Pe butuci şi pe „butoane”

Ne putem întreba cât s-ar fi discutat despre moartea unui baschetbalist român pentru care s-ar fi apăsat „butoanele” morţii? Probabil foarte puţin, asta demonstrând că tehnica rahatului sub preş e periclitată doar atunci când n-avem încotro şi moare un om dintr-o ţară care-şi respectă cetăţenii. Drept urmare, cazul n-a putut fi repede acoperit. Dacă era doar o treabă internă, butoanele s-ar fi declanşat rapid făcându-şi simţită prezenţa până la nivel de presă. S-ar fi stopat mult tam-tamul mediatic, având în vedere implicaţiile politice ale scandalului. Mizele nu sunt mici, senatorul Cezar Măgureanu, UNPR, fost PDL, PNL, nu e un amărât, e parte a unui sistem important care aduce voturi, rulează bani. Fiecare pion politic e înconjurat de butoanele sale, ţara este o reţea naţională de butoane ale mafiilor locale. Dacă am proliferat în ceva după 1990, atunci am făcut-o la numărul de interlopi pe cap de locuitor. Nu mai există aşezare umană, la noi, fără o puzderie de cefe groase, comune, sate, oraşe sunt prinse în ghemul mafiot.

Se vorbeşte enorm despre clanuri în ţara asta, e plină ţara de clanuri, aşa că despre ce reorganizare administrativ-teritorială vorbim? Clanurile stau la baza administrativă a ţării. În funcţie de ele se face orice în ţara asta. Iar împotriva acestor şerpi încolăciţi, care stau la căldura traiul bun, nederanjat de justiţia subordonată butoanelor lor, nu poate ridica nimeni un deget. Schimbările politice din patru în patru ani au loc doar la nivelul paiaţelor şi a papagalilor de televizor, în spatele lor mafia transpartinică dispune de România. Dar nu trebuie să ne mirăm, în ţărişoara noastră se trăieşte enorm din furt, de la nivelul valizelor cu calupuri cash, la ciubucuri de buzunar, în felul acesta putem înţelege de ce, la marile proteste sindicale, puţinii nemulţumiţi sar ca nişte capre pe ritmuri de dans. Aceste reţele mafiote ar trebui să creeze furia comunitară, civică, atât timp cât justiţia şi politicul sunt în cârdăşie cu aceste clanuri.  Dar la noi, pe lângă că nu ne scoate nici dracu` din casă la proteste, mai nou, guvernul propune şi o restrângere a dreptului democratic de-a organiza manifestări de protest.

Conform respectivului proiect de lege, propus de Ministerul de Interne, toate manifestările vor trebui aprobate în virtutea ideii de siguranţă a statului. Până acum instituţiile statului trebuiau doar înştiinţate de organizarea manifestărilor. Dar, după cum afirma deputatul puterii, Mircea Toader, pentru că vezi Doamne, dacă şi la Londra s-au făcut nefăcute, atunci musai să ne pregătim şi noi din timp. Interesant că siguranţa statului, a cetăţeanului dispar în ceaţă în faţa clanului „butoane”. Acolo nu mai există frica de-a păzi pepenii, nicio spaimă. Cum să nu trăiască bine clanul „butoane”, când legile în ţara asta nu sunt făcute pentru ei, ci doar pentru cei care ar putea deranja puterea.

Dar ce diferenţă este între „butoane” şi un ministru care le îndeamnă pe femeile din politică să facă precum ea, să meargă la ministere unde se fac bani? Aşa ne spune „discriminata” Elena Udrea, care se plânge de şicane misogine, după ce în vreo şase ani a parcurs etape cât pentru o viaţă petrecută în politică. Oricum, măcar acum ştie tot natu`, datorită d-nei Udrea, că ministerele în România sunt şi ele nişte aşezăminte, în care nu sunt altceva, decât alte „butoane”.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pe-butuci-si-pe-butoane–115479.html

Pu(t)in câte puţin – New Soviet Story (II)

Cât priveşte factorul politic, aici există o reacţie şi mai vagă faţă de această problemă. Cel mai bun exemplu în acest sens este eşecul propunerii adresate Comisiei Europene, de condamnare a crimelor comunismului. Dar oricât de cinice ar fi marile puteri, nu e vina lor, că la un moment dat, popoare precum cel rus sau al nostru sunt dispuse să accepte tirania. Ele niciodată n-o vor cunoaşte, vor vorbi la Sorbona şi Oxford despre marxism şi nimic mai mult.

Dar există şi state mici, care pot transcende dimensiunea lor printr-o memorie bună. Iată spre exemplu, Lituania are curajul să ceară despăgubiri Rusiei pentru ocupaţia din era sovietică. Ba chiar mai mult, anul trecut, parlamentul lituanian a aprobat o lege care atrage pedepse pentru cei care justifică public, neagă sau diminuează rolul crimelor internaţionale, precum şi al crimelor comise de URSS şi nazişti împotriva Lituaniei. În ceea ce priveşte demersurile noastre în acest sens, la noi a avut loc doar o condamnare formală a comunismului, ceea ce spune tot, precum şi faptul că nu ne putem compara cu un popor care a plătit declararea independenţei cu intrarea tancurilor sovietice în 1990 în capitala Vilnius.

Tot unui lituanian îi datorăm o radiografie tulburătoare a bolşevismului, e vorba de Edvins Snore, un regizor care a realizat filmul documentar The Soviet Story 2008, difuzat recent şi de televiziunea noastră publică. Povestea complicităţii bolşevico-naziste, plus demontarea mitului lui Marx cel bun, care, chipurile, ar fi fost denaturat total de bolşevici sunt câteva din dezvăluirile acestui film. Aşa cum reiese şi din evocarea filmului, în multe pasaje ale scrierilor marxiste acesta vorbeşte de popoare de categorie inferioară, gen slavii, care având un stadiu primitiv de formare istorică sunt inapte pentru revoluţie. Prin urmare se impune exterminarea lor, pe principiul că mai rău încurcă. Unde mai e aici umanismul, egalitarismul paradisiac? Probabil tot acolo unde e şi îndemnul spre violenţă către proletariatul care trebuie să-şi instaureze dictatura prin forţă şi teroare.

Dar dacă alţii se bat pentru recuperarea adevărului istoric, noi nu găsim altceva mai bun de făcut, la douăzeci de ani de la revoluţie, decât o campanie de umanizare a familiei Ceauşescu. Vin unii acum să ne spună că Nicu Ceauşescu era timid cu femeile, că a citit nişte cărţi sau că nici nu se compară luxul ştabilor de azi cu cei din vremea aceea sau chiar cu luxul familiei Ceauşescu. Cu alte cuvinte, nişte ţărani, oameni modeşti, simpli. Uitându-se în felul acesta că ştabii de după ’90 care au dat de cornul abundenţei erau cei ai regimului ceauşist. Cât priveşte luxul familiei Ceauşescu, ce lux mai mare îţi trebuie decât să fii proprietar pe o ţară, să fie a ta şi a familiei tale şi oriunde te duci în ţară să fii ca la tine în sufragerie. Oricât ar fi de neruşinat luxul celor de azi, puterea celor care se lăfăie în el nu e aceeaşi. Din păcate, aceste comparaţii populiste, mistificatoare, care creează false nostalgii ne blochează memoria.

Cât priveşte orizonturile globale, ele nu se arată prea roz, mai degrabă au o nuanţă de roşu, având în vedere că ţaratul lui Putin se dezvoltă cu paşi mici, dar siguri, în climatul complice şi tulbure al zilelor noastre.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pu-t-in-cate-putin-new-soviet-story-ii–115624.html

Pu(t)in câte puţin – New Soviet Story (I)

Anunţul lui Vladimir Putin, de come back la Kremlin, dă deja fiori reci opiniei publice internaţionale, ba chiar şi unora dintre conaţionalii săi. Fapt relevat şi de un recent sondaj de opinie realizat de Centrul Levada, care arată că 22% din populaţia adultă a Rusiei ar dori să plece din ţară pentru totdeauna. De trei ori mai mult faţă de acum patru ani, când doar 7% luau în considerare varianta plecării. Este cea mai mare cifră de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, când doar 18% spuneau că vor să plece din ţară. Cei nerăbdători să o facă nu sunt cei sărmani şi disperaţi. Dimpotrivă, majoritatea sunt antreprenori şi studenţi.

Abuzurile asupra democraţiei în regimul Putin sunt deja de notorietate internaţională, de la disidenţi închişi sau otrăviţi, la jurnalişti asasinaţi, totul într-o atmosferă demnă de ţaratul roşu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia, să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparaţia plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societăţii de consum. Chiar dacă unii şi-au făcut unele speranţe naive cum că odată cu Medvedev se va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, aşteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democraţiei, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. E adevărat că suntem departe de o structură URSS, întinsă în mai multe ţări, o forţă bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei, iar Putin e genul de comunist reciclat ca marketing politic prin alura lui de playboy călare pe Harley Davidson.

Dar chiar dacă par departe vechile fantome roşii, Uniunea Euroasiatică propusă recent de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esenţa ei. Privind la toate acestea, mulţi acuză Occidentul pentru pasivitatea şi oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia lui Putin-Medvedev. Dincolo de dependenţa Europei, de resursele naturale ruseşti, ca explicaţie, mai există şi puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. Pe de altă parte există şi o complicitate mai mult sau mai puţin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, şi care vine din trecut. A existat de-a lungul timpului în sânul intelectualităţii apusene o lipsă de atitudine faţă de suferinţele celor din Est produse de comunism.

E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care prezent cu o bursă în străinătate, în 1980, la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenţilor săi, peripeţiile sale dintr-o vizită în Cehia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum şi modul cum a încercat să scape de agenţi, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieţi controlate de poliţie, cu mult haz, în mijlocul unei audienţe amuzate. Însă dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franţa, leagănul de odinioară a intelectualităţii marxiste, nedispărut total, nici azi, ceea ce dovedeşte că libertatea de opinie rămâne unul din marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pu-t-in-cate-putin-new-soviet-story-i–115591.html#rate_article

Nicio loază fără diplomă la bază

România confirmă, încă o dată, că este ţara în care e mai bine să nu faci nimic, pentru că aşa nu vei deranja pe nimeni şi nici nu te vor pizmui ceilalţi pentru realizările tale. Bacalaureatul de pomină, de anul acesta, confirmă acest fapt. Un ministru al Educaţiei, vine în sfârşit, după atâţia ani, şi ia nişte măsuri simple şi eficiente prin care aduce evaluarea elevilor la cote rezonabile de corectitudine. Dovedind în felul acesta că pentru a fi un bun ministru nu-ţi trebuie decât voinţă de-a face, nu trebuie să fii o eminenţă cenuşie. Însă oricât ai încerca să iei taurul de coarne, nu e suficient în România pentru a putea fi susţinut, ba dimpotrivă îţi atrage oprobriul duşmanilor politici. Până la un punct, poate fi înţeles şi contextul ostil al adversităţii politice, însă, în momentul în care aceasta periclitează interesul naţional, se cheamă nesimţire politică, nu competiţie.

O bună mostră în acest sens o reprezintă propunerea fostului ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, care vrea, nici mai mult, nici mai puţin, accederea picaţilor la bac în universităţi, unde să aibă parte de un an, chipurile, pregătitor, după care să-şi dea şi oamenii bacul. Cu alte cuvinte, universităţile să facă bine să pregătească şi elevii pentru bacalaureat pe lângă predarea învăţăturii academice. Toate acestea pentru a nu fi lăsaţi în şomaj, de aceea statul să cheltuie mai bine bani cu anul pregătitor, decât cu şomajul, ne mai spune tanti Cati. Ca şi cum statul român are obligaţia de-a face din învăţământul academic o instituţie de asistenţă socială. Nemaivorbind de faptul că acei absolvenţi pot să-şi găsească şi locuri de muncă după şomaj, chiar dacă sunt nişte joburi mai de jos. Deci până aici s-a ajuns în România, încât şcoala a devenit un fel de adăpost care te fereşte de muncă. Acesta este sensul învăţământului românesc pentru cea, poreclită deloc greşit, Abramburica. Şi chiar dacă vorbim de şomaj, cuvânt cu inflexiuni tenebroase, tot nu poate fi asta soluţia, să-i băgăm cu propteală în şcoli ca să le mai amânăm şomajul. Vom avea şomeri cu diplomă care nici măcar nu vor mai accepta să muncească orice, pentru că, vezi doamne, vor fi intrat în rândurile intelectualilor, dar ei nu vor şti mai mult decât că Ana are mere. Practic s-ar relua producţia pe banda rulantă a diplomelor. În acest sens, reacţia ministrului Funeriu a fost promptă sesizând exact pericolul reactivării fabricilor de diplome. În replică la aceasta, purtătoarea de cordeluţă a decis să-l acţioneze în judecată pentru această afirmaţie, pe ministrul Funeriu. Fără comentarii!

Dar după ce ne-a spus de şomaj, ilustra ministeriabilă vine cu o altă explicaţie fabuloasă, de un populism prostesc până la greaţă, şi anume aceea că e mai bine aşa pentru elevi decât să-i lăsăm pradă etnobotanicelor. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs, dar când te gândeşti că această năzbâtie e spusă de un fost ministru al Educaţiei, te cruceşti. De data aceasta, diriginta cu cordeluţă confundă instituţia de învăţământ cu clinicile de dezintoxicare. Ce mai încolo, încoace, nici nu ne dăm noi seama ce rău a făcut acest bacalaureat elevilor, iată îi va duce spre pierzanie, şomaj şi etnobotanice!

Toată această campanie electorală prost jucată este totuşi de natură îngrijorătoare. În felul acesta, România, dacă va continua să fie prada unor populisme şi a unor interese de partid, va da cu capu-n gard la nesfârşit. Dar nu-i nimic, că vom sta mereu cu capu-n gard şi cu foştii miniştri pe post de mari analişti, care vor veni şi după ani şi ani, aşa cum fac conducătorii anilor 90, acum, să ne spună unde s-a greşit, ce trebuia făcut şi tot aşa.

Revenind la doamna cu pricina, care a mai condus ministerul Educaţiei, acum pare a fi iar în pole position pentru o nouă asemenea funcţie. Totuşi, câtă incompetenţă politică să ai, ca după ce ai pierdut de două ori alegerile să crezi că e suficient să stai şi să aştepţi erodarea puterii ca tu să-i iei locul cu aceleaşi figuri perdante, ţinute în conservă?

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/nicio-loaza-fara-diploma-la-baza-114969.html#rate_article