Eternul şi fascinantul PSD

PSD-ul, mai mult neliniştit decât tânăr, revine după aceste alegeri la starea sa naturală şi anume lupta canibală din interior. În cazul în care Geoană ar fi câştigat, lupta pentru şefia partidului ar fi fost doar de faţadă, pentru că fidel principiului: „Câştigătorul ia totul”, acesta şi-ar fi impus pe linie dinastică un urmaş din clanul său. Aşa, serialul Dinastia continuă, doar că rolurile principale sunt ocupate acum de membrii altor clanuri dinastice din PSD, ce se pregătesc să-şi scoată blazonul prăfuit din cuier.

Eşecul celui care s-a bucurat ţopăind ca la şotron a reactivat energiile latente ale partidului. Până şi „grupul de la Cluuuj” a ieşit din tăcerea ardelenească proverbială prin Ioan Rus, care şi-a arătat deja colţul de argint. Deşi iniţial au fost susţinători ai proiectului reformist al cărui semnatar se mândrea la vremea aceea a fi Geoană, treptat, treptat bizantinismul dâmboviţean şi-a arătat superioritatea în materie de putere şi intrigă politică. Gaşca lui Hrebenciuc şi Vanghelie face parte din categoria de guerrillă urbană care nu moare niciodată. Se repliază imediat, iar de sunt tăiaţi regenerează ca râmele. Acest pericol e semnalat de mulţi, ca acest eşec să nu determine altceva decât reactivarea unor clanuri mai vechi sau cameleonizarea clanului perdant la aceste alegeri. Stare de fapt care a dat din nou apă la moară discursului reformist de promovare a tinerilor. În teorie sună bine, tinerii, prin natura lor, oferă expectanţe pozitive, dar asta nu e suficient. Dacă ar fi să facem un mic istoric al carierei unor tineri în politica noastră, nu ştiu dacă ar trebui să fim optimişti pentru ceea ce ar putea urma. La vremea lui, acum câţiva ani, Emil Boc era o tânără speranţă a politicii, care culegea complimente de presă pentru discursul reformist, dar continuarea am văzut-o toţi, episodul căderii în direct la o emisiune TV este sugestiv pentru ce a urmat din punct de vedere politic. Victor Ponta, Cristian Boureanu, Adrian Cioroianu şi, de ce nu, Crin Antonescu sunt bune exemple ale unor succese de lansetă. Bine împinşi de cine trebuie la înaintare, parazitând prin discursuri ideea de schimbare a expiraţilor, şi-au făcut loc, la rândul lor, lângă aceştia, unde vor expira mult şi bine, aşteptând următoarea tentativă mimată de deratizare politică.

Problema promovării tinerilor macină toate partidele, nu doar PSD. Peste tot predomină selecţia bazată pe relaţii, nepotisme şi mai nou… filiaţie. Sigur că şi cei care ar ajunge prin merite proprii, odată intraţi în labirintul bizantin al puterii, şi-ar putea pierde, vorba poetului, credinţa-n izbândă. Dar chiar şi aşa, de bine, de rău, oricât s-ar bălăci prin noroaiele politicii, tinerii cu-n nivel cât de cât ridicat de informaţie şi educaţie e greu de crezut că s-ar mai putea “vangheliza” intrând în politică, la fel cum e dificil de imaginat că întâlnirea dintre Vanghelie şi litera de Evanghelie ar mai fi, vreodată, posibilă.

Revenind la PSD se vehiculează, printre altele, numele lui Cristian Diaconescu ca posibil succesor al lui Geoană. Dacă va fi aşa sunt întrunite toate premisele pentru un nou Geoană ţopăind pentru puţin timp în 2013. Meteahna care reiese de aici e aceea a unui management politic slab venit dintr-o extrapolare a competenţelor. Un politician se poate recomanda ca un bun ministru, ca deputat sau senator, dar poate fi chiar o contrarecomandare pentru postul prezidenţial sau cel de primar, cele mai uninominale portofolii eligibile. Privind din această prismă a liderului slab şi mergând pe logica relativă a lui dacă, cu siguranţă cu un contracandidat ca Oprescu sau, de ce nu, chiar ca Mitrea altfel ar fi putut arăta scorul pe 6 decembrie. Pe lângă poza liderului slab, actualul eşec al PSD trasează şi limita clanurilor de partid, îmbătate de propria putere, care cred că e suficient să împingă în faţă un candidat de paie pentru a câştiga. Degeaba au făcut combinaţii mijlocaşii din PSD, dacă n-au avut un vârf de atac penetrant.

Prin urmare, tinerii sunt cum sunt sau nu sunt deloc, pe cei bătrâni hârşiţi în rele îi ştim, aşa că PSD-ul nu poate veni cu noutăţi pe moment. Din păcate, nu rămâne decât să vedem lupta casetelor şantajiste pe care o promite Vanghelie. Big Brother-ul politicii continuă, arătând că disputa din PSD n-are nimic democratic în ea, nefiind o luptă de viziuni şi idei, ci doar o luptă pe viaţă şi moarte ce are la capătul ei doar ciolanul cu fundiţă, iar alături o casetă. Făcătură de campanie, desigur…

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/eternul-si-fascinantul-psd-87855.html

Dă-o-n mă-sa…

Dă-o-n mă-sa de guvernare ne spunea nu demult Ion Iliescu, dă-o-n mă-sa de comisie ne-a spus apoi Elena Udrea, Ridzi a dat-o înainte, dă-o-n mă-sa de educaţie şi de ce nu, dă-o-n mă-sa de criză ar putea spune vorbăreţul Boc. Ce poţi spune mai mult de atât în România? Sau mai bine zis, ce poţi face mai mult de atât?

Totul e un amalgam de scandaluri, dosare, comisii şi un permanent dă-l în mă-sa pe celălalt. De sus în jos şi de la stânga la dreapta nicio activitate nu se poate desfăşura continuu şi netulburat. Totul e un fault permanent. Un meci mereu întrerupt de un arbitru mereu mituit. Pentru că de la politică la fotbal nu e decât un pas vedem că şi jocul acesta simplu a intrat în criză. Suporterii strigă dă-i în mă-sa de conducători, conducători îi dau în mama lor pe toţi, arbitrii ajung la mama lor, la puşcărie, iar fotbaliştii strigă şi ei, dă-o-n mă-sa de alcoolemie.

Dacă aşa e viaţa la televizor, cea de pe stradă e identică. Din trafic şi până la scara de bloc e un continuu dă-l în mă-sa. Trimiterea la origine a vecinului, nevestii, soacrei, adversarului, pietonului, şoferului reprezintă consolarea pentru o viaţă complet neputincioasă. Când nu poţi să faci nimic şi mai ales când nici nu vrei să faci nimic nu-ţi rămâne decât suprema eliberare, înjurătura, care la români are o valoare terapeutică mai ceva ca o incantaţie magică. Ţine loc de sedative, de antidepresive, dar ţine loc şi de muncă, de responsabilitate, de acţiune. Suntem ţara lui Moromete, care stă pe prispă şi spune în sinea lui despre vecinul său: „…pe mă-ta de Bălos!” Aşa e şi românul, ca personajul lui Preda, deşi se prăbuşesc toate în jurul lui, n-are altă satisfacţie decât să înjure.

Iar dacă vin alegerile războiul sudalmelor va fi nemilos. Se va muta din studiourile de televiziune, în mijloacele de transport în comun, va fi un ba pe-a mă-tii general. Nu va fi nicio pauză, urmează apoi încă cinci ani de dă-o-n mă-sa. Bilanţul e unul consistent; toţi politicienii îl dau în mă-sa de popor, iar poporul stă la crâşmă şi-i dă-n mă-sa de politicieni. De la fostul şef al statului, la actualul şi mai apoi la Ridzi, Udrea, Vanghelie, Geoană, toţi se orientează în direcţia maternităţii celuilalt.

Dacă asta fac politicienii centrali, prin mimetism, cei locali, mai puţin vizibili, tind chiar să-i întreacă. Ca orădeni, ne putem întreba şi noi, oare ce spune alesul local Bolojan, atunci când se uită la clădirile de pe centru care stau să se prăbuşească? Având în vedere cum arată ele, răspunsul cred că se află în mai toate rândurile de mai sus. Cu siguranţă că acelaşi lucru îl spun şi pietonii de câteva ori pe zi, atunci când aşteaptă la nesfârşit să traverseze pe la semafoarele din bulevardul Decebal, colţ cu Călăraşilor. În felul acesta, o trimitere reciprocă la origine are loc în fiecare zi între primar şi cetăţenii oraşului. Cu toate acestea, voturile a 50,37% dintre cetăţenii oraşului n-au fost da-te în mă-sa, ci au fost băgate în urna victorioasă, consacrând nu o victorie la mustaţă (cu toate că mustaţa era pregătită) ci una din primul tur cum n-a mai fost până atunci.

Dar această ţeapă electorală care are loc o dată la patru ani, a început treptat să-şi piardă din fraieri, deoarece pentru multă lume devine mai convenabil ca decât să dea votul unui candidat, mai bine să-l de-a în mă-sa de vot. Cu toate acestea, chiar dacă sunt date în mama lor, problemele rămân mereu nerezolvate şi fac un calvar viaţa de zi cu zi a românului. Dar cum soluţii nu sunt niciodată, circul poate continua…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/da-o-n-ma-sa–84344.html

Partidul „Totul împotriva ţării”

Iniţiativa justă a ministrului Învăţământului de a stopa comerţul cu diplome neautorizate a Universităţii Spiru Haret era cât pe ce să se transforme într-un demers aproape eroic. Ceea ce avea valoare de normalitate, de reparaţie risca să pară un act de curaj. Nu mai e cazul de eroism, pentru că partidul a intervenit la timp şi a corectat gestul îndrăzneţ al doamnei ministru.

Doamna Andronescu a cedat în cele din urmă, arătând totuşi că, dincolo de îndrăzneala de care a dat dovadă, îşi merită locul în fostul partid unic.

Totuşi, opinia publică îi datorează ceva doamnei Andronescu. Faptul că a nesocotit priorităţile partidului a scos la suprafaţă mizeria politică, care acoperă orice instituţie din ţara aceasta. Mulţi vor spune: Păi ce, nu se ştia că e aşa? Da, se ştia, doar că una e să ştii că există ceva şi alta este să şi vezi în faţa ta acel ceva. E o diferenţă. Şi simplul fapt că un mecanism uniform, aproape perfect, ca al PSD-ului are fisuri e un lucru îmbucurător. Sunt semne de slăbiciune democratică binevenite. Din păcate, ele sunt corectate la timp şi fără drept de apel. Tovarăşul de CAP Mircea Geoană a ieşit pe mirişte rapid pentru a faulta galopul justiţiar în care pornise Ecaterina Andronescu. Au ieşit la înaintare şi preaînvăţaţii Vanghelie şi Oprişan, nici şeful statului nu s-a lăsat mai prejos, completând corul puterii dornice de a pune capacul pe acest caz, care, rezolvat, ar fi putut aduce mari deservicii electorale tuturor. Este vorba de sutele de mii de studenţi dimpreună cu familiile lor, ca să nu mai vorbim de marea masă de absolvenţi de la alte universităţi particulare aflate în aceeaşi ilegalitate, care ar fi putut urma la rând. Pagubele electorale ar fi fost uriaşe. Aşa, rahatul se bagă sub covor, iar viitorii Vanghelie şi Oprişan pe care-i lansează pe piaţă Spiru Haret au tot drumul în faţă.

De remarcat că, după ce doamna Andronescu a pus capul între umeri şi a revenit în bancă precum o şcolăriţă spăşită, dirigintele Geoană a înmuiat vorba, asigurându-ne tovărăşeşte că va exista sprijin în continuare pentru rezolvarea situaţiei. Probabil că a fost iertată doar după ce a promis că nu va mai face. Adevărul este că preocupările doamnei ministru nu sunt demne de onoarea electorală a partidului. În loc să se îmbrace în uniforma roşie şi să urce pe podiumuri ca să-l combată vestimentar pe „nazistul” Mazăre, dânsei îi arde de aplicat legea. Von Mazăre n-are nicio treabă, îl doare la diplomă de toate. Acestea sunt personajele cu adevărat profitabile pentru un partid, Mazăre, Udrea, adevărate maimuţe electorale care nu ratează niciun bâlci, nu miniştri care caută să schimbe cu adevărat ceva. Să cauţi să aplici legea lovind o caracatiţă mafiotă este un act contrar oricăror interese de partid. Mai mult a făcut Mazăre pentru partidul socialist îmbrăcând uniforma nazistă decât doamna Andronescu cu taiorul ei serios.

Un lucru este foarte clar, în România partidul e mai important decât ţara şi ajunge să fie chiar împotriva ei. Dacă pe vremuri a existat un partid, Totul pentru Ţară, acum am putea spune că vorbim de partide a căror deviză pare a fi totul împotriva ţării.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/partidul-totul-impotriva-tarii–81939.html

Un PSD de toată minunea

De câtva timp încoace, PSD-ul a trecut printr-o frământare gestantă chinuitoare, reuşind, în cele din urmă, cu mari dureri, să-l propună pe cel care va fi candidatul la Primăria Bucureştiului. La-nceput a fost Oprescu, un etern candidat la Primăria Capitalei, genul care pierde frumos, ca Brazilia pe vremuri, multe ocazii de poartă şi-n rest doar o figură frumoasă.

Mai apoi a ieşit din nămolul cald şi Vanghelie, care vânează de mult să sară pârleazul Sectorului 5, pe care, dacă-l va mai conduce mult, s-ar putea să-l declare republică autonomă, doar, doar îl va îndupleca şi pe Ion Iliescu să-l treacă de la începători la avansaţi. A urmat un impas creat de rivalitatea dintre cei doi: Vanghelie şi Oprescu, ca mai apoi să fie pomenit cu jumătate de gură Mitrea, iar finalul de gong să fie dat de vestea apoteotică a numirii lui Cristian Diaconescu drept candidat al PSD la Primăria Capitalei.

„Lansarea la apă” a lui Diaconescu seamănă mai degrabă cu o îmbrâncire de la marginea bazinului din partea celor mari, care vor să arate tuturor că ăsta micu’ nu ştie să înoate şi că se va îneca politic. Prestaţia lui Cristian Diaconescu, altfel, un posibil foarte bun politician într-o ţară occidentală, va fi din start una minimală în raport cu ce se dă şi ce se cere, pentru o campanie electorală la primăria de pe Dâmboviţa. Mai mult ca sigur nu va fi la fel de penibilă precum cea a lui Geoană, dar ca rezultat are toate şansele să fie o catastrofă pentru partid. Ales la sacrificiu şi la compromis, între varianta Vanghelie, care deranja tabăra Iliescu-Năstase, şi varianta Oprescu, care-i supăra pe cei din tabăra Geoană, Diaconescu împacă şi capra, şi varza, chiar cu preţul unui fiasco electoral. De aici reiese clar că pentru un partid mamut ca PSD-ul lupta intestină rămâne, deocamdată, mai importantă decât competiţia cu celelalte partide. Cei din PSD sunt condamnaţi, deocamdată, la o nesfârşită luptă internă, ce lasă mult aşteptat momentul creării unei echipe de atac, care să poată juca şi-n deplasare. Actualul PSD este închis într-un cantonament al uzurii proprii. Viitorul nu pare promiţător din acest punct de vedere, singura soluţie fiind tăierea unuia dintre cele două capete. Această bicefalie politică va slei partidul de puteri, iar cum bătălia este departe de a fi uşor de tranşat, deoarece niciuna dintre cele două forţe nu pare să o poată înghiţi pe cealaltă, o posibilă soluţie de proiect politic pe viitor ar fi scindarea în două a acestui balaur cu două capete, deocamdată, deoarece cine ştie pe viitor câţi pui se vor mai naşte.

Ca totul să fie minunat până la capăt, Adrian Copilul Minune a fost desemnat să candideze pentru funcţia de consilier local al comunei Ştefăneşti, judeţul Ilfov, aşa că putem spune că speranţa într-o minune n-a murit de tot pentru PSD. Dacă tizul său, Adrian Năstase, a făcut partidul de minune, de ce nu s-ar ilustra şi micul manelist, care ar putea simboliza speranţa într-o minune a PSD-ului, care, este adevărat, e tot atât de mare precum liliputanul cântăreţ.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-psd-de-toata-minunea-58261.html