Profitorii crizei

În tot acest ocean de disperare, în care valurile crizei sunt prezentate măturând cu ele totul, sunt strecurate şi multe dezinformări. În aparenţă, toată lumea se plânge, deci toată lumea e în criză. Nimic mai fals. La adăpostul acestei umbrele anticriză sunt mulţi cei care-şi freacă palmele cu satisfacţie. În afara celor din construcţii şi imobiliare care într-adevăr s-au blocat, excepţie făcând clientela politică, partea de producţie sau de consum nu o duce rău nici în criză, ba chiar are parte de anumite beneficii de pe urma acesteia. E vorba în principal de patronii care sub pretextul crizei n-au mai fost obligaţi să majoreze salariile, ba dimpotrivă le-au redus sau chiar au concediat angajaţi. Acest lucru se ştia, dar capătă mai multă veridicitate în momentul în care el este confirmat de însăşi reprezentanţi ai mediului patronal.

Pentru  Radu Timiş, proprietarul producătorului de mezeluri CrisTim, şi George Copos, patron Ana Holding: “Criza este o binecuvântare întrucât a ajutat la creşterea puternică a productivităţii prin reducerea presiunii de pe piaţa muncii pentru acordarea de creşteri salariale.” Tot cei doi s-au arătat nemulţumiţi că România nu mai este competitivă în prezent pentru atragerea de investiţii străine pentru că forţa de muncă este scumpă. „În trecut eram competitivi pentru că aveam salariul 100 de dolari. Eram competitivi cu China, India, etc.. În prezent, forţa de muncă din România este scumpă şi nu mai suntem competitivi pentru atragerea de investiţii”.     Actuala criză este „o binecuvântare”, în condiţiile în care salariile au crescut   după 2004 în fiecare an cu aproximativ 30%.” Prin urmare, beneficiile n-au întârziat să apară: „Anul trecut aveam o productivitate de 270 de kilograme de carne pe om şi eram înnebunit că Germania avea o medie de 1.000 de kilograme de carne pe om. În prezent am o productivitate de 1.100 de kilograme de carne pe om şi nu am automatizat extraordinar, la nivelul Germaniei”, a explicat Timiş.

Sunt doar două exemple, dar ca ei mai sunt mulţi. Ce e curios, e că aceşti patroni văd perioada de dinainte de criză ca fiind una de majorări salariale teribile. Aproape îţi vine să crezi că te-a lovit amnezia şi că ai uitat de prosperitatea veniturilor românului de dinainte de criză. Culmea, salariile erau îngrozitor de mici şi înainte pentru o ţară enorm de scumpă ca să nu mai vorbim acum când preţurile au rămas şi salariile s-au diminuat. Că forţa de muncă în România e considerată a fi devenit “scumpă” faţă de cum era înainte de 2004, te face iar să te cruceşti şi să-ţi dai seama de cât de jos s-a trăit şi se trăieşte în ţara asta. În final omul e fericit că face cu 100 de grame de carne pe om mai mult decât Germania, preţul acestei performanţe  fiind diminuarea salariului românului. Mai trebuie spus care este raportul produs-putere cumpărare dintre cele două ţări? Nu contează, important e ca angajatul să ia doi lei, iar dacă cu ei nu-şi poate lua nici cele 100 de grame de carne e problema lui. Sigur că forţa de muncă ieftină e căutată peste tot şi e şi vina celor care acceptă să fie atât de ieftini, prin docilitatea românească proverbială, atât pentru străini cât şi pentru patronii autohtoni.

Ideea e că această criză este folosită împotriva angajatului de către patronii care se victimizează într-una, când de fapt marile victime ale crizei sunt tot angajaţii. De parcă nu era oricum angajatul la discreţia patronului-stăpân înainte, acum e şi obligat să muncească pe doi lei. Pentru că aceşti doi lei sau cinci, câţi erau poate înainte, sunt oricum primiţi într-un mod special în România. La noi patronii nu dau salarii bazate pe un contract care să stea între cele două părţi, decât la modul formal. În fapt ei fac un fel de cadou. Angajatul trebuie să se simtă faţă de banii, primiţi doar formal ca salariu, cât se poate de umil şi dispus să facă orice pentru suma respectivă pentru că altfel s-ar putea să nu o mai vadă. Nu există acea neutralitate dată de relaţia prestări servicii, remuneraţie. Relaţia e apropiată şi subjugantă pentru angajat. Acesta trebuie să simtă banii primiţi ca pe o favoare, un privilegiu, chiar dacă omul munceşte echivalentul sumei, el trebuie să fie supus şi sclav în toate cele pentru că oricând banii ăştia pot fi opriţi şi daţi la altul mai calificat pentru fişa postului de sclav.

Dincolo de toată această relaţie stăpân – sclav accentuată de criză, e clar  că aceasta a lovit diferenţiat, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, iar pe alţii spre deloc. E în interesul unora să bombardeze mediatic poporul cum că ţara e în criză. Nu e toată ţara în criză, în criză sunt doar unii, pe când  pe alţii aceasta îi ajută în bătălia politică, în a face rating sau în a cheltui mai puţin cu angajaţii. Aceştia nu sunt în criză şi nici nu vor fi. Cei cu adevărat atinşi de criză caută soluţii individuale, unii tac şi rabdă aici, iar alţii pornesc fără să privească înapoi spre alte zări. Niciunii, nici alţii nu vor fi auziţi de nimeni pe perioada crizei. Până la urmă şi dreptul de-a fi nemulţumiţi îl au tot mulţumiţii.

Dumnezeu, izgonit din grădina carpatică

Criza a intrat în vacanţă mediatică, dar planează asupra bugetelor de concedii, în cele mai multe cazuri inexistente. România nu mai este o bună destinaţie nici pentru cei plecaţi la muncă afară. Aceştia nu se mai întorc puhoaie ca-n anii trecuţi fiind legaţi de şomajul efemer şi de chiverniseala pe vremuri de criză în străinătate, preferabilă oricum neantului din ţară. Grădina carpatică nu mai produce fructe demult. Cel mult o frunză brand auto colant bună de pus pe parbrize sau ca breloc zdrăngănit prin gropile patriei. Dar e foarte bine că românii nu mai vin în ţară după cum ne spune şi şeful statului, să stea acolo şi să muncească  la  căpşuni şi să trimită bani în ţară, că doar de asta s-au dus slugi pe la străini fugind de slugăritul pe doi lei din ţară.  

Tot ei sunt baza şi-n vremuri de criză pentru politicieni. Dar nu va fi tot timpul aşa. Cei mai mulţi nu se vor mai întoarce, iar cu timpul îşi vor statornici familiile acolo, încetul cu încetul legătura cu ţara estompându-se. Dacă cei mai mulţi plecaseră cu ani în urmă cu gândul să facă bani şi să se întoarcă în ţară, acum acest plan e compromis. România va fi un deşert pentru câteva decenii. Ce a fost nu va mai fi. Lozul câştigat ani de zile de români prin împrumuturi pentru consum, terenuri şi alte afaceri speculative nu va mai fi tras în veci.  Emigraţia va fi mai mare decât înainte de criză. Se va merge de la nimicul de aici la puţinul sau poate mai multul din străinătate. Vor rămâne politicienii care lucrează 16 ore pe zi, stăpânii de sclavi deghizaţi în patroni, gen Becali, frunza lui Elena Udrea  mereu proaspătă şi toţi cei pentru care România e grădina lor carpatică.

În această grădină din care n-au fost izgoniţi niciunii îşi au sălaşul şi super intelectualii  care se deosebesc de stăpânii de sclavi doar prin faptul că nu au banii acestora, în rest acelaşi primitivism uman. Dacă la nivel de pregătire există o diferenţă între un profesor universitar şi Vanghelie, deşi în unele cazuri nu, la nivel uman ei se apropie. România e un focar de scursuri afaceriste în toate instituţiile sale, începând cu universităţi şi terminând cu justiţie şi administraţie, totul e doar corupţie, impostură, pile, incompetenţă.   Dar reacţia poporului la toate acestea e pe măsură. Pasivitate totală, privit la televizor, o creştere semnificativă a consumului de alcool şi ţigări, taclale interminabile.

Din când în când vodă mai urechează sătenii că fentează statul sau nu muncesc prea mult. Sigur că e o strategie bună aceea de-a bloca din faşă revolta unora învinovăţindu-i. Cu alte cuvinte să tacă mâlc şi poporul că nici el n-are îndreptăţirea să se revolte. Solidaritatea culpei e singura care trebuie să funcţioneze în România. Nu contează care cât a furat, toată lumea e vinovată. Diferenţele apar doar atunci când se ajunge la tradiţionalul strigăt de luptă feudal: “pe banii mei…”!. Pe banii mei furaţi cu japca şi obţinuţi prin ţepe date statului român, adică românilor mei, eu tai şi spânzur. Aşa ar trebui să sune până la capăt spovedania celor care pretind solidaritatea vinovăţiei. Principiul, pe banii mei sau pe voturile mele eu fac ce vreau, funcţionează şi mai bine în vreme de criză.

România nu mai e o ţară bună decât pentru a muri în ea, încă de la naştere. Copii se vor naşte tot mai mult în alte ţări pentru cei cu posibilităţi sau de ce nu pe câmpuri pentru cine nu va avea încotro. Vor rămâne doar cei care se nasc “bine”, şi tot ei vor trăi bine după aceea, căci a lor e grădina carpatică. În grădina carpatică românească şarpele s-a împrietenit cu Adam şi Eva şi nici măcar Dumnezeu nu-i mai poate izgoni de acolo.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dumnezeu-izgonit-din-gradina-carpatica–98746.html