Și ei sunt oamenii lui Putin?

Gândaci și viermi pe strada pariurilor

În ultimii ani viața noastră a devenit un pariu de fiecare zi și se pare că și viitorul ne va fi jucat în continuare la ruleta rusească. Hazardul devine o normă cotidiană, iar noi suntem puși de alții pe biletul de pariu cu o miză uriașă, viața noastră. Locuim cu toții pe strada pariurilor, nu doar cartieriștii știrbi care își fac veacul prin casele rămășagului din care ies doar cu rumegușul în buzunare, pierzându-se apoi ca niște umbre fâlfâite printre blocurile deznădejdii.

Pentru cei mulți urmează pariul cu frigul de afară și dinăuntru. De la centru vin comandamente clare și undițe lansate cu momeli variate, de la insecte, greieri, viermi și alte mici târâtoare. Influencerii contracost ne cântă precum greierii, care urmează să ajungă la tradițională masă de Crăciun, servindu-ne eroic exemplul propriu. Evident, doar declarativ, aidoma rock-starurilor care mai mult pretindeau că sunt drogați de-o viață și care au ajuns bine mersi la 70 de ani cu conturile burdușite de către proștii utili dezabuzați pentru dolarii altora.

Toți acești învățători online ne predică cu revoltă din letopisețul lor suferința îndurată de poporul român, care a răbdat foamea și frigul înainte de 89, când erau doar gheare de pui la alimentară și nu coarne de rădașcă cum vom avea acum în epoca străluminată a marelui progres neomarxisto-globalist. Ei ne predică din amvonul ”lumii libere”, acolo unde libertatea a devenit la fel de lungă precum lanțul de la cușcă și unde orice rostire publică mai săltăreață aduce cu sine autocritica în fața marelui partid globalist, altfel rămâne doar cenușa de tine care nu va mai găsi capul pentru a se așterne smerită pe el. 

Vânătoarea de vrăjitoare servește cu zel excesiv rugul neomarxist. În concluzie, e bine să rabzi foame și frig, e bine să lupți cu arma pentru pământul tău, dar doar când vor alții, nu când vrei tu. Ideologia e de plastilină, cu o mână predici toleranța și drepturile omului, iar cu cealaltă seceri tuleiele ieșite din rând.

Ipocrizia și incoerența par să tuteleze la fiecare pas capetele neomarxiștilor. Să ne aducem aminte cum țipa isteric o pseudo-scriitoare progresistă în presa franceză la începerea războiului, deranjată nu de dramele umanitare ale conflictului, ci de teribila nenorocire apocaliptică de-a ne întoarce în lumea tradițională cu genuri diferențiate clar prin faptul că bărbații merg la război, iar femeile stau acasă. Acum, aceeași neomarxiști nu mai au o problemă că întoarcerea la frig ne aduce mai aproape de lumea premodernă, conservatoare, dinaintea confortului tehnologizat. Frigul, foamea, războiul au fost elementele de bază ale lumii vechi pe care progresiștii o vor ștearsă din memoria și conștiința maselor, dar iată că ei sunt principalii susținători ai războiului, frigului și a foamei. Găsim tot atâta coerență la ei, ca la niște insecte bezmetice, pe principiul, ești ceea ce mănânci.

Nu știm cum ne vom ridica de la masă în viitor, dar e posibil să o facem precum Dorel Vișan în ”Senatorul Melcilor”, doar că nu vom acuza greață de la macaroane cu melci, ci de la cele cu viermi. Au mai fost vremuri de război, foamete și frig, când oamenii erau nevoiți să mănânce viermi. Diferența era că pe atunci oamenii înghițeau mizeriile vremii de nevoie și cu stoicism, nu cu euforia dezaxaților de astăzi, care fac din orice rahat progresist un bici.

Întâlnirea a doi mari filozofi români, cu viermuiala vremilor la propriu și la figurat, ne este redată de Lucian Blaga în memoriile sale, în calitate de co-protagonist. Acesta se afla în anii Primului Război Mondial, la Viena, unde studia filozofia alături de celălalt mare filozof român, D.D. Roșca. Chinuiți de penuria alimentară din vreme de război, amândoi s-au bucurat prematur, ca doi copii, de vestea că sunt macaroane la restaurantul universității:

”Macaroanele erau gustoase, cu toate că aveau un uşor iz de piatră de moară. Dar iată că Roşca îşi curmă un gest şi se uită în golul interior al unei macaroane. Din tub ieşea capul negricios al unui vierme tot atât de gros, pe cât era diametrul golului. ,,Ei, bată-te să te bată”,  zise prietenul pe-un ton de bagatelizare, şi cu vădită intenţie de a nu se lăsa manevrat de sentimentul de silă ce l-a cuprins, Roşca scoase viermele şi-l puse pe marginea farfuriei. Dar are imprudenţa de neiertat să caute numaidecât şi în celelalte macaroane. În fiecare tub apare capul negricios, inevitabil, scârbosul cap punctat. Cu o răbdare proprie unui spirit critic hotărât să nu cedeze prejudecăţilor, Roşca scotea viermii şi-i punea pe tivul blidului. Ne-am uitat unul la celălalt, luaţi de o senzaţie de refuz, ce o simţeam din capul pieptului până la maxilare. ,,Ce-i de făcut?”, mă întrebă Roşca. Ezit o clipă. Apoi, cu aer de răsăritean împăcat cu soarta, eu, care nu făcusem încă nicio investigaţie inoportună prin farfuria mea, zic: ,,Dragul meu, problema nu mi se pare tocmai aşa de complicată. Să mâncăm, sau să rămânem flămânzi! Eu sunt de părere să nu mai cercetăm ce este şi ce nu-i, prin aceste macaroane, ci pur şi simplu să le mâncăm, sau, filosofic vorbind, să nu mai căutăm das Ding an sich, ci să ne mulţumim cu aparenţele!”.  Roşca înghite în sec. Apoi, cu sentimentul cu care te-ai arunca într-o prăpastie, continuăm a dejuna. Cred că de-atunci, din clipa aceea, prietenul Roşca a rămas cu oroarea de ,,lucrul în sine”.  Lucian Blaga – ”Hronicul şi cântecul vârstelor”

Rock-ul în umbra marelui urs

După căderea comunismului s-a tot vorbit de rezistența prin cultură înainte de 89. Mai puțini au fost cei care au clamat rezistența prin subcultură. Totuși există sintagma de ”rock sub seceră și ciocan” care sugerează oarecum rezistența în condiții vitrege, deși mai aproape de adevăr ar fi interpretarea opusă  a  formulei, aceea a unui rock aflat sub tutela sistemului care ținea steagul roșu sus și care cu o mână secera libertăți, iar cu alta agita ciocanul revoluționar.

Ideea de rebeliune a fost dintotdeauna de factură stângistă,  comunismul a pornit ca o mișcare rebelă, ilegalistă, oprimată, care din când în când  exhiba ideile de pace și libertate, pe care  imperialismul capitalist le-ar fi compromis. Nimic nou sub soare, propaganda confiscă valorile umane generoase, comunicând ideea că sistemul  e cel mai bun paznic pentru aceste valori. Sistemul occidental a procedat identic.

Individualismul nu e străin nici ideologiei colectiviste. De aceea a existat și o influență stângistă a ideii nietzscheene privind supraomul, reprezentată în forma sa comunistă de proletarul stahanovist care prin forța sa copleșitoare modela lumea cu ciocanul. Un fel de-a filozofa cu ciocanul în marș.

Când a avut nevoie să manipuleze, până și sistemul totalitar, care de regulă inhiba protestul, a organizat și susținut rebeliunea culturală. Muzica rock a fost folosită pretutindeni la început cu acest scop. În țările socialiste au fost promovate muzici occidentale, atunci când sistemul avea interes, vezi Praga 68`. De fapt, nu trupele sau artiștii protestau prin mesajul libertății, ci sistemul. 

Apoi, sistemul a limitat circulația bezmetică a ideilor revoluționare. Dacă în Occident, drogurile, muzica psihedelică și lipsa discernământului erotic erau stimulate pentru a dezechilibra valorile burgheze ale tradiției, în comunism, boema era stimulată nu înspre exterior, ci ca o supapă evazionistă menită a inhiba protestul civic. Instrumentele dizolvării, viciile, erau folosite în scopuri diferite. În Occident ele erau menite să devină un protest social de zi cu zi, prin exhibiționismul stradal hipiot, în lagărul socialist odată înghețați ghioceii primăverii culturale, viciile boemei au devenit refugii de bodegă literar – artistică. S-a ajuns la protest prin chefuri de apartament. În condițiile acestea orice mic gest de neîncadrare a putut părea o formă de opoziție la sistem, faptul de-a asculta muzica occidentală, de-a purta blugi, de-a pronunța cuvinte englezești. Sistemul încuviința micile escapisme, tocmai prin faptul că ele deturnau rebeliunea activă. Ceea ce s-a numit rezistența prin cultură, n-a fost altceva decât o lașitate comodă prin care putea fi evitată apropierea de colții sfâșietori ai aparatului represiv. Ulterior, mulți au făcut saltul de la lașitate la eroism, privatizându-și gesturile din comunism, ca fiind acțiuni pe persoană fizică, independente de sistem.

Inclusiv în muzica românească au existat forme de protest la sfârșitul anilor 60. Cele mai emblematice gesturi artistice sunt ale formației Phoenix. Dar și aici avem parte de un fals, deoarece piese precum ”Canarul”, ”Nebunul cu ochii închiși” erau produse pe linia sistemului, care odată cu venirea lui Ceaușescu la putere a mărit suprafața  dezghețului social, început de Gheorghiu Dej. Totul culminând cu momentul 68, când revolta față de invadarea Cehoslovaciei a creat un moment de deschidere. Mesajul din filmul lui Manole Marcus ”Canarul și Viscolul” era tot opera sistemului. Personajul principal era un ilegalist comunist care luptă pentru libertate. În același timp, revolta occidentală avea alte motivații. Studenții francezi voiau cămine mixte și libertinaj, hipioții americani printre doze de stupefiante mai înălțau și steaguri albe pentru Vietnam. Doar așa-zisa luptă pentru pace unea mesajul celor două lumi. 

Mesajul protestatar dirijat de sistem a îmbrăcat forme noi, odată cârmit volanul în direcția culturală protocronistă ce-și are originea în tezele din iulie 1971, după venirea lui Ceaușescu din China și Coreea. Ilegalistului comunist i s-au alăturat haiducii rebeli și voievozii eliberatori. Un mesaj cu totul diferit de cel al rock-ului occidental, care era unul virulent nihilist.  Rockul dur evocă răul și urâtul din om și lume. Dar acea bestialitate evocată, tinde să se personifice și la nivelul evocatorilor cu consecințe auto-distructive. Aidoma anarhiștilor ruși care voiau să arunce în aer lumea, iar în final își dădeau foc doar la valiza lor. O arată si statistica, victimele consumului de droguri până în 2005, reprezentau jumătate din numărul soldaților americani uciși în Vietnam.

Alcoolul, drogurile şi sexul, iluziile libertăţii şi fericirii, au făcut o fata morgana din Occident. La fel cum pentru hipioţi a însemnat ruptura cu constrângerile lumii vechi, conservatoare, modul de viaţă libertin instaurat în vest a devenit un magnet care în timp a atras până la smulgere, cortina de fier. Hedonismul, consumismul, libertinismul au fost duşmanii de moarte ai griului comunist, dincolo de orice teorii economico-politice. A recunoscut și Gorbaciov, când a vorbit de influența socială la nivelul nomenclaturii a serialului Dallas.

Creat în laboratoarele neomarxiste ale anilor 60, rock ‘n’ roll-ul trebuia să lovească la temelia civilizației creștine occidentale, iar odată ajuns în umbra marelui urs, el a fost folosit ori ca un liant cu mișcarea internaționalistă din Vest, ori băgat în strunga mioritică.  

Rebeliunea de sistem o regăsim și astăzi în mișcările ”cancel culture” și ”woke”. Acești viruși culturali nu sunt naturali, ci creați în laboratoarele de inginerie socială a elitelor, apoi diseminați în celula socială până se creează iluzia că reprezintă un fenomen natural.

Vocile lumii:

”Niciunul dintre noi nu a mers la școala de muzică și până la acest moment, nu știm să citim sau să scriem folosind notații muzicale. Nu am luat lecții de muzică pentru a învăța despre  asta. Astfel, ideea iluzorie că facem altceva decât o brânză este o nebunie. Nu spun că brânza nu are gust bun, dar se mănâncă repede. Nu este făcută să dureze. Asta nu este muzică clasică, este muzică modernă, populară și pentru cineva care nu are calitatea de muzician și care afirmă că face artă este, cel puțin, amăgitor…Așa că, un cuvânt mare precum ”credibilitate” este iluzoriu atunci când vine din partea unui necalificat  și care nu poate spune mai mult decât: ”Doriți și cartofi prăjiți la burger?” – Gene Simmons, cântărețul și basistul formației rock Kiss.