Cultura protestului la români

Până la protestul agricultorilor și al profesorilor de anul trecut, societatea românească aproape uitase că revendicările social-economice sunt fundamentale în orice democrație sănătoasă. Ani de zile am fost bombardați cu proteste artificiale preparate în laborator. Românii păreau niște suedezi îmbuibați care nu mai au altă grijă decât statul de drept, comunitatea lgbtq versus familia tradițională. Evident că și aceste teme pot crea dezbateri și reacții sociale. Anomalia venea din faptul că ele au dominat o societate în care oamenii mor pe capete în spitale pentru că nu sunt îngrijiți corespunzător în lipsa consumabilelor și a personalului medical. Totul într-o țară fără infrastructură rutieră și feroviară modernă cu salarii mici și cu angajați exploatați ca în capitalismul sălbatic din romanele lui Dickens.

În acest sens, pandemia, războiul din vecinătate au fost ideale pentru clasa noastră politică. Conducătorii noștri din ultimii ani au procedat ca un bunic nervos de pe vremuri, care striga la nepoți ca să poată auzi mai bine știrile bruiate de la Europa Liberă. Să încetăm cu problemele noastre mărunte de zi cu zi și să nu-i deranjăm, acum când se schimbă lumea, clima, geopolitica, se resetează planeta. Liderii noștri ne păzesc de ruși, chinezi, ca pe vremuri domnitorii de tătari și mongoli, n-au timp de jalbele iobagilor. Fuga de responsabilitatea politică internă se manifestă mereu la liderii noștri prin falsa asumare a unor responsabilități globale sau regionale. Pe ideea, ai noștri sunt în delegație, plecați cu treburi importante, tata e plecat în delegație, n-are timp de dat cu aspiratorul și de făcut mâncare.

Care e opoziția politică la toată această diversiune? O altă diversiune cu niște țațe isterice care dau iluzia poporului că dacă aleargă dintr-un târg într-altul doar ca să țipe și să-i facă de ocară pe politicieni sunt capabile de acțiune politică. Dimpotrivă, nu acționează deloc politic și dacă reușesc să facă un rău, acela e de a compromite ideea națională. Între soroșism și șoșocism nu mai rămâne de ales nimic, decât calea disperării sau detașării.

Această sârbă-n căruță prin iarmaroc cu iluzioniști care răcnesc către jandarmii puterii va defila tot anul electoral curent. O altă comedie jucată de acești actori ratați este cea a conspiraționismului, care poate fi deopotrivă un indicator al ignoranței absolute sau al informației profunde. În cazul nostru au fost duse în derizoriu și temele suveraniste și cele conspiraționiste.

Anul prefăcătoriei publice va seca inutil energia socială. A te preface înseamnă a nu face. Particula pre înaintea lui a face, ne arată ceva ce n-a început propriu-zis. Când te prefaci dai doar impresia că faci. Carierele politice se bazează mai mult pe a te preface decât pe a face.

Din păcate, cultura protestului ca tradiție civică ne lipsește cu desăvârșire. Ne aducem aminte cum după 1990, diverși artiști se lăudau că purtau plete sau înfruntau milițienii pe stradă, ca apoi să iasă la lumină că erau protejați pe linie de partid și de stat de potentații zilei. Cu alte cuvinte, ei își făceau de cap, se golăneau, pentru că-și permiteau, asta a fost toată disidența lor. Identică cu a beizadelelor nomenclaturiste din vremea respectivă care se lăudă acum cu scandalurile provocate la beție, de parcă ar fi fost anarhiștii ruși de la sfârșit de secol 19, care puteau ajunge ușor pe mâna Ohranei Țarului și apoi via Siberia. De fapt, cu toții se laudă cu golăneli de privilegiați. Ei pot părea pentru naivi un fel de revoluționari avant la lettre, pentru că orice tulburare a liniștii publice reprezintă o mică golăneală care se poate transforma într-o revoluție, adică într-o mare golăneală. Nu întâmplător, Ion Iliescu le-a lipit eticheta de golani celor din piața Universității în 1990, ca unul care își însușise temeinic în tinerețe agenda agitatorului bolșevic.

Dacă nu va fi învinsă frica și îngrozitoarea lipsă de încredere inculcată de sistem în toți acești ani ticăloși, nu se va schimba nimic. Aceste momente de explozie socială sunt doar niște depășiri fulgerătoare ale fricii, nu o înfrângere a ei pe termen lung, iar dacă nu se produc modificări de substanță, vor rămâne doar niște eliberări temporare care întrerup o captivitate socială durabilă.

Dezinformarea în numele informării, cenzura în numele siguranței, toate vor fi aruncate ca niște lasouri peste capetele noastre. Degeaba ne îndeamnă psihologii sociali la adaptare cu orice preț. Ar merita să mediteze la vorbele unora mai înțelepți:”A fi perfect adaptat unei societăți profund bolnave nu reprezintă un semn de sănătate”. (Krishnamurti)

Vocea Rațiunii:

”Cenzura și libertatea presei vor avea mereu de furcă una cu alta. Cenzura o pretinde și o exercită cel puternic; libertatea presei o cere cel mărunt. Primul nu vrea să fie tulburat în planurile și actele lui de o publicitate indiscretă și protestatară, ci ascultat fără cârtire; cel de-al doilea vrea să-și expună motivele spre a-și justifica nesupunerea. Lucrul se confirmă pretutindeni. Dar și aici ar trebui observat că partea slabă, cea lezată, poate și ea în felul său să atenteze la libertatea presei, și anume atunci când conspiră și nu vrea să fie trădată.” – Goethe.