Povestea ultimului om

În mai toate povestirile populare regăsim, de regulă, înțelesuri simple și povețe derivate dintr-o morală comună. Dar așa cum basmele pot fi citite în cheie metafizică, dincolo de imaginarul copilăresc, tot așa poate exista o hermeneutică a unor scurte scrieri, dincolo de tâlcul lor popular.

Personajul lui Ion Creangă din Povestea unui om leneș e unul dintre acele portrete abia schițate, a cărui mister stimulează o interpretare metatextuală. Cu siguranță, dacă povestea ar fi larg cunoscută, am găsi personajul beatificat în orice Ghid al leneșului, care glorifică atitudinea anti – workaholică, și mai în toată vasta literatură consolatoare, atât de la modă astăzi.

Anti – eroul din poveste este dus de către cei doi săteni la spânzurătoare pentru lenea astrală de care se face vinovat. Acesta refuză până și salvarea de la moarte, venită la pachet cu oferta de patiserie a cucoanei din poveste. Răspunsul ultim al leneșului la propunerea cucoanei, personaj oarecum ireal, creat mai degrabă pentru tehnica povestirii de a scoate la lumină lenea absolută a condamnatului, degajă un aer de indiferență nihilistă: „Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”.

Vorbiți multe și nevrute fără să spuneți nimic, parcă vrea să spună condamnatul la moarte. E limpede de aici că leneșul e psihologic și ontologic un nelatin, dacă ne gândim la maxima lui Cioran: „În ţările latine, unde cuvântul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie.” Regăsim perfect adevărul acestei sentințe cioraniene în societatea noastră. Nu mai bine să spui vrute și nevrute, să te lauzi, să minți, să manipulezi, pentru că oricum nu vei fi sancționat dacă se va afla contrariul. Vorbele nu valorează doi bani, începând cu cele ale politicienilor. Prin urmare, într-o societatea în care totul este permis la nivel verbal, laconismul trece drept o mare prostie, tipică fraierului care nu vrea să profite, precum e și leneșul din poveste.

Pe lângă laconism, personajul nostru suferă de inerție și autosuficiență, contrariile dinamismului existențial, pe care îl regăsim la sătenii judecători. Aceștia trăiesc în raport cu prizonierul lor, senzația facilă de superioritate motrice, pe care lumea de azi a împins-o la extrem, la nivelul unui dinamism planetar de țeavă de eșapament. Am putea regăsi în acest tipar o corespondență cu spaima omului superficial, de metafizică, ca de o moarte. Până la urmă metafizica produce o dislocare din vitalul imediat. Dar de fapt e tot viaţă, una filtrată, detaşată. E singura posibilitate de simţire precară şi efemeră a contemplării divine. A te uita la lume precum Dumnezeu, nu te apropie de moarte, ci de esenţa vieţii.

Dacă filozoful D.D. Roșca vede două tipare umane largi, oameni de acțiune și oameni de reflecție, e limpede că în categoria dinamică îi regăsim și pe săteni. Aceștia sunt eroii sfătoși care își pot ascunde bine în spatele normelor, resentimentele. Ei reprezintă binele normat, dar la fel de bine pot fi doar niște oameni cu păr pe suflet și drojdie pe inimă.

Deși nu acționează în numele moralei legiferate, se simt autorizați de morala comunitară. Sociologic vorbind, acest binom antagonic reprezentat de santinele societății și de cei care trăiesc în răspăr, nu mai e atât de actual în prezent. A trăi în răspăr cu lumea e un fel de a trăda limitele speciei. Astăzi nimeni nu mai aruncă cu pietre în urma celor care trăiesc în răspăr, îi tratează ori cu o toleranță clinică mimată, ori îi ignoră.

Responsabilitatea comunitară a dispărut în fața egocentrismului pragmatic și a individualismului concurențial. Urmarea e că nici rebelii nu mai pot deveni sfinți martiri, filozofi nihiliști, revoluționari utopici, artiști smintiți, nonconformismul împins la extrem riscând să ducă astăzi doar la deriziune existențială, ridicol social, inutilitate de piață. Paradoxal, societatea tradițională rigidă era mai favorabilă excentricității și excepționalismului existențial, decât laissez faire-ul societății contemporane. Și de aici se poate vedea că lumea regulilor, cutumelor nu mai are vlaga de odinioară.

Centrându-ne pe leneșul din poveste, am putea intui silueta morală a unui filozof sau a unui sfânt. Totuși, laconismul său nu îl apropie de un Socrate, care ar avea mai degrabă poftă de locvacitate dialectică pe tema posmagilor muiați sau uscați, iar ataraxia din fața morții îl face să fie străin de un Hristos care suferă pe cruce ca om și îi iartă pe toți ca Dumnezeu, ilustrând natura sa teandrică. Dacă ar fi să rescriem Cina cea de Taină, l-am găsi la antiteză cu Iuda tot pe leneșul din poveste. Pentru trădare e nevoie de un pesmet înmuiat în vin, sugerând beția trădării, precum şi nevoia ei de-a lucra prin umectare, lubrifiere, mărindu-şi astfel eficiența. Trădarea e dată şi de lăcomia omului de acțiune, Iuda fiind primul care înmoaie pesmetul. La antipod l-am găsi pe leneșul din poveste, care l-ar aștepta pe Hristos să-i înmoaie el posmagii trădării.

Deși laconismul său îl îndepărtează de logomahia lui Socrate, există totuși ceva socratic în acest sfârșit și el ar putea fi semnificat de condiția filozofului autentic, cel care sacrifică pentru adevărul propriu, confortul existențial şi liniștea socială. Preferă să-şi altereze relaţia socială cu semenii săi, în numele concepției sale filozofice. Acest tip de filozof a fost înlocuit de profesorul de filozofie, marcând sfârşitul filozofiei pe cont propriu. Pentru Pitagora, filozofia era cea care te îndepărta de orice specializare, însă am putea adăuga o excepție, aceea de a te specializa în neglijarea interesului personal.

Dar dacă am urma și alte avataruri ale personajului nostru, l-am putea vedea la fel de bine, aidoma unui cerșetor indian ori a unui budist desprins de încheieturile acestei lumi. Sau de ce nu, ne-am putea gândi la un stoic – epicurian, care își acceptă cu seninătate soarta, după ce a făcut din tihnă și fericire unicul proiect existențial.

Adam e Primul Om, simbol al bucuriei paradisiace, dar şi a căderii în păcat, adică în acțiune, temporalitate. La celălalt capăt l-am putea imagina pe Ultimul Om, cel din poveste, pentru care viaţa își merită sfârșitul. Să fie mai proprie Apocalipsei, abulia, decât violul tectonic cu care ne amenință versetele biblice?

Interviu cu Cioran – Fernando Savater (fragment)

”De fapt, am schimbat catastrofa”

Va implini peste putin timp optzeci de ani si continua sa fie la fel de ager si de vigilent ca intotdeauna. Nimic mai putin morbid ca el, nimic mai putin lugubru sau anost solemn. Cel mai mare elogiu al sau ce-mi vine in minte este ca nu pot sa mi-l imaginez “profesor”: s-a nascut fara catedra, asa cum altii o poarta pe frunte de mici copii sau lipita de spinare ca testoasa carapacea. “

Candid si diabolic”  l-a numit scriitorul italian Pietro Citati dupa ce i-a facut o vizita, amplificandu-i astfel portretul paradoxal: “Epicureu elegant, imita furiile biblice: hranit cu aspiratii mistice, este cel mai sceptic dintre indivizi. Mundan si schimnic, caustic si politicos, calm si coleric, profet si tolerant, sfasiat intre aviditatea vietii si simtul irealitatii lucrurilor.” Un perfect diletant transcendental, cum au fost Montaigne, Pascal sau Nietzche insusi.

Ultimul dandy in sensul cel mai putin vulgar al termenului, cel ce li se potriveste unor boemi de neinlocuit ca Baudelaire sau Villiers, capabil sa-si ofere luxul de-a refuza invitatia lui Bernard Pivot la Apostrophes, argumentand: „Nu vreau ca lumea sa ma recunoasca si sa-mi strice cea mai mare placere a vietii mele, plimbarile prin gradina Luxembourg…”.

Traieste in inima Cartierului Latin din Paris, la cativa pasi de Teatrul Odeon. Apartamentul lui e minuscul, doar nitel mai mare decat o chambre de bonne, cu toaleta comuna pe palierul scarii. Spiritul sufla unde vrea, si acolo se afla unul din cele mai inalte locuri de peregrinare intelectuala din Europa.

Curand se vor implini douazeci de ani de cand il vizitez si la intrare am parte de prima surpriza: s-a pus ascensor. Prefer sa indeplinesc ritualul si urc pe jos cele cinci etaje abrupte cu iluzia gafaitoare dintotdeauna. O sa gasesc oare alte noutati? Cand i-am telefonat ca sa ne punem in acord in privinta interviului de fata m-am simtit obligat sa-l avertizez pe jumatate in gluma: “ Cioran, mi s-a cerut sa incerc sa scot in evidenta o latura noua si insolita a personalitatii dumneavoastra.” „ Pai spune-le ca acum cred in progres!”, mi-a raspuns el razand. „ Asta pentru ca in ziarul meu a aparut un articol al dumneavoastra – i-am amintit cu timiditate – in legatura cu caderea lui Ceausescu…un articol politic si chiar optimist.”  „Omul face de toate, stii bine, esti predispus la ridicol. De fapt, am schimbat catastrofa.” Si l-am auzit razand iarasi, de data asta aproape serios.

F.S: Cioran, inainte n-ati vorbit niciodata in mod public despre situatia din Romania. Dar acum ati facut mai multe declaratii despre ultimele evenimente din tara dumneavoastra natala. De ce?

E.C: Nu puteam s-o fac, intelege-ma. Am acolo familie, e chiar fratele meu. Eu in schimb stateam aici, la Paris, la adapost…Dar acum cateva luni eram invitat la o masa si se vorbea despre evenimentele din Ungaria, din Polonia, din Cehoslovacia, din toate tarile acelea. Un tip foarte obraznic m-a intrebat: „Si Romania, ce-i cu ea?” I-am raspuns: „Nu vreau sa spun nimic.” Tipul s-a infuriat si in fond l-am inteles, pentru ca si eu turbam. Atunci m-am hotarat sa scriu un articol contra romanilor. Aveam sa-l intitulez: „Neantul valah”. Cand sa ma apuc de el, au survenit toate intamplarile din Romania. Marturisesc ca am simtit un anumit entuziasm: era pentru prima oara ca romanii se trezeau in ultimii cinzeci de ani!

F.S.: Si ce parere aveti despre situatia actuala?

E.C.: Cum n-am fost acolo, n-am niciun contact direct cu realitatea prezenta. De curand au venit sa ma vada cativa tineri, in jur de douazeci de ani, si mi-au facut o foarte buna impresie prin nivelul lor intelectual. Dupa cate stiu, tinerii sunt unica realitate din Romania. Cat despre ceilalti, batranii, situatia politica… n-am o parere buna. Se pare ca n-a avut loc o veritabila schimbare dupa caderea lui Ceausescu. Lucrurile au ramas cam la fel, afara de un punct important: acum exista libertate de exprimare, poti sa critici guvernul etc. Este unica noutate realmente pozitiva. In rest, intelectualii sunt destul de deceptionati. Si vad ca toata lumea care vine de-acolo la Paris vrea sa ramana in Franta, ceea ce, dupa cum iti dai seama, este imposibil. Isi imagineaza ca in Occident s-au rezolvat toate problemele…

F.S.: Sa vorbim putin despre noua Europa care se pregateste. De pilda, unificarea Germaniei. E vorba de o speranta sau de o amenintare?

E.C.: Categoric, nu e o amenintare. Stiu ca multi privesc cu teama aceasta unificare, mai ales in Franta, dar parerea mea este ca se insala. Germania nu reprezinta un pericol pentru ca germanii, in sfarsit, au inteles. A fost nevoie de un monstru ca Hitler ca sa se invete minte, dar acum e o realitate si nu cred ca poate exista cale de intoarcere.

F.S.: Ingrijorare starneste astazi si ascensiunea rasismului si xenofobia.

E.C.: Vedeti, realitatea este ca Franta, de exemplu, se simte invadata. Cu ceva timp in urma am indraznit sa fac o profetie: am spus ca peste cinzeci de ani catedrala Notre Dame de Paris are sa fie moschee. De curand, un om politic important mi-a aratat ca sunt optimist, ca avea sa se transforme in moschee mult mai repede…Dupa cum stiti, eu sunt apatrid, conditie care se potriveste mult cu ideile mele. In fiecare an trebuie sa ma duc sa-mi innoiesc actele la un birou situat intr-un cartier periferic din Paris si e o formalitate rapida si simpla. Anul acesta am gasit cozi imense de arabi, negri si oameni de pretutindeni. Era multa politie, incaierari etc. Sunt lucruri care creeaza o indispozitie foarte clara. Natural, indispozitia asta e speculata numaidecat de extrema dreapta, dar dincolo de dreapta sau stanga, problema ramane. Se observa o senzatie de neputinta si nimeni nu-i capabil sa vada o iesire. Realitatea este ca-n Franta, ca si-n restul Europei Occidentale, nimeni nu mai vrea sa se consacre muncilor manuale si de aceea a fost nevoie sa se recurga la oameni din strainatate. Dar cand o civilizatie renunta la munca manuala, e pierduta. In tinerete l-am citit mult pe Spengler, pe care acum nu-l mai citeaza nimeni. Sigur, opiniile lui politice erau destul de suspecte, cred insa ca diagnosticul sau era fundamental corect, chiar daca a fost conditionat in mare masura de decadenta Germaniei din vremea sa. Civilizatia noastra e obosita…In ce ma priveste, urmaresc acest subiect cu o autentica fascinatie. La urma urmelor, nu le e dat tuturor sa asiste la o decadenta!

Legiferarea falsei memorii

Inițiativa legislativă de la noi nu pregetă în a ne surprinde din ce în ce mai neplăcut. Când nu vor lefuri dublate pentru ora și jumătate la care se reduce ziua de muncă a unui parlamentar, aleșii neamului atacă cu sfertodoctismul de rigoare și subiecte istorico-culturale.

Asta pentru că încă n-am ajuns la legi bizare, precum cea din statul Kentucky, SUA, unde nu ai voie să vopseşti o raţă în albastru şi să o oferi spre vânzare decât dacă vrei să vinzi şase rațe albastre în acelaşi timp. La noi ar trebui adaptată legea la cioara vopsită, care e vândută și multiplicată fără număr. Sau mai potrivită ar fi o lege din Argentina care interzice paturile cu saltea din pene, motivația fiind descurajarea lenei.

Cu siguranță, viitorul Parlament va avea timp berechet pentru a alcătui legi excentrice, mai ales dacă își vor ridica lefurile la 9.000 de lei pe lună. Până atunci vedem cum intră în vigoare o lege menită să părtinească memoria istorică: Legea 217/2015 prin care sunt condamnate simbolurile fasciste, legionare. Doar că fiind lipsită de nuanțe aruncă implicit blamul și asupra unor personalități culturale sau eroi ai rezistenței anticomuniste care au avut tangență cu aceste mișcări.

În acest sens nu au întârziat să apară din partea celor care și-au dat girul pentru această lege, argumente de un cinism deplorabil. Alexandru Florian, fiul unui comisar ideologic sovietic, director general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, consideră că Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic merită ținuți laINDEX în baza unor condamnări date de justiția bolșevică. Îi putem trece pe lista neagră și pe Noica, Cioran, Eliade, a căror blamare în anumite medii de poliție intelectuala occidentală a produs mereu jubilație unor impotenți academico-culturali de la noi, condamnați la resentimente provinciale. Nu în ultimul rând va fi lezată memoria unui erou al rezistenței anticomuniste din munți, Ion Gavrilă Ogoranu.

Legea este evident proastă, iar dacă ne uităm la inițiatorii ei nu ne mai mirăm deloc. Unul dintre ei este fostul consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, care a trebuit să plece de la Cotroceni pentru că este anchetat de DNA pentru o mită de 170.000 deEURO , iar celălalt este fantoma somnambulă, Crin Antonescu. Acest pokerist mahmur nici măcar n-a catadicsit să se prezinte la Parlament pentru forma finală a legii. Pe mâinile acestui inconștient stau legile în România, cel care arunca în aer statul de drept în 2012. În tot acest timp se dau pensii speciale pentru foștii milițieni, torționari și securiști, asta dacă tot e să vorbim despre reparații morale până la capăt.

Dar nu ne mai miră nimic de la acest Parlament ajuns la 11% cotă de încredere, cea mai scăzută din Europa, care după ce și-a dat pensii speciale vrea și salarii dublate, iar după ce a „legiferat fărădelegea” de atâtea ori, acum legiferează și trunchierea memoriei istorice.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/legiferarea-falsei-memorii-156078.html#rate_article

Leacuri pentru pesimism si lentoare

Printre multele exagerări cu har ale lui Petre Ţuţea o găsim şi pe aceea că America e un fel de Ghana din punct de vedere spiritual, în raport cu India. Greu de contrazis, mai ales dacă ne uităm la revoluţia psihiatrico – psihologică pornită în America cu multe decenii în urmă.

Tot aşa cum apar iphone-uri  îmbunătăţite şi noi gadgeturi  trebuie ameliorat şi aparatul uman. Aşa că acum s-a descoperit sindromul tempoului cognitiv lent. Sună destul de opulent ştiinţific, în orice caz  mult mai intelectual decât banala şi populara lene. Lenea, adică sindromul tempoului cognitiv lent, este o afecţiune psihică ce se doreşte a fi tratată. Pentru asta va fi nevoie de psihologi, psihiatri, farmacii cu produse şi o întreagă modă isterică.

Dacă aveţi stări de reverie şi de lentoare să ştiţi că suferiţi de simptomele noii boli. Daţi fuguţa la nenea psihiatrul să-i plătiţi consultaţia, iar apoi în farmacie să luaţi substanţa agitatoare după care veţi fi nişte oameni perfect sănătoşi. După lene se pregăteşte un alt diagnostic. Psihiatri americani vorbesc şi despre pesimism ca afecţiune psihică. Noul manual de psihiatrie va trata boli precum lenea şi pesimismul. Ce păcat pentru psihiatri americani că nu-l pot rezolva retroactiv pe Schopenhauer. Au măcar şansa să se ocupe de cititorii lui.

Dincolo de manipularea întru profit a psihiatriei, psihologiei şi a farmaciilor, vedem cum obsesia omului nou bântuie orice orânduire. Acest om nou al societăţii de consum  trebuie îmbunătăţit mereu. Viaţa interioară, profunzimea, reflecţia stau la baza actului cultural – artistic de mare adâncime. Lumea de azi trebuie să devină tot mai străină  de aceste simptome.

Era firesc ca tonul să fie dat de ţara unde simptomul tempoului cognitiv lent este vindecat din faşă. Ţara în care te naşti de mic doar cu dihotomia winner/loser, ţara unde totul e să dai lovitura, să faci primul milion ca apoi să le spui tuturor că n-ar fi bine să te întrebe cum l-ai făcut, ţara în care la sfârşitul anului valoarea ta ca om e dictată de răspunsul la întrebarea: how much money you made this year?

Ei bine, mai departe întreaga lume are permanent nevoie de injecţii şi vaccinuri împotriva sindromului tempoului cognitiv lent. Cum poţi să fii un winner şi nu un loser, un milionar şi nu un pârlit, dacă nu alergi de dimineaţa până seara într-un dinamism nevrotic. Sigur că şi workoholismul este considerat a fi un simptom cu potenţial patologic, dar nu-i văd pe americani pornind o campanie puternică de injectare contra ei, nu de alta dar s-ar putea să dea-n simptomul tempoului cognitiv lent şi asta cu siguranţă că e o boală mult mai periculoasă pentru ei. Acolo unde nivelul de reverie şi de meditaţie creşte, scade consumul. Prin urmare trebuie luate măsuri.

În ritmul acesta ne vom apropia tot mai mult de o lume care nu l-ar mai putea găzdui pe un Cioran, suferind de pesimism şi de sindromul tempoului cognitiv lent, în mansarda sa din cartierul Latin, de unde a înţeles şi-a scris mai bine ca nimeni altul despre nimicnicia umană. O lume care nu-l va mai naşte pe Alexis Zorba, zurbagiul grec care râde-n hohote când vede dezastrul falimentului şi care n-ar fi putut deveni un dependent de Prozac. Într-o lume ca aceasta, Don Quijote ar risca mai degrabă  o afacere cu eoliene, decât să ia la bătaie morile cu vântul lor cu tot. Şi probabil va fi o lume în care romanul lui Milan Kundera, “Lentoarea”, se va vinde la pachet, doar alături de un medicament anti-lentoare.

O lume, pe cât de dinamică şi optimistă, pe atât de săracă.

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html