Politicianul rămas fără înălbitor

Dacă Europa nu ştia totul despre noi, are tot timpul să afle. Cine şi-a imaginat că noi, românii, ne vom pierde identitatea, topiţi în gelatina globalizării, s-a înşelat amarnic. Nu suntem în pericol, iar de acest lucru ne asigură şi Adrian Severin. Cel mai important lucru pentru un român deţinător de funcţie publică este să nu-şi dea demisia niciodată, poate, eventual, cu pistolul la cap. Această mentalitate e valabilă şi-n ţară, altfel nu s-ar explica gerovitalii matusalemici ce stau ca directori de instituţii, aşteptând parcă sfârşitul lumii.

Pe undeva este şi normal, omul, ca să ajungă la noi într-o funcţie, ar fi în stare, dacă ar putea, să-şi modifice şi grupa sanguină, şi ADN-ul, să vorbească păsărească, dacă asta impune fişa postului, să joace kazaciok în jurul şefului, să se contorsioneze la maximum în toate poziţiile posibile, să-şi modifice silueta precum o meduză care poate deveni când tubulară, când desfăcută şi prelinsă pe toate formele ce i se ivesc în cale. După ce treci prin asemenea metamorfoze, vine şi momentul să devii şi tu mai rigid. Destul te-ai rupt ca râma în toate părţile, acum e momentul să te aşezi ţeapăn pe un scaun şi, dacă se poate, să înţepeneşti în el până la adânci bătrâneţi.

Cum să te ridici, pur şi simplu, şi să părăseşti locul, doar pentru că unii n-au ce face şi fac teste de lăcomie. Câtă perversiune să te joci cu reflexele pavloviene ale bietului om muritor şi păcătos! Dar omul lacom nu are limite, decât atunci când îşi construieşte aparenţele de truditor modest. El, chiar dacă îşi supraalimentează conturile, va vorbi mereu de banii primiţi, ca de oxigenul necesar existenţei sale. Ca şi cum, de fiecare dată, miza acumulării sale ar fi doar existenţa de fiecare clipă, nu îmbuibarea.

Însă lui Adrian Severin, deşi pozează în victimă a unui complot, nu se ştie de ce provenienţă, îi lipseşte şansa de-a poza şi-n sărac, nu doar în cinstit. Până şi conturile sale publice vorbesc de bine. Îi lipsesc toate ingredientele pentru a poza în victimă. Nefiind un personaj popular, Adrian Severin e singur cu infatuarea sa. Cum situaţia nu-i permite niciun tertip populist, nici măcar celebrul refren cu diversiunea lui Băsescu, e obligat să recurgă la ultimul arc greu care-l ţine în scaunul său, şi anume tupeul. Omul se declară nevinovat. E din născare aşa, şi n-au cum nişte răuvoitori să-l compromită pe el, ajuns demult statuetă publică.

Indiferent de deznodământ, important este că specificul românesc a putut să se afirme şi la Bruxelles. Ceilalţi doi colegi au reacţionat ca nişte tocilari prinşi copiind. S-au roşit şi s-au predat. Al nostru, călit pe plaiuri mioritice, rezistă şi la un atac atomic. Singurul impediment pentru el este că tărăşenia nu s-a petrecut în ţară. Imaginaţi-vă acelaşi scandal repetat în Parlamentul naţional, cât circ fără niciun rezultat ar mai fi adus.

Aşa, în văzul lumii, e mai greu să te mai ajute până şi tupeul dâmboviţean, care e cel mai bun înălbitor de imagine la noi în ţară. Diferenţa e că puterea lui de acţiune într-o lume a normelor este nulă. Însă acum până şi o demisie devine lipsită de onorabilitate, fiind tardivă şi lipsită de orice penitenţă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/politicianul-ramas-fara-inalbitor-107468.html#rate_article

Că doar nu suntem Isus Hristos…!

Prezenţa lui Adam Michnick în România a generat o răscolire a conştiinţelor morale, a vanităţilor şi resentimentelor tardive. Toată starea de gâlceavă lăsată involuntar în urma sa de marele disident polonez ne defineşte perfect. Mult mai semnificativ însă, decât comentariile ulterioare, a fost dialogul de la Ateneu, dintre Andrei Pleşu şi onorabilul oaspete. Un punct important al discuţiei a fost acela în care propovăduind iertarea faţă de foştii comunişti asupritori, inclusiv a celor care l-au închis, generalul Kiszczak şi generalul Jaruzelski fost preşedinte al Poloniei comuniste, Adam Michnick deschide calea şi spre întâlnirea noastră cu oglinda trecutului.

Cu toate că îndemnul său la iertare este universal, servit ca recomandare şi nouă, românilor, la un moment dat Adam Michnick e obligat cumva de către interlocutorul său să recunoască diferenţa de nuanţă între cele două foste regimuri comuniste. Disidentul polonez recunoaşte aportul semnificativ al preşedintelui Jaruzelski şi chiar al călăului său carceral, generalul Kiszczak, în realizarea mesei rotunde din Polonia, care a dus la o schimbare paşnică de regim. Situaţia la noi a fost diametral opusă, Ceauşescu zbiera în ultima sa teleconferinţă către generalii de la Timişoara să scoată muniţia de război: „că doar nu suntem Iisus Hristos, să întoarcem şi celălalt obraz”. Diferenţa e cam mare şi cere clar o abordare diferită. Nu poţi la nesfârşit să spui doar de ce noi n-am avut un Havel sau un Michinik. Pentru simplul motiv că noi n-am avut un Jaruzelki, un Tito sau un Janos Kadar.

Regimul nostru comunist a fost cel mai primitiv, mai îndepărtat chiar şi de perceptele comuniste, nemaivorbind de izolaţionismul politic ceauşist care a ţinut românii închişi într-o conservă cultivând înapoierea, a cărei prezenţă se poate resimţi şi azi. Închistarea şi strânsoarea regimului de la Bucureşti nu lăsau loc de mari disidenţe, decât cu preţul vieţii. Iar aici sunt de admirat pentru eroismul cu care şi-au dat viaţa disidenţi ca Liviu Babeş sau inginerul Gheorghe Ursu. Pe de altă parte, asta nici nu te poate face să-i învinovăţeşti pe cei care n-au fost eroi. „Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la alţii”, mai spune Adam Michnick.

Ţinând cont de realitatea obiectivă dureroasă de la noi se poate face această nuanţă îngăduitoare privind palida noastră disidenţă a anilor ’80, în special. Dar în acelaşi timp nici nu justifică această abstinenţă a instinctului eroic, disidenţa retroactivă, de după 1990, a multor intelectuali. Decent era să existe o surdină, dar de cele mai multe ori gălăgia anticomunistă a fost doar pretextul pentru a plăti poliţe personale foştilor privilegiaţi ai regimului, folosindu-se cadavrele morale ale unora pentru impostura morală a altora.

Ce e trist dincolo de toată această discuţie e faptul că la noi nici comunismul n-a fost cât de cât suportabil, la fel cum nici capitalizarea prin furt de după 1990 nu poate fi ceva suportabil. Performanţa de-a face viaţa insuportabilă indiferent de epoci e o marcă personalizată pentru noi. Nelăsând nici măcar o cută, acel loc de mijloc care să poată pregăti iertarea şi premisele unui nou început, ne ratăm mereu startul. Cruzimea foştilor călăi blochează până şi pioasa credinţă creştină, astfel că mai degrabă îţi vine să te gândeşti la Iisus dărâmând în templu tarabele negustorilor. E adevărat că Iisus nu face doar asta. Însă e greu să fii cel iertător, când călăul se uită la tine şi spune „Da’ ce, noi suntem Iisus Hristos?”. La fel ar putea spune şi călăii timpului nostru, care au furat cumplit, ruinând o ţară întreagă: „Ce, noi suntem Iisus Hristos, să împărţim peşte şi pâine cu ceilalţi?”. E greu, în condiţiile acestea, să ierţi.

Din această fundătură ne-ar putea scoate soluţia hâtră al lui Petre Ţuţea. „Îţi pui vreo doi ani la rând creştinismul în paranteze, loveşti, faci dreptate, după care revii.” Din păcate, suntem departe de orice soluţie şi tot mai aproape de a crea, în timp, circumstanţele unei noi oprimări, cu perechea etern inseparabilă a istoriei noastre, de călăi şi victime.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/ca-doar-nu-suntem-iisus-hristos–107668.html#rate_article

Ţărişoara în hazna

• În ţara congreselor de partid, a marilor jocuri politice şi a teoriilor docte despre economia ideală, aflăm, de la alţii desigur, nişte cifre statistice terifiante pentru ţărişoara noastră membră a Uniunii Europene. Conform Eurostat, 42% din populaţia României are wc-ul în fundul curţii. Suntem la o distanţă imensă de alte ţări precum Bulgaria, Ungaria, unde procentul este de 26,2% respectiv 7,1%. Ca să nu mai vorbim de ţări ca Slovenia şi Cehia, unde proporţia e sub 1%.  România înseamnă pentru mulţi români, drumul din fundul curţii la televizorul din casă, cutia cu monştri, şi aşteptarea alegerilor pentru a intra în posesia binemeritatei găleţi.
• Dar nici nu e de mirare o asemenea stare de fapt, atâta timp cât românii au toate şansele să fie conduşi în continuare de indivizi slab instruiţi. În momentul în care cel mare partid al ţării, PSD, e format în proporţie de jumătate din cadre cu studii medii, de ce ne-am mai mira. Sondajul însă ar trebui făcut la toate partidele, pentru că există riscul să credem că intelectualii sunt dincolo. Nici vorbă, ba poate fi chiar mai rău la alţii.
• Dar până să ajungă cei neinstruiţi să populeze de tot Parlamentul, aleşii momentului se dedulcesc la cheltuieli pe banii publici, lăfăindu-se între maşina de la parlament şi avion. În felul acesta deşi parlamentarii români au un salariu mai mic decât cei maghiari, consumă din banii publici o sumă de trei ori mai mare în care intră indemnizaţia, telefon, diurnă, benzină, cazare. Un lucru e cert, politicianul nu intră niciodată în criză.
• În tot acest timp se fură pe rupte în România: marii învârtitori din sistemele corupte îşi văd de treaba. Contextul reflectă un contrast halucinant între vilele vameşilor şi a multor altora, între numărul maşinilor de lux, a căror cerere a crescut în plină criză, spre exemplu din 2008 până în prezent cererea la Ferrari a crescut cu 10% pe an, şi cei care trăiesc la subzistenţă în condiţii lipsite de minima civilizaţie.
• E foarte uşor să vorbeşti în această societate caracterizată printr-o ruptură de nivel, de flexibilizarea muncii prin noul cod. Pentru guvernanţi, angajările pe perioada determinată par a fi găselniţa pentru a stimula oferta pieţei de muncă. Probabil că la nevoie, unii se vor mulţumi şi cu asta, dar e greu de crezut că majoritatea românilor n-ar opta pentru un job sezonier în străinătate, ci ar rămâne în ţară pentru doi bani luaţi şi ăia temporar.
• Nu va schimba noul cod al muncii, nimic de facto. La noi la români una e legea şi alta e tocmeala. Legea e bună, din când în când, s-o foloseşti pentru propriile interese, altfel devine neconvenabilă şi demnă de eludat. Rezultatul pe termen lung a acestei lipse acute de simţ civic, de responsabilitate comunitară sunt acele wc-uri din fundul curţii care ne arată fundătura în care suntem. Iar cei care ies din fundătura curţii ajung eventual să stea la cucurigu ca Bercea Mondialul. Între sărăcie şi corupţie pendulează viaţa românilor. Totul presărat cu multă isterie, show, circ, războaie securistice, depresie si euforie patriotică. Dar un lucru e cert, putem să intrăm şi în uniunea galactică, noi ne vom întoarce mereu în fundul curţii, de unde n-am plecat niciodată, decât pentru a face şmecherii şi mizerii demne tot de haznaua casei.