Un popor şi nicio speranţă

S-a încheiat şi acest an electoral, dar nu va fi multă pauză. În 2014, mai avem două rânduri de alegeri, prezidenţiale şi europarlamentare. Important e să rămână cât mai puţin timp pentru guvernat, ca să se poată intra din nou în bătălia politică. Iar electoratul să creadă mereu că după ce se liniştesc taberele lumea se apucă de treabă.

N-are decât să creadă, că de aia e electorat activ, să creadă şi să meargă la vot. Totuşi, doar 40% fac asta, deci 60% dintre români nu votează. Iar cei care vor conduce mai departe au puţin peste 4 milioane de votanţi în spate. Aceste cifre reflectă un capital slab pentru o forţă politică, pe care de abia acum o aşteaptă examenul economic. Oricât s-ar mai agăţa de stingherul Traian Băsescu, nu mai merge cu scuze şi deresponsabilizări.

Cât priveşte anemica opoziţie, ea este formată din PDL, care a încasat ce a meritat, iar scorul mic se datorează şi incapacităţii acestui partid de a comunica. La capitolul propagandă de presă, USL-ul le-a dat clasă mereu. PDL-ul e un partid de cârnaţari, buni să facă bani şi aranjamente, dar la nivel mediatic, marketing politic, sunt nişte nulităţi lamentabile. Nu reprezintă nicio dreaptă, nicio cale dreaptă, nici măcar calea ferată, pe care dacă-i pui, merg împleticindu-se.

Cât priveşte scorul PPDD, acesta este o înfrângere a părţii sănătoase din acest popor, atâta cât a mai rămas ea. Sugestivă imaginea cu cretini ireductibili, încinşi într-o horă dezarticulată, în faţa sediului de campanie al lui Dan Diaconescu. Acolo, în acel electorat, nu penetrezi cu statul de drept, acolo doar şişul mai penetrează din când în când.

Ar mai fi şi UDMR, care nu meritau să mai intre în Parlament şi care deja se şi pregătesc de putere. Deşi îi irită teribil, atunci când sunt etichetaţi drept un partid de moravuri uşoare, acest UDMR este o ruşine a politicii. Un partid de un lichelism şi de un oportunism balcanic, cum nici între cele româneşti nu găseşti, iar aceste trăsături îl fac pe deplin antieuropean, deşi, chipurile, ar fi un simbol al europenismului.

Toate partidele politice sunt nişte târfe, dar şi târfa îşi mai ia concediu, ei bine, această târfă universală, neobosită, această nimfomană politică, când va crăpa, va fi tot la putere. Sunt o ruşine şi pentru etnicii maghiari pe care nu-i reprezintă deloc. Iar papagalii tricolori, chiar dacă ar avea 80%, tot şi-ar dori 85% cu ajutorul UDMR.

Dar una peste alta, îngrijorător este că acest popor nu dă semne de civilizaţie. Baronatele, feudele vor prospera din nou. Iar politicienii vor ţine – în beznă, în primitivism, cât mai departe de tot ce înseamnă civism, drepturi individuale, democraţie instituţională, reguli, proceduri – poporul, pe care-l cheamă, din când în când, în pat.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/-un-popor-si-nicio-speranta-131821.html

Sclavie şi sărăcie

Campania electorală a devenit în România ceva atât de banal, încât nu mai poate suscita entuziasm nici pentru politicieni, nici pentru alegători. Una dintre principalele cauze care ne-a adus aici, este inflaţia de campanii. De aici s-a ajuns la o aplatizare a mesajelor. Nemaivorbind de faptul că nimeni nu vorbeşte despre soluţii economice. Politicienii români vorbesc de chestiunile economice, doar ca să anunţe iminenţa unor dezastre. De genul, dacă nu vom absorbi fonduri va fi jale, dacă nu vom atinge ţinte de buget, iarăşi vom suferi crunt. Până la urmă timpul le va da dreptate, doar că ei nu sunt cronicari. Însă exerciţiile de imaginaţie merită făcute pentru a şti ce ne aşteaptă. Unul dintre aceste exerciţii ne arată că dacă mergem în ritmul acesta, fără absorbţie de fonduri, fără dezvoltare, cei care au acum 30-40 de ani, vor prinde la pensie un procent de 15% din salariu. Practic, sinucidere curată. Având în vedere că decreţeii sunt mulţi, iar în prezent demografia scade, cei activi atunci, vor fi o pătură prea subţire pentru a duce-n spate puhoiul de decreţei pensionari.

Nimeni nu găseşte o soluţie la creşterea procentului de absorbţie a fondurilor europene, nimeni nu întrevede soluţii de creare a locurilor de muncă. Mai ales pentru cei pregătiţi. În acest sens, ponderea cea mai mare în ceea ce îi priveşte pe românii care doresc o slujbă în străinătate o deţin cei cu pregătire primară, gimnazială şi profesională urmaţi de cei cu studii liceale şi postliceale, iar mai apoi vin cei cu nivel de instruire universitar respectiv 13,4 la sută, conform unor statistici. De aici rezultă că marea majoritate a absolvenţilor de studii superioare reprezintă categoria cea mai neglijată. În faţa acestor stări de fapt nu se aude decât goarna naţionalismului izolaţionist şi obsesia majorităţii largi. În felul acesta, dacă se obţinuse ceva bun în ultimii ani în ţara aceasta, era briza de demcraţie, spaţiul variat de expresie. Dacă se va pierde şi acest câştig şi vom avea din nou un partid-stat, atunci putem spune că România e un proiect ratat pe toată linia. Vom redeveni esticii sălbatici care au speriat Vestul prin anii 90.

Iar pericolul subjugării totale a societăţii, prin politizarea excesivă a instituţiilor de stat, cât şi controlarea privatului, astfel încât societatea civilă practic să nu mai existe, este unul iminent. Acest fenomen poate fi sesizat decupând detalii din realitatea concretă. Începând cu muncitorii de la firme care sunt trimişi la mitinguri electorale, pentru că patronul e dependent de politic, continuând cu ascensiunea universitară a multora care e condiţionată tot politic, ca să nu mai vorbim de agenţii economici care pe forţe proprii nu reuşesc să fie decât nişte bravi kamikaze. Şi în general, oricine încearcă să se sustragă controlului politic, suportă consecinţele. Iar politicienii ştiu asta, ne votaţi, nu ne votaţi, vă priveşte, dar dacă vreţi să ciuguliţi ceva, tot din palma noastră sunteţi nevoiţi să o faceţi.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/sclavie-si-saracie-131548.html