Clasa imbecililor faţă cu criza

Criza economică nu putea găsi clasa politică într-o stare mai imbecilă decât cea din ultimii doi ani, şi anume de campanii electorale interminabile. Patru campanii electorale în doi ani, şi în ce ani, de maximă precaritate economică. Nemaivorbind de faptul că unele dintre aceste alegeri au trebuit să se desfăşoare după legi stupide.

Legea votului uninominal a fost făcută de nişte proşti pentru alţi proşti, care au adus în Parlament handicapaţi politic votaţi de câteva cartiere. O altă stupizenie este dată de întinderea pe doi ani a acestor campanii. Cu ce suntem mai câştigaţi că alegerile pentru prezidenţiale n-au avut loc anul trecut şi că mandatul preşedintelui s-a extins la cinci ani? După orice ticăloşie electorală a apărut justificarea cretină că nu s-a ştiut la vremea respectivă că se va agrava criza. Aşa a spus şi incompetentul cabinet Tăriceanu, care sfida orice bun simţ anul trecut, anunţând majorări pentru profesori cu 50%. Anul acesta este un an de maximă criză în lume, iar la noi este un an întreg dedicat luptei electorale. Alianţa PSD – PD-L este una catastrofală pentru ţară. Campanii de presă, comisii, DNA şi alte droguri uşoare pentru populaţia năucă. În rest, investiţiile străine sunt inexistente, iar măsurile economice contraproductive, care au majorat la modul inconştient fiscalitatea, au dus la falimentul a mii de firme, aşa că vom avea parte de un şomaj care va „decapita” milioane de români. Banii de la FMI nu vor mai fi pe post de „centură de siguranţă”, ci vor merge la buget pentru a acoperi cheltuielile cu salariile şi pensiile. Vor merge însă şi-n campania electorală ca să aibă poporul ce plăti ani la rând apoi datoria politicienilor. Măsuri populiste ca aceea de a reduce cu 20% salariile miniştrilor sunt măsura competenţei economice a acestui guvern. Dar cu cine sa facem faţă crizei? Cu Boc, care, în afară de faptul că sare de colo, colo, ca un greiere cosaş, nu face nimic? Cu Geoană, care pare un Buratino ce se visează şef de stat şi care nu demult şi-a sărbătorit cu-n aer omagial ziua de naştere? Dacă anul trecut îl durea-n socialism de criză şi plătea 40.000 de euro onorariu pentru o lăută cu Phoenix, acum a preferat să-i cânte Loredana Groza pe post de Marlyn Monroe de Balta Albă, „Happy Birthday Mr. President”, aşa cum îi cânta odinioară celebra blondă lui Kennedy. Atât seamănă Mircea Geoană cu Kennedy cât seamănă şi Romică Ţociu. Dar nu e nimic surprinzător, acestea sunt tulburări de personalitate minore faţă de cazul clinic Mazăre, care vrea să se joace de-a nemţii şi războiul. În timpul acesta Crin Antonescu speră să devină unul dintre cei mai mari oratori ai ţării şi nu apare decât după ce-a făcut repetiţii intensive în faţa Adinei Vălean. Becali a stat o lună în campanie electorală, e drept la închisoare, dar cu atât a fost mai ieftin şi mai eficient. N-a plătit bani pentru deplasări şi a stat la răcoare, iar pe când a ieşit a trebuit doar să-şi pună numele pe liste că a şi luat avionul spre Bruxelles. Sorin Oprescu se gândeşte să candideze. Face foarte bine, pentru că este singurul lucru la care se pricepe ca politician. La fel ca Traian Băsescu, face parte din categoria politicienilor buni doar de campanie electorală. S-a odihnit destul un an la Primăria Capitalei, unde a consumat aerul condiţionat degeaba, aşa că se poate apuca de ce ştie el mai bine, de maimuţăreli electorale. Din păcate, nici aşchia nu sare departe de trunchi. Boureanu, Ponta, Ridzi, Eba, Anastase sunt semne că a intrat şi specia în criză, nu doar economia. Cu asemenea lideri trebuie să fii inconştient să crezi că se pot ameliora efectele crizei. După cât sunt de pasivi în faţa consecinţelor crizei guvernanţii par a trăi cu iluzia că, dacă România va rezista până se va relansa economia europeană, atunci băncile de afară vor pompa ca înainte bani în imobiliare şi retail.

După ce au păţit o dată, instituţiile financiare nu vor mai injecta capital decât în producţie, exact ceea ce n-avem noi. Aşa că de păcălit sistemul nu-l vor mai putea păcăli, dar vor putea fenta din nou votanţii nerozi, cărora le vor azvârli cârnaţul în gură ca unor câini flămânzi şi umili, lărgind în felul acesta clasa imbecililor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/clasa-imbecililor-fata-cu-criza-82043.html

Interviu cu Josef Kappl – fostul basist al legendarei formaţii Phoenix

Flacara 1

„S-a stins şi ultima flacără a identificării mele cu Phoenixul de astăzi. Prefer să mă identific cu adevăratul Phoenix, care nu s-a lăsat cumpărat de partide politice.”

Josef Kappl, unul din stâlpii de bază ai legendarei trupe Phoenix, s-a despărţit recent de formaţia, la a cărei legendă a contribuit din plin. „Divorţul” de trupa Phoenix a fost provocat de neacceptarea unui aşa zis contract, impus de liderul Nicolae Covaci. Prin acest contract se interzicea membrilor Phoenix să mai colaboreze între ei, în afara trupei. Virtuozul basist şi compozitor ne-a dezvăluit mai multe despre dureroasa despărţire de Phoenix, despre anii de glorie petrecuţi cu legendara trupă, colaborarea cu Cenaclul Flacăra şi, nu în ultimul rând, câteva cuvinte către tinerii, pentru care acel îndemn, Go West, pe care trupa Phoenix l-a urmat, fugind din ţară ascunşi în boxele de scenă, este mai actual ca oricând.

– Este ştiut deja faptul că v-aţi despărţit, recent, de trupa Phoenix, în urma neacceptării unui contract impus de Nicolae Covaci. Care erau pretenţiile acelui contract, d-le Kappl?

– Pe scurt, este vorba de un pseudo-contract, pentru că dacă ar fi vorba de un contract adevărat, atunci acesta ar conţine o ofertă concretă a firmei Phoenix către artist, în care să fie prevăzute drepturi şi obligaţii ale artistului faţă de firma Phoenix. În al doilea rând, contractul pretinde de la artist o exclusivitate care le mărgineşte posibilitatea de a-şi câştiga pâinea de toate zilele, fără nici o garanţie în schimb.

– Nu sunteţi la prima despărţire, doar că de data aceasta aţi hotărât să dezvăluiţi anumite nemulţumiri atât în presă cât şi prin intermediul blogului dumneavoastră. Aţi dat de înţeles, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Sunt motive personale la baza atitudinii lui Nicu Covaci, faţă de dumneavoastră? Cum vă explicaţi comportamentul acestuia?

– Nu ştiu ce motive personale ar exista, care să fi cauzat această atitudine al lui Covaci faţă de mine, pentru că în afara faptului că l-am ajutat o viaţă-ntreagă, nu i-am făcut niciodată vreun rău. Chiar şi-n momentul în care-mi pusese acest contract sub nas, eu am fost acela care a propus o întrunire la masa rotundă, a tuturor membrilor formaţiei Phoenix, la care să punem la punct un contract convenabil tuturor. Covaci a ignorat această propunere spunându-mi: „semnezi – vii, nu semnezi – stai acasă!” Ei, bineînţeles că am stat acasă. Această hotărâre, însă, m-a scutit de penibilităţile ce-au urmat în luna mai, când Phoenix a participat la acele concerte în cadrul campaniei electorale.

– Aţi anticipat următoarea întrebare. Formaţia Phoenix a cântat recent în campania electorala pentru o anumită formaţiune politică, iar de curând la ziua unui lider politic. Ce părere aveţi despre această traiectorie a trupei?

– Ceea ce mai vreau să adaug este că în situaţia de faţă s-a stins şi ultima flacără a identificării mele cu Phoenixul de astăzi. Prefer să mă identific cu adevăratul Phoenix, care nu s-a lăsat cumpărat de partide politice.

– Pentru ca tot suntem în zona politicului, v-aş întreba dacă sunteţi un om cu convingeri de dreapta sau de stânga?

– Sunt un adept convins al democraţiei. Mă preocupă mult ecologia, nefiind neapărat adept al partidelor ecologiste, care la început au pornit-o bine, dar care, în ultima vreme, s-au cam pierdut în amalgamul celorlalte partide, fiind obligate să facă compromisuri. De asemenea, cred în Europa. De la o vârstă fragedă visam la ceea ce astăzi e o realitate: o Europă fără graniţe.

– Să ne întoarcem puţin în trecut. Albumele, Mugur de fluier şi Cantafabule, v-au propulsat ca formaţie în legenda muzicii româneşti. Faţă de care dintre aceste doua producţii vă simţiţi mai apropiat, şi de ce?

– Ai uitat de „Cei ce ne-au dat nume”, albumul care constituie baza pentru celelalte două care au urmat. Le iubesc pe toate trei, socotindu-le ca şi cum ar fi copiii mei. Dar cel mai apropiat mă simt de „Cantafabule” pentru că acest album reprezintă maturizarea muzicii Phoenix. Prin „Cantafabule” se naşte opera, care este chintesenţa tuturor celor acumulate şi învăţate de până atunci.

– Formaţia Phoenix a colaborat in anii 70′, cu Cenaclul Flacăra. Ce amintiri vă leagă de Adrian Păunescu?

– În primul rând, vreau să-mi exprim profundul respect faţă de opera sa imensă şi admiraţia faţă de „energia si tandreţea” sa, atribute pe care le-a dat şi formaţiei Phoenix, în titlul textului, care însoţeşte dublul LP „Cantafabule” – „Phoenix între energie şi tandreţe”. De asemenea, sunt mândru să fi participat, în primăvara anului 1977, cu Phoenix, în componenţa: Mircea Baniciu, Erlend Krauser, Cornel Liuba si Josef Kappl, la turneul Cenaclului Flacăra, turneu pentru ajutorarea sinistraţilor cutremurului, urmat de inundaţiile din acel an. Descoperind blogul domnului Păunescu am găsit câteva poezii, care mi-au plăcut foarte mult. Este vorba de „Umanitate sub escortă” şi „Români prin Europa”, ce cuprind tematici, care mă preocupă personal. O altă poezie care mi-a plăcut foarte mult este „Vobiscum”.

– Legat de episodul fugii în Vest, v-aş întreba, dacă este adevărat ce afirma Nicu Covaci, că odată ajunşi în Germania, l-aţi părăsit, lăsându-l singur şi îngropat în datorii?

– Este foarte uşor să faci din toată povestea un rezumat de două propoziţii prin care să dai vina pe ceilalţi, iar tu să ieşi cu vesta curată din afacere. Povestea este mult mai complicată şi mai lungă decât două propoziţii. Şi ca să nu mai avem această poveste numai într-o singură variantă, m-am hotărât la rândul meu să scriu şi eu o variantă. Deci noi plecaserăm din ţară, fără să avem habar de ceea ce ne aşteaptă în Occident, şi fără solist vocal, greşeală capitală. Lucru cert este că la ora la care părăsisem trupa, urmat de Erlend Krauser si Ovidiu Lipan, ne pierduserăm încrederea în şeful trupei, văzând prăpastia de care ne apropiam tot mai mult.

– Înţeleg că această variantă a dumneavoastră se va concretiza într-o carte. Despre ce va fi vorba mai exact?

– Cartea pe care o scriu nu va fi sub forma unei biografii, ci va consta din povestiri pe diferite tematici.

– În final, aş dori să vă întreb ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să plece din ţară, în calitate de om care cunoaşte bine Occidentul?

– Dacă nu este vorba doar de-o călătorie scurtă, de concediu sau vacanţă, ci o plecare pe o durată mai lungă sau chiar definitivă, pot să spun următoarele: deoarece acele vremuri au trecut, în care plecai din ţară pentru a-ţi salva viaţa, aşa cum am fost nevoiţi noi s-o facem, propun tinerilor care vor să plece în străinătate, să nu plece într-o aventură, ci să se pregătească foarte bine, în sensul de a se informa detaliat despre ţara pe care au ales-o şi să înveţe cât de cât limba care se vorbeşte în acea ţară, pentru că altfel vor risca să se confrunte cu mari dificultăţi.

Josef (Ioji) Kappl

Josef (Ioji) Kappl (n. 15 ianuarie 1950, Petrila) este un compozitor şi basist român, celebru ca membru al trupei rock Phoenix. A absolvit Conservatorul din Timişoara. În 1970 a intrat în formaţia Phoenix, din care a făcut parte până recent, cu intermitenţe în anii ’80 şi ’90. Cu Phoenix realizează albumele „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier”, „Cantafabule” şi EP-ul „Meşterul Manole”. După fuga din ţară, trupa Phoenix se destramă în vest. Împreună cu Erlend Krauser şi cu Ovidiu Lipan (în Germania) scot discul Madhouse – From The East – 1979, cel de-al doilea proiect (Giacca de Blue) nu se mai realizează, dar imprimările există în formă remasterizată şi vor apărea în curând pe piaţă. Colaborează cu Blues Company (1980) – turnee. Ajunge la celebra trupă Lake, cu care scoate trei LP-uri (Hot Day, No Time For Heroes si Voices). Paralel activează şi cu Heinz Rudolf Kunze (circa 14 ani) şi scoate cu el o mulţime de albume. În 1990 produce şi înregistrează cu Phoenix reunit pentru prima oară cu Mircea Baniciu, după 13 ani de despărţire, materialul apărut pe Aniversare 35, care trebuia să iasă în acelaş an. În 1998, proiect Cantafabule – remake. În 2005, imprimă cu Phoenix, CD-ul Baba Novak la care e şi coproducător şi apare pe DVD-ul Live at Sala Palatului. Colaborează strâns cu grupul Farfarello din 2004, apărând pe CD-ul Farfarello 14 şi pe DVD-ul acestora Movietour – Der Film.

„Phoenix” – Nemuritorii rockului românesc

„Phoenix” este formaţia care a reuşit, pentru prima dată la noi, să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Născută şi afirmată în vremuri ostile spiritului liber ce vibra în cântecele sale, legendara trupă îşi duce mai departe, de 45 de ani încoace, destinul sintetizat în însăşi numele său, renăscând după fiecare nouă grea încercare.

Începuturile

Formaţia „Phoenix”, intitulată iniţial „Sfinţii”, s-a constituit ca formaţie de şcolari în 1962, în Timişoara, în vara aceea câştigând locul 2 la festivalul naţional al şcolilor din ţară. Comisia, alcătuită din cadre obtuze, nu a înghiţit alura modernă şi stilul de interpretare cu influenţe vestice. Trupei i se reproşează numele de „Sfinţii”, sub pretextul că propagă misticismul. După scurt timp, formaţia îşi schimbă numele în „Phoenix”, pentru a marca momentul considerat o renaştere din propria cenuşă.

În anii ’60, apar primele compoziţii, au loc primele înregistrări în studiourile de radio naţional şi local, precum şi primele deplasări în ţară. Tot atunci, începe o colaborare fructuoasă cu textierul Victor Cârcu, concretizată prin primele succese ale trupei : „Vremuri”, „Şi totuşi ca voi sunt”, „Nebunul”, „Floarea stâncilor” şi „Canarul”, înregistrate pe două discuri Electrecord, ale căror tiraje iniţiale s-au epuizat în doar câteva zile. După emigrarea solistului vocal Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, trupa va trece prin schimbări de componenţă şi de stil.

„Anii de sus ai gloriei lor”

În 1971, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord, începe încercarea sa de revoluţie culturală, una dintre consecinţe fiind impunerea folclorului românesc ca sursă principală de inspiraţie în muzică. „Phoenix” a profitat de situaţie pentru a realiza o sinteză între muzica arhaică şi sonorităţile moderne, munca lor de sondare a folclorului pre-creştin concretizându-se în albumul „Cei ce ne-au dat nume”. LP-ul, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor păgâne, prezintă un ciclu al anotimpurilor, cu cântece şi jocuri prelucrate, dar şi cu unele compoziţii originale, inspirate din folclor. În acelaşi an, „Phoenix” obţine primele succese la festivaluri internaţionale de amploare.

Stilul se cristalizează, prelucrările de folclor sunt înlocuite cu piese originale, compuse în stilul acelei sinteze folclorice-rock ce caracterizează, de atunci, repertoriul formaţiei. Colaborarea cu textieri de mare talent îşi face şi ea simţit efectul, compoziţiile impunându-se prin ineditul lor. Următorul disc, produs în 1974, se intitulează „Mugur de fluier”, titlu cu o semnificaţie metaforică deosebită. În iarna aceluiaşi an, componenţii săi se retrag în munţi, unde rămân timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule”, inspirată din semnificaţia mitologică a animalelor din fabule şi legende. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1975, este cea mai complexă şi profundă lucrare a formaţiei „Phoenix”.

În 1976, are loc giganticul concert de la Sarmizegetusa Dacica, unde formaţia cântă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti”, concert filmat de Televiziunea Română, dar cenzurat apoi, apariţia trupei pe ecran fiind interzisă. Pe fondul ostilităţii autorităţilor faţă de modul liber de exprimare, în mintea fondatorului şi liderului Nicolae Covaci încolţeşte gândul evadării.

Go West

El pleacă, prin căsătorie, în 1976, în Olanda, renunţând la cetăţenia română. În 1977, se întoarce în ţară şi, în boxe „Marshall” cu difuzoarele scoase, îi ascunde pe membrii formaţiei şi, riscându-şi vieţile, ies din ţară şi ajung în Germania.

Formaţia nu reuşeşte, însă, să se impună pe piaţa muzicală occidentală, dominată de noile curente comerciale – disco, punk, new wave – în dauna folk – rock-ului, astfel că fiecare caută succesul personal. Krauser, Kappl şi Lipan au încercat să se afirme sub numele de „Madhouse”, dar proiectul lor a eşuat, iar ei s-au angajat în alte trupe, mai mult sau mai puţin de succes. Rămas singur în 1979, Covaci îşi alcătuieşte o altă formaţie, compusă din membri de diferite naţionalităţi, alături de care, în 1981, produce LP-ul „Transsylvania Phoenix”. Cu toate că la începutul anilor 1980, „Phoenix” câştigă un premiu important, albumul respectiv, care se dorea o adaptare a stilului propriu în contextul rock-ului occidental, nu se impune pe piaţă.

În aceste condiţii, Nicolae Covaci se dedică artelor plastice, a doua sa vocaţie artistică, iar din punct de vedere muzical lucrează împreună cu Erlend Krauser, în 1986, la înscenarea operetei lui Loyd Weber, „Evita”, la teatrul din Osnabrück. Expresie a succesului neaşteptat, teatrul îi solicită să conlucreze la înscenarea operetei „Jesus Christ Superstar”, şi această acţiune fiind încununată cu un succes imens. Ulterior, apar noi creaţii, după care formaţia se reuneşte în jurul lui Covaci şi concertează de câteva ori în Germania, iar în 1989 are loc concertul de la „Hyde Park” din Osnabrück, dedicat revoluţiei române.

Reîntoarcerea

În mai 1990, are loc prima întâlnire a lui Nicu Covaci cu publicul român, după o absenţă de 13 ani, în Bucureşti, unde cântă câteva piese vechi, cu Mircea Baniciu, care rămăsese în ţară. Surprinzător, publicul, alcătuit în mare parte din tineri ce nu prinseseră vremea de glorie a anilor ‘70, cântă alături de ei, demonstrând perpetuarea succesului, în ciuda absenţei şi a interdicţiilor. În 1992, „Phoenix” produce un disc de înaltă ţinută artistică, implicând vestitul cor „Song” şi „Orchestra simfonică a Radio Bucureşti”, disc intitulat „Symphoenix – Timişoara”. Sărbătorirea, în 1997, a 35 de ani de activitate, aduce cu sine albumul jubiliar „Aniversare 35″, care conţine o nouă înregistrare a vechilor succese.

Un an după aceea, are loc un gigantic turneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor”, cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, susţinute de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină. După alţi doi ani, apare primul disc cu cântece noi, intitulat „În umbra marelui URSS”, însoţit de o variantă în limba engleză „In the shadow of the big bear”, interpretată de fostul basist al formaţiei „Black Sabbath”, Malcolm J. Lewis, după care are loc un turneu de prezentare a noului disc în Germania. În toamna lui 2002, la Sala Polivalentă din Bucureşti, are loc concertul de aniversare a 40 de ani. Sunt invitaţi foşti membri ai trupei, muzicieni de diverse generaţii, iar spectacolul, care a durat cinci ore, a însemnat un remember muzical al celor patru decenii de activitate.

În 2005, este lansat albumul „Baba Novak”, care conţine melodii mai vechi, compuse în engleză, în anii ‘80, acestea fiind prelucrate şi adaptate pe texte româneşti. Este realizat, cu această ocazie, primul videoclip „Phoenix”, la piesa „Mila 2 de lângă 3”.

 

Aniversare 45

Anul acesta, „Phoenix” a împlinit 45 de ani, prilej cu care preşedintele Traian Băsescu i-a decorat pe actualii membri ai trupei: Nicu Covaci, Josef Kappl, Mani Neuman, Cristi Gram, Bogdan Bradu şi Ionuţ Contraş, cu Ordinul Cultural al României în grad de Cavaler, iar Ovidiu Lipan Ţăndărică a primit Ordinul în grad de Ofiţer, deoarece deţinea deja cealaltă medalie.

Din punct de vedere muzical, evenimentul a fost marcat, luni, printr-un concert unplugged, la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de invitaţi de marcă: Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Johnny Răducanu, Marius Mihalache, Stelu Enache şi Tavi Colen. Urmează, în decembrie, noi concerte în capitală şi în ţară. Marele absent, atât de la ceremonia de la Cotroceni, cât şi de la concertele aniversare, este Mircea Baniciu, cel care, datorită unei noi escaladări a eternului diferend cu Nicu Covaci, a decis să părăsească formaţia.

Dincolo de orgoliile acestor mari artişti, care fiecare în parte reprezintă o importantă personalitate artistică de sine stătătoare, rămâne, însă, contribuţia muzicii „Phoenix” la patrimoniul de cultură autentic românească.

„S-ar putea să fie ultima aniversare”, afirma, zilele trecute, liderul trupei, Nicu Covaci, privind, însă, cu celălalt ochi, plin de speranţă, la proiecte de viitor, dintre care se remarcă preconizata apariţie, în primăvara anului următor, a unui nou album, intitulat „Antemioriţa”. Legenda merge mai departe în acelaşi ritm haiducesc.

http://www.crisana.ro/stiri/reportaj-24/-phoenix-nemuritorii-rockului-romanesc-52410.html