Balada chiriaşului oropsit

În România să fii proprietar reprezintă marea lovitură, piaţa imobiliară fiind caşcavalul cel mare pentru români. Nimic nu poate fi mai rău decât să fii chiriaş, gândeşte românul. Şi într-adevăr în România cam aşa si este. Asta, spre deosebire de ţările civilizate, unde lucrurile stau puţin invers. Un statut protejat al chiriaşului şi o dinamică a forţei de muncă determină un procent scăzut al numărului de proprietari în ţările vestice.

Statisticile vorbesc de la sine despre cât de împroprietăriţi sunt românii comparativ cu cetăţenii altor state europene. Avem, după Albania, cel mai mare număr de proprietari din Europa, al căror procent este de 90%, iar în ţări ca Germania, Franţa sau Olanda este de 50%. Semnul cel mai grav al acestei stări de fapt îl semnifică lipsa dinamismului economic. Faptul că banii sunt îngropaţi în clădiri sau în pământ, deci, în ceva solid, sigur, şi nu sunt puşi în mişcare prin mecanisme economice arată stadiul primitiv al economiei de piaţă din România. A investi banii azi în imobiliare e ca şi cum erau puşi la păstrare pe vremuri banii la CEC. Nevoia de conservare domină iniţiativa economică, iar lipsa acesteia, dependenţa de stat şi de deciziile unei clase politice oportuniste, toate acestea dau o nesiguranţă a vieţii care este compensată de români prin creşterea numărului de proprietăţi.

O altă cauză a acestui fenomen este indicată ca fiind achiziţionarea după 1990 la preţuri ieftine a tuturor apartamentelor construite în perioada ceauşistă. Dincolo de acest dat social economic, perioada de tranziţie nu a încurajat deloc chiriaşii, aceştia nebeneficiind de o lege care să-i protejeze, ca să nu mai vorbim de chiriile uriaşe în comparaţie cu veniturile. În ceea ce priveşte tarifele comparative, cifrele reliefate de experţi vorbesc de la sine. Ce exemplu mai sugestiv poate fi găsit decât cel al tarifului plătit pentru o garsonieră în Lyon, într-o zonă medie, care ajunge la 350 de euro, iar pe aceeaşi zonă, o garsonieră în Bucureşti are un preţ de închiriere de 300 de euro, cu precizarea că salariul mediu brut al unui român este de 1.700 de lei, iar al unui francez este de 1.700 de euro.

A fi chiriaş în Occident nu reprezintă un statut de inferioritate socială ca la noi. Dimpotrivă, oameni cu joburi bune pot trăi o viaţă întreagă chiriaşi ,fiindu-le mult mai convenabil aşa. Dar acolo totul este reglementat în aşa fel, încât să existe condiţii reciproc avantajoase pentru proprietari şi chiriaşi. Este exclusă închirierea la negru, iar aportul la bugetul de stat din taxe este substanţial. Tot în ţările dezvoltate există o lege a chiriaşului care prevede că proprietarul poate mări chiria cu maximum 5%. La noi, chiriaşul este la dispoziţia proprietarului, care îşi permite să mărească aberant chiria şi să-l evacueze pe chiriaş când vrea el, mai ceva ca pe un câine. De fapt, chiriaşul este la cheremul proprietarului, ca şi angajatul la cel al patronului. Ori eşti proprietar de imobile sau de firmă, şi atunci eşti stăpân, ori eşti chiriaş sau angajat şi atunci eşti sclavul tuturor. Atâta timp cât se va păstra în România ideea că, dacă ai mai mulţi bani decât alţii, înseamnă că-ţi poţi permite libertatea de a o încălca pe a celuilalt, se vor conserva şi raporturile vicioase dintre părţi.

Dar cum românul s-a născut poet şi mai nou şi proprietar, imnul vesel al chiriaşilor de pretutindeni, „Balada chiriaşului grăbit” al lui George Topârceanu, nu mai consolează pe nimeni prin umorul şi pofta de viaţă prinse în versurile: „Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec…!” Din păcate, în zilele noastre, parodia ar fi una tristă, scriindu-se mai degrabă balada chiriaşului oropsit, care s-a obişnuit acum să audă proprietarul spunându-i: să fii sănătos, chiriaşule, dar ia-ţi geamantanul şi pleacă…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/balada-chiriasului-oropsit-84146.html

Codaşii fuduli ai Europei

Incapacitatea de a absorbi fondurile structurale face ca România să plătească la Uniunea Europeană mai mult decât primeşte. Paradoxal, codaşa Europei a ajuns în clubul select al contribuitorilor neţi, alături de Germania, Marea Britanie, Suedia sau Olanda, ţări care plătesc la bugetul Uniunii Europene mai mult decât primesc.

În calitate de membru al Uniunii Europene, România trebuie să achite, în acest an, o contribuţie de 1,15 miliarde euro, din care deja au fost virate peste 900 de milioane. Suma iniţială era de 864,4 milioane euro, dar, între timp, contribuţia ţării noastre s-a majorat cu 250 de milioane de euro, datorită mai ales creşterii economice înregistrate în 2007. În schimb, avem de încasat, până în 2013, circa 30 de miliarde de euro din fondurile structurale, bani care – atenţie! – sunt condiţionaţi de prezentarea unor proiecte şi programe viabile. Integrarea României în UE a fost văzută, ani la rând, mai mult ca un cadou făcut nouă, de care ne vom bucura stând la căldurică în Uniunea Europeană, unde, nu-i aşa, e cald şi bine şi nu ne mai supără nimeni. Dar lucrurile se pare că stau cu totul altfel, de vreme ce realizăm, treptat, că România reprezintă pentru Europa, în primul rând, o piaţă de desfacere menită să fie controlată, anual, prin baremuri şi parametri impuşi în favoarea sau defavoarea ţării noastre. Pentru a-şi asigura piaţa de consum pentru produsele sale, UE impune limitarea producţiei proprii în anumite sectoare. Înghiţind ceea ce ne vine din afară, devenind aşadar folositori Europei, începem să înţelegem care a fost motivul integrării noastre premature în sânul comunităţii europene. Propaganda integrării a funcţionat perfect. Ani la rând, s-au tot rostit fraze demagogice cu privire la valorile europene şi la nivelul de civilizaţie ce vor fi asimilate de noi, odată cu integrarea, creându-le, astfel, românilor iluzia că Europa nu va dormi liniştită până când nu ne va vedea şi pe noi spălaţi, parfumaţi şi cu unghiile tăiate. De fapt, europenii occidentali nu fac altceva decât ceea ce ştiu ei cel mai bine să facă în istorie, şi anume să creeze colonii, fapt care nici nouă, de altfel, nu ne creează probleme de adaptare, având atâta experienţă istorică în a fi slugi la noi acasă. Românul îşi continuă, şi în relaţia cu Europa, destinul său istoric, de a se pune preş oricui vine de afară, de a se freca de piciorul mai mare al stăpânului, pentru ca, mai apoi, să-şi răzbune umilinţa îndurată asupra celui pe care îl poate şi el umili, de obicei, tot un român. Iar dacă nu ne mai rămâne nimic de făcut, ne întoarcem la folclor – care nu numai că nu are probleme de conservare, ba e chiar actual, reprezentând viaţa cotidiană în anumite laturi ale ei – prin care ne trecem dorurile, bocetele şi veselia noastră cu care sperăm să-i impresionăm pe străini. Asta, în cazul în care nu ne apucăm să-i speriem cu deprinderile multora dintre ai noştri. Sigur, sunt şi români aflaţi în străinătate care muncesc pe rupte, dar care, dacă se vor întoarce cu agoniseala de câţiva ani şi cu gândul de a porni o afacere, vor veni şi cu handicapul absenţei din ţară, unde, dacă nu eşti pe lângă cei care trag sforile, eşti izolat complet. Mai grav e că, dincolo de toate realităţile României concrete şi profunde, vom auzi, în continuare, placa politicilor europene fără putinţă de concretizare şi, pe deasupra, ne vom alimenta zilnic cu porţia de scandaluri de moment ale clasei politice.

La toate acestea, noi nu reacţionăm altfel decât îndemnându-ne unii pe alţii să tragem semnalul de alarmă, pentru a opri trenul care nu merge în direcţia bună. Fără putinţă, însă, de a scăpa de pe linia ce duce spre nicăieri…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/codasii-fuduli-ai-europei–51000.html