Peronul gării aducea dintr-o dată a scenă de western, deși nu așteptam ”ultimul tren din Gun Hill”. Îmi revin repede și-mi dau seama că nu sunt nici în fața televizorului și nici într-o gară de western. Nu am decorul, dar am personajul. Se mișcă alene, într-un sacou pătat pe spate. Cu pletele și barba transpirate trece greoi printre ceilalți călători, cu gura întredeschisă de sete și de oboseală.
Urcă-n tren și se duce sigur pe el spre ultimul loc al vagonului. Îl urmez. Suntem față în față. Îl urmăresc cum scoate astenic pachetul de Gauloise, apoi cum își aprinde țigara și nesațul cu care absoarbe fumul. Când eram mic colecționam pachete de țigări, fiind fascinat de oamenii care fumează. Îi priveam cum fumează, convins că ei cunosc secretul vieții. Străinul e ostenit, dar ochii îi sunt foarte vii. Nu e prima dată când observ o expresie mai vie și mai spirituală în ochii oamenilor obosiți. Probabil că oboseala trupului te cufundă în dinamismul interior al sufletului. În ciuda oboselii are o privire curioasă, dar ochii lui nu reflectă o curiozitate prefăcută, manipulatoare, de spion cameleon, ci una adânc umană. Privind pe geam, încântat, străinul începe să se simtă din ce în ce mai bine. În pofida ostenelii se simte că vine din neamul teutonilor pe care conaționalul său, Thomas Mann, îi caracteriza ca fiind ”energici si flegmatici”. Și din nou se așterne acel farmec de western, în care se simte bucuria călărețului singuratic care tropăie în pas buiestru cu moartea. Apoi intrăm prin tuneluri tăcute și simțim cum ne îmbrățișează întunericul, ca să ne regăsim în luminița de la capătul lor ca într-un luminiș al ființei, acel lichtung heideggerian, cu a sa eliberare din obscur a tot ce e sacru. Uităm de timp, el adoarme, iar eu aud cum se desfac cătușele gândurilor mele.
Se trezește la un moment dat și mă întreabă brusc, cu ce mă ocup? Îi răspund sec: filozofie. Se uită fără complicitate spre mine și înșiră cu o intonație emfatică, nume de mari filozof germani: Kant, Hegel. Râdem amândoi copios, iar eu într-o pornire spontană îi spun că-mi place filozofia omului liber. În momentul acela îmi zâmbește fratern, emițând niște silabe transpirate din limba păsărilor. Ne simțim pe moment ca două păsări de foc care zboară sub radar. Apoi ne uităm unul la altul de parcă am fi împreună dintotdeauna în scurta călătorie a vieții. Toamna vieții, cu rugina și umezeala ei, ne face să descoperim cu bucurie că igrasia nu a pătruns în pereții sufletului nostru și nici pânza răutății umane nu a apucat să se întindă.
În final, după atâta călărit pe șine, coborâm într-o gară acoperită de zăpadă, iar de sus ninge cu fulgi gri, probabil rămășițe căzute din cer ale cenușii păsării phoenix. Mă îmbrățișează cu o privire prietenoasă, apoi ne despărțim, iar eu îl privesc cum se pierde cu grație printre siluete, ca unul obișnuit de fraged să facă slalom printre sabotorii de serviciu, care încă de atunci au încercat să-i zdrobească fluierele încrederii de sine, dar, vai, nereușita lor se întinde acum, lungă și pustie ca o câmpie stearpă, pe care calcă apăsat pașii imperturbabili ai artistului călător.
Ciprian Blidaru 