Brătienii – cea mai prolifică maternitate politică

După atâția ani de denunțuri și dezvăluiri ale mecanismului intern de partid, e greu să mai faci distincție în modul de funcționare al acestor mașinării. Ideologic cel mai puțin, iar proxima campanie electorală arată că acest aspect a dispărut aproape complet. Dar în ciuda acestei nivelări în jos, rămân caracteristici de evidențiat, mai degrabă din zona comportamentului psiho-politic.

Partide mari, precum a fost PDL sau cum e PSD, au luptat mereu la scenă deschisă, uneori cu garda jos. N-au avut nici un alibi politic, dimpotrivă trecutul era mereu apăsător. Oricând li se pot deconta evenimente petrecute după 90, gen mineriade, privatizări sau chiar și unele dinainte de 89, având în vedere originea PCR-istă. Într-un anumit sens această oglindă neaburită a fost mai cinstită cu alegătorul, care nu putea invoca ignoranța pentru votul acordat.

Însă a existat și încă există, un partid care fentează mereu jocul cu oglinzile. Așa – zișii liberali nu au o origine nesănătoasă și indiferent ce fac, privatizări frauduloase, corupție de sistem, atacuri la adresa democrației și a statului de drept, ei rămân urmașii Brătienilor și apostolii democrației străbune în România. Chiar dacă deseori denumirea partidului, de național liberal, ar fi putut fi înlocuită cu cea de național comunist.

Legat de Brătieni, merită spus că aceștia nu au excelat nici la capitolul democrație, nici la liberalism. Nicio legătură între liberalismul global anglo – saxon și izolaționistul, ”prin noi înșine”. Dar dacă atunci se justifica o doză mare de naționalism, având în vedere proiectul Marii Uniri, astăzi perspectiva e depășită. Liberalismul nu mai poate fi cel pervertit de Brătieni și nici democrația cu mână de fier nu reprezintă un ideal. E adevărat că actualii liberali nu prea mai insistă pe tema aceasta. Ei nu pot onora acel ”prin noi înșine” nici măcar la nivelul performanței politice, având mereu nevoie să paraziteze organisme politice mai dezvoltate decât al lor, nereușind să-și depășească rahitismul politic congenital.

Revenind la epigonii liberali de vază, ei au dovedit capacitatea uimitoare de-a arbora mereu steagul politic al unui trecut glorios, pentru a deturna atenția de la meschinăria lor politică. Însă ipocrizia lor e fără margini când își acuză adversarii de anti – reformism. Sunt un partid cu nimic deosebit pe scena politică, infestat  de securisto – comuniști, recreat de aceștia după 1990 și infuzat cu sânge fsn-ist în tot corpul politic. Pe lângă acesta a venit și transfuzia cu sângele albastru al securității, prin Bălăceanu – Stolnici, Dan Amedeo Lăzărescu, Alexandru Paleologu.

La nivelul membrilor de partid, reușesc să unească și contrarii aparent ireconciliabile comportamental, combinând țărăniile de marginea hotarului cu snobismul masonic.

Sunt o formațiune la fel de nereformată, de hrăpăreață și de ticăloasă ca și celelalte, dar care pe deasupra le dă clasă tuturor la capitolul mironoseală politică. Asta îi deosebește fundamental de restul partidelor, care n-au acest alibi teribil de-a vorbi mereu de virginitate la ieșirea din bordel. Și indiferent de pocinogurile pe care le-au făcut, le fac și  le vor mai face, rămân în orice situație, urmașii nenumărați și neîntinați ai Brătienilor.

Mascarada anticomunistă

După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe.

Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în ’64, din puşcării. Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist – după cum îl etichetau – condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.

Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune – aceea legionară – este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.

Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.

Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mascarada-anticomunista–51710.html

Sângele albastru al securităţii

CAZUL BĂLĂCEANU-STOLNICI continuă să suscite interesul opiniei publice, prin noi elemente cu privire la legăturile profunde ale acestuia cu securitatea comunistă. Dacă până acum se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe activitate informativă în mediul diasporei româneşti, recent, noile dezvăluiri aduc la lumină o complicitate a boierului securist în tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între 1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia. CNSAS l-a deconspirat pe acad. Constantin Balaceanu-Stolnici cu numele de cod „Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că turnătorul cu sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS dezvăluie, că acesta vorbeşte într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile sale de turnătorie.

Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile sale aristocratice, Bălăceanu Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea închega în Occident.

Carierist fără scrupule, a râvnit mereu să ajungă director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în momentul în care securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj.

În urma acestor dezvăluiri, singura instituţie care a decis să întrerupă colaborarea cu Stolnici, a fost televiziunea română, unde acesta avea o emisiune, mai precis la canalul Tvr Cultural. În rest, Academia Română, Partidul Naţional Liberal au tăcut mâlc vizavi de membrul lor de onoare, iar ziarul Ziua, unde acesta împarte “judecata zilei”, a decis să-l susţină în continuare pe mentor.

Odiseea acestui caz nu este una singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după 1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura, ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri, deoarece lista e mult mai bogată.

Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale noului testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât idea de intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti activişti, care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă a partidului comunist.

Revenind la Bălăceanu Stolnici, acesta pe lângă faptul că nu schiţează nici cel mai mic gest de a-şi pune cenuşă în cap, îşi continuă cu o nesimţire de şarpe bătrân, activitatea de persoană publică, atât prin poliloghiile zilnice ce apar în ziarul al cărui mentor este, cât şi prin mediile academice, respectiv politice, unde i se menţin în continuare titulaturile de onoare.

N-ar mai fi nimic de adăugat după mine, decât că, aceasta este drama neamului românesc, faptul că reuşesc să ajungă, mentori, academicieni şi lideri de opinie, ticăloşi, care în oportunismul lor de iude bătrâne sunt în stare să sacrifice toate principiile şi ideile luminoase, de care se folosesc pentru a-şi crea imaginea de repere morale ale naţiei.