Unde e vâna politică a opoziţiei?

În ciuda gafelor regimului Ponta, vocea opoziţiei rămâne una scăzută. Potenţialul candidat Klaus Johannis nu reprezintă un combatant politic, ci mai degrabă doar un produs de imagine. Argumentul suprem invocat de susţinătorii săi sunt sondajele de opinie, care-l plasează la vârf.

Totuşi, sondajele din ultimii ani au dat de multe ori chix. Un exemplu recent ar fi cel din campania pentru europarlamentare, când PMP era cotat la 12%, ca în final să obţină 6%. O eroare colosală, după unii aranjată ca să pară eşecul mai usturător.

Dar se pare că institutele de sondare sunt precum politicienii, pot minţi de câte ori vor, că tot se va găsi cineva să le creadă. Totuşi, mici progrese se întrevăd la unii candidaţi de dreapta, Cătălin Predoiu oferă un discurs mai tăios, dar e nevoie şi de ingeniozitate în politică. Atacurile trebuie create, aici se vede talentul politic, nu doar reduse la gesturi de comunicare formală. Un Traian Băsescu din 2004 lipseşte în acest moment opoziţiei.

În acest sens, gestul candidatului PMP, Cristian Diaconescu, de-a depune plângere penală vizând tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012 reprezintă un atac de serie grea. Altfel, dacă Ponta va fi lăsat să zburde printre minciuni şi propagandă va fi greu de învins.

 Una dintre manipulările sale e aceea de a-l considera pe viitorul candidat al dreptei, omul lui Traian Băsescu. Nimic mai fals, pentru că a menţine justiţia independentă după 2015 nu înseamnă că eşti omul cuiva, ci doar un preşedinte democrat şi responsabil.

Ponta vrea îndepărtarea justiţiei independente şi a presei independente. Nu ascunde acest fapt, şi nici inundaţiile care păreau că-i încurcă momentul electoral nu-l pot opri să ofere show. Pentru el până şi faptul că inundaţiile s-au suprapus cu lansarea candidaturii sale reprezintă ceva benefic.

 Acesta e politicianul care face din rahat bici, care se contorsionează în toate unghiurile posibile. E în stare dacă se împiedică şi cade în faţa reporterilor să spună că a fost cineva în spate pus de Băsescu, iar dacă nu e nimeni în spate e în stare să spună că a căzut pentru că şi politicienii sunt oameni obişnuiţi, care pot cădea şi cumva el e solidar cu cei mulţi, care se împiedică şi cad.

Există în anumiţi oameni o dorinţă de-a pica mereu bine, dusă până la prostie.

Dacă n-ar fi vorba de prima funcţie în stat, ar fi doar o comicărie grotescă. Să fi căzut într-un asemenea derizoriu funcţia de şef al statului?

Totul e posibil, atât timp cât un Duicu, cu faţa lui de analfabet tractorist, trage după el în mocirlă instituţii şi oameni.

E nepermis ca în 2014, o întreagă generaţie să fie din nou ameninţată de întoarcerea la partidul-stat. Nici şapte ani de UE nu par suficienţi, atât de mare e rezistenţa faţă de reformarea şi modernizarea României.

Pentru că în esenţă despre asta este vorba: frica baronilor şi a clicilor de corupţi din partide că prin reformarea sistemului îşi vor pierde puterea şi implicit impunitatea.

Rămâne de văzut dacă românii vor conştientiza că lucrează pe salarii de opt milioane şi pentru că aceste grupuri infracţionale organizate se opun reformării sistemului.

De asta este nevoie de un preşedinte care să continue linia reformistă şi nu de întoarcerea la balta stătută controlată de partidul-stat.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/unde-e-vana-politica-a-opozitiei–146890.html#rate_article

Chiar că au tras-o pe dreapta!

În nesfârşitele cicluri electorale, cei care au venit cu flacăra reformismului au fost mai mereu politicienii de dreapta. Promisiunea modernizării României, ieşirea din balta stătută psd-istă au gâdilat imaginarul colectiv într-un mod tare plăcut şi eficient, de fiecare dată. Partidele de dreapta, care au condus ţara, au reprezentat mereu răul mai mic. Pe undeva e normal când partidul e mai mic şi răul să fie mai mic. Pentru că altfel nu au existat diferenţe majore. În afară de presiunile Europei din ultimii ani, suprapuse cu mandatul unui preşedinte care nu mai avea nimic de pierdut electoral, voinţă de reformă n-a existat şi probabil că din 2015 ne paşte iar o stagnare.

De data asta, partidele aşa-zise de dreapta nici măcar nu mai au forţa de-a cânta live imnul dreptei reformatoare şi anti-psd-iste. Asistăm la un playback, de genul unor cântăreţi provinciali cu feţe de “dovleci”, invitaţi să cânte la “Ziua Cartofului”.

Motivele pot fi diverse. De la tradiţionalele înţelegeri transpartinice, mai în vogă ca oricând, la lipsa de vână politică. Toate acestea suprapuse şi cu nevoia tuturor liderilor de pe dreapta pe care Traian Băsescu i-a scos din anonimatul în care ar fi dormitat veşnic, de-a ţine morţiş să arunce o flegmă “recunoscătoare”. Îi ajută foarte mult Elena Udrea în acest demers vechi de când lumea. Atacând-o pe ea şi folosind-o ca un paravan, par a nu se compromite prea mult.

Sigur că e o prostie să existe un urmaş al preşedintelui. Nu suntem în plină dinastie prezidenţială. În mod normal, un candidat al dreptei nu trebuie să-l urmeze pe Traian Băsescu, dar nici nu e nevoie să ne repete zilnic că nu-l urmează. Un lider adevărat se afirmă prin sine însuşi. Piaţa nu oferă aşa ceva la momentul acesta. În afară de candidatul PSD, care ar fi în stare să devine şi iezuit, dacă Ordinul cu pricina ar reveni în vogă, toţi ceilalţi nefiind în stare să fie ei ceva, se raportează mereu la adversari şi pe deasupra o fac şi incoerent, şi ambiguu.

Ca să întregească acest tablou, apar într-un detaliu de peisaj, mai la colţ, şi intelectualii cu capul în mâini sugerând bocetul. Aceşti orfani ai politicii, care pleacă de la un partid la altul, ca în final să iasă mereu pe uşa din dos. E neîndoios faptul că între transpiraţii şi unsuroşii politicii, ei nu sunt chiar albi ca zăpada, dar măcar un gri deschis tot îi prinde.

Cu toate acestea, ei vor să meargă la bordel ca la Sorbona. Cu papion, cu discurs elevat şi maniere de salon. Bordelul politic e pentru buzunare burduşite şi cămăşi dinainte descheiate. Ori faci un partid cu cei de-un leat cu tine, ori rămâi o voce în societatea civilă. Dar să aştepti o sinecură demonstrând că te poţi ţine de nas în preajma vânătorilor de bacşişuri unsuroase, iar de abia atunci când nu ţi-o primeşti să începi să simţi duhoarea din jur, e un pic prea mult pentru a mai fi credibil.

Acest misecuvenism, a celor care consideră că trebuie să fie răsplătiţi cu funcţii publice pentru că au fost elevi eminenţi, e unul penibil. Pentru truda şcolară au fost răsplătiţi de universităţile respective. În politică trebuie să ai şi talent. Mitterrand era un pasionat de lectură, înghiţise o bibliotecă, dar asta nu l-ar fi legitimat în cazul în care n-ar fi avut stofă de lider politic. Intelectuali publici, precum, Pascal Bruckner, îl consideră ultimul lider de anvergură a Franţei. Practic eşti într-un domeniu nou, unde trebuie să demonstrezi totul, ca într-o nouă cursă.

Dar odiseea intelectualilor în politică a devenit deja o poveste veche şi prăfuită, astfel că mai de actualitate pare a fi momentul politic prin care trecem. E un moment unic după 1990, când ai impresia că toate astrele s-au aliniat ca să iasă Victor Ponta preşedinte. Opoziţia nu există, presa de opoziţie îi cedează şi ea prezidenţiabilului psd-ist, iar el “Însuşi” poate fi şi-n opoziţie, şi la putere, şi socialist, şi liberal, republican sau monarhist, naţionalist sau european, proamerican, prorus.

Este de fapt quintesenţa politicii, trimisul politic pe pământ. Poate oferi totul, vreţi măsuri de dreapta? Vă dă. Vreţi patriotism de să plângă cămaşa? Vă dă. Vreţi glumiţe? Aveţi. Acest factotum de bâlci pare imbatabil în faţa celor care, chiar că au tras-o pe dreapta.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/chiar-ca-au-tras-o-pe-dreapta–146421.html#rate_article

Orizonturi gri

Nimic nu poate fi mai jalnic decât spectacolul celor care pretind că ştiu ei de ce are nevoie ţara. Ascultându-i, constaţi că locurile de muncă, spitalele, bolnavii de cancer, autostrăzile, sunt probleme secundare. Toate sunt eclipsate de cu totul alte obiective, cum ar fi obsesia prezidenţiabililor, fuziunile şi tot soiul de împerecheri politice care seamănă foarte bine cu fauna din studioul lui Dan Diaconescu. De fapt, otvizarea României cu care ne ameninţa Diaconescu s-a produs şi-n politică. Se practică doar şarlatania de talk show şi discursul de imagine.

Ideea asta că noi avem nevoie de partide puternice este una eronată. Nu de asta are nevoie cetăţeanul, ci de instituţii puternice. La noi, cu cât sunt mai mari şi mai puternice partidele, cu atât sunt mai slabe instituţiile. Aşa că dincolo de prezentările de manechini prezidenţiali în vitrină, cine nu va continua linia începută în ultimii ani, de întărire a instituţiilor statului, va produce cel mai mare rău acestei ţări. Un rău mult mai mare decât cel făcut de cei care au tolerat banditismul postcomunist, pentru că măcar pe ăia îi preceda un rău şi mai mare.

Dar acum, orice întoarcere din drum ar putea fi catastrofală. E limpede că majoritatea clasei politice s-ar elibera mâine de sub auspiciile legii, dar contextul nu e deloc favorabil unei ticăloşii organizate. Însă dacă pe partea de stat de drept şi justiţie există un scut de apărare din afara ţării, dezastrul economic e doar în cârca noastră.

Faptul că avem o creştere economică pur statistică, care nu se regăseşte în buzunarele oamenilor, nu se datorează vreunui proiect economic al guvernanţilor. În spate stă tot sacrificiul oamenilor care au strâns cureaua, nimic mai mult. Iar dacă domeniile vitale sunt abandonate, sănătate, învăţământ, de ce ne-am putea mira că sportul, turismul sunt pe nicăieri.

Având în vedere şi perioada estivală în care suntem, ne-am putea uita şi către impotenţa din turismul românesc. O simplă comparaţie cu Slovenia ne aruncă în ridicol. O ţară cam cât Bucureștiul ca populaţie și o suprafață de unsprezece ori mai mică decât cea a României. Cu toatea acestea, Slovenia a atras, anul trecut, 2,26 milioane de turiști străini, pe când noi în aceeaşi perioadă cu jumătate de milion mai puţin.

Dar nici asta nu e o problemă pentru politicienii noştri. Ei n-au nicio grijă cetăţenească, ci doar lupta lor cu justiţia. De restul nu se mai ocupă nimeni. Iar tot ceea ce nu face guvernul nu produce decât aceleaşi refrene ale neputinţei civice. Aproape că e sătulă deja lumea să tot repete nerealizările guvernanţilor.

Dincolo de toate, mai grav este că la doi ani de la călcarea în picioare a statului de drept, niciun potenţial prezidenţiabil nu oferă garanţii făţişe că drumul spre modernitate a României este unul ireversibil. Dar obişnuit să trăiască lipsit de minimă demnitate românul se împacă cu toate şi nu se revoltă. Cetăţean al acestei lumi mai străin de ideea de revoltă, precum românul, nu există. Prin urmare, totul e posibil din 2015.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/orizonturi-gri-146240.html