Economia falsă şi criza adevărată

Deşi suntem ţinuţi în priză mediatică cu criza economică, iată totuşi că românul cel descurcăreţ umple hypermarket-urile. Cel puţin aşa spun datele statistice pe 2010. Chiar dacă s-a văzut cu ochiul liber că hypermarket-urile au fost pline, acest fapt e confirmat şi de valorea profitului obţinut de retaileri la finele anului trecut, când hypermarket-urile au înregistrat cifre acceptabile pentru vreme de criză, românii cheltuind 8 miliarde de euro, ceva mai puţin decât în anii precedenţi.

Totuşi, unele statistici la nivel european ne dau alături de greci ca având cel mai slab consum, dar să nu uităm că e vorba de-o raportare la multe ţări din Europa care sunt cu un secol înaintea noastră. Înainte de criză diferenţele erau şi mai mari. Însă raportat la noi înşine conform statisticilor pe anul trecut, România nu stă rău la partea de consum. Explicaţia este simplă, mulţi români lucrează la negru şi e foarte greu să-i învinuieşti pentru asta. Având în vedere că munca este suprataxată e de la sine înţeles fenomenul muncii clandestine. Problema gravă este că-n felul acesta noi nu prea avem economie adevărată, dar nici nu putem lăuda c-am fi avut. Economia subterană înseamnă economie falsă, care poate fi de subzistenţă pentru unii şi de opulenţă pentru alţii, însă per ansamblu totul e haotic şi lipsit de producţie sănătoasă. Cu puţinele excepţii de capital autohton, majoritatea companiilor străine îşi duc grosul profitului acasă, dincolo de salariaţii autohtoni şi taxele plătite către statul român. Aşa că românilor le rămâne supravieţuirea prin economia subterană şi prin producţia agricolă de subzistenţă. Sigur că-n felul acesta nu poţi da faliment, iar dacă te mai şi împrumuţi de la FMI, atunci rezolvi problema cu plata în sistemul bugetar, mai ales dacă mai şi reduci din salarii şi salariaţi.

Toată această stare de fapt nu înseamnă, ce-i drept, nici apocalipsa mult trâmbiţată de cei care vor să tragă focul sub oala lor întru miză politică, dar nici promisiunea pentru vreo reformă sau vreo modernizare. De fapt, nimic nou sub soare, crize am mai avut şi-n guvernarea CDR-istă, atunci n-au fost tăieri şi creşteri de taxe, ci a fost inflaţie, oricum tot timpul au fost conjuncturi pentru a crea momentul zero, iar după ce aceste momente se ratează, vin actorii politici şi ne spun, pe post de experţi, ce trebuia făcut şi nu s-a făcut. De la Ion Iliescu încoace, toţi foştii preşedinţi, premieri sau miniştri s-au convertit în analişti experţi, scriu cărţi, articole, participă la simpozioane, forumuri şi ne spun ce trebuia făcut ieri, ca azi să ne meargă bine. Tertipul mediatic de-a comunica informaţii şi analize este bine folosit de clasa noastră politică.

În rest, românii supravieţuiesc ei cu aranjamente că doar n-or sta să aştepte fondurile europene, care se pare că sunt ca fata morgana. Total inaccesibile pentru cei care vor să-şi facă propria lor afacere, dar şi greu de palmat pentru învârtitorii autohtoni care-şi făcuseră mari vise înaintea aderării. Măcar din punctul acesta de vedere există o echitate întru abstinenţă. Deci nici în marea criză nu suntem, dar nici conectaţi la priza unui viitor care să conţină perspectiva creării unei economii durabile şi sănătoase. Situaţie tipică pentru societatea noastră din ultimii douăzeci de ani, nu se merge nici în trecut, nici în viitor, ci se creează un prezent băltit continuu, care e presărat cu fantome din trecut şi cu năluci din viitor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/economia-falsa-si-criza-adevarata-105990.html

Când dictatorii devin inutili

Evenimentele din Egipt developează secvenţa des reluată a istoriei contemporane. Şi anume că dictatorii pot fi foarte utili la un moment dat, de aceea şi apar, dar la momentul potrivit, sentimentul inutilităţii lor e dat de capricioasa istorie, care-i evacuează-n paginile manualelor.

Hosni Moubarak se pregăteşte să trăiască ce-au trăit atâţia alţii. E adevărat că, în cazul său, dată fiind prietenia cu Israelul, deci şi cu America, dracul nu e atât de negru ca-n cazul altor dictatori care au fost zugrăviţi drept căpcăuni de presa internaţională. Cu toate acestea, poziţia sa e şubredă. Alţii, ca Ben Ali din Tunisia, au fost măturaţi mult mai repede. Ben Ali a condus în teroare şi corupţie Tunisia mai bine de douăzeci de ani şi nimeni din marea familie europeană n-a strâmbat din nas, ca să nu mai vorbim de America. Motivul? Faptul că regimul reprezenta un tampon în faţa forţelor fundamentaliste musulmane. O poliţă de asigurare din care se hrăneşte şi Moubarak, e adevărat, la un nivel mai mare. Moştenitor şi cultivator al păcii cu Israelul, semnate de fostul preşedinte egiptean Al Sadat, asasinat de un fanatic islamist, Moubarak a putut genera în linişte o dictatură de treizeci de ani.

Însă reprezentarea mediatică a dictatorului este variabilă în funcţie de circumstanţe. Hugo Chavez e un mare dictator de ani la rând, pentru că s-a opus Americii, despre alţii aflăm doar când nu se mai poate struni populaţia autohtonă. Europa n-a fost animată de idealuri democratice, atunci când a venit vorba de Tunisia sau chiar Egipt, decât în momentul exploziei populare, în schimb soarta homosexualilor din Uganda este o problemă prioritară pe agenda bruxelleză de ani buni. Dar toţi marii dictatori au avut parte de aceeaşi toleranţă condiţionată. Ceauşescu a avut clipele lui astrale pe firmamentul politicii internaţionale, Fidel Castro – erou pentru stânga franceză şi nu numai, Saddam Hussein – util pentru americani, până la un moment dat.

Dincolo de toate acestea, există şi un specific geopolitic care nu poate fi ignorat şi care face ca ţările arabe şi sud-americane să fie mult mai uşor de controlat prin dictaturi, democraţia ducând implacabil la război civil. Însă nu de asta există o tăcere complice, atunci când aceşti tartori îşi călăresc popoarele. Nu implementarea democraţiei este marele deziderat pentru America sau Occident. E mai simplu să faci afaceri şi să te asiguri de relaţii reciproc avantajoase atunci când ai de-a face cu un singur clan, decât atunci când sunt mai multe. În felul acesta, dictatorii sunt buni atunci când luptă împotriva duşmanilor atlantico-europeni, devenind nişte terorişti abominabili în momentul în care sunt ameninţaţi de popor sau deviază de la frontul comun.

De reţinut pentru noi, din toată forfota revoluţionară egipteană, şi avertismentul armatei egiptene către Hosni Moubarak: „Te-am iubit acum 30 de ani. Nu vrem să te umilim. Nu vrem să sfârşeşti ca Nicolae Ceauşescu. Pleacă în pace”. La noi, Ceauşescu n-a avut parte de această declaraţie de iubire frântă din partea armatei sale, deşi armata a fost febleţea sa. L-au trădat generalii săi şi l-au executat dimpreună cu odraslele sale politice. Ar trebui să ne dea de gândit acest arc peste timp şi să ne uităm mai bine în oglindă înainte de-a ne afirma închipuirile noastre narcisiste despre România europeană şi civilizată. Egiptul modern, cel antic nu suferă comparaţie, ne arată cât de moderni am fost şi suntem noi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cand-dictatorii-devin-inutili-105396.html