Găleata cu produse de rating

Faptul că românii s-au uitat la nunta lui Borcea e un lucru absolut firesc, la ora aceasta România e complet abulică în tot ceea ce priveşte competenţa şi munca, aşa că mai există o singură emulaţie, cea a învârtelilor, a loviturilor, prin urmare, aşii manevrelor dubioase sunt zeii zilei. De ce ar fi românii altfel decât cei care-i conduc? De ce doar politicienii şi-ar dori să pună mâna pe ce nu e al lor? La fel, şi românii, la nivelul lor, nu mai vor decât să înhaţe ceva. Asta este atmosfera generală în România şi de aici trebuie plecat. Restul sunt nobile indignări, perfect ipocrite.

La ce să se uite oamenii! Din vremea lui Marius Tucă Show, de 15 ani, în România sunt discuţii serioase, care chipurile, ne privesc pe toţi. Dar timpul a demonstrat că doar discuţiile ne privesc pe toţi, în fapt cei mai mulţi rămân mereu excluşi. Şi atunci de ce să-şi piardă oamenii timpul cu acel simulacru de dezbatere. Cu ce sunt ei mai câştigaţi dacă se uită la Bogdan Chirieac, şi nu la Borcea? Automat vine şi întrebarea, e chiar aşa o diferenţă de la cer la pământ între cei doi? Timpul a dovedit că pot avea şi afinităţi. Contracte cu statul, şantaj, şmecherii. Însă această confuzie e întreţinută de statutul intelectual precar al indivizilor de teapa lui Borcea, Becali. Cei şcoliţi riscă să pară fete mari pe lângă aceştia. Dar, dacă ne uităm bine la afaceristul de talk show, care ia bani de la Voiculescu, Vântu, Patriciu şi de la cine-o mai fi, n-ar trebui să ne mai mirăm că oamenii sunt sătui de aceste feţe şi interfeţe.

Asta este şi cauza pentru opţiunea absenteistă a oamenilor vizavi de interesul public. Mai departe, din acest sictir decurge şi absenteismul electoral, dar şi votul contracost. În momentul în care cetăţeanul se lasă cumpărat electoral, el ştie din start că-n acel politician nu poate investi nicio speranţă. Practic acceptarea găleţii în schimbul votului reprezintă renunţarea la încrederea în cel votat. Denotă şi asta indiferenţa oamenilor şi renunţarea la orice aşteptare. Cu alte cuvinte, dăm găleata aia cu produse, că oricum e singurul lucru cu care mă aleg din mandatul tău, şi du-te învârtindu-te cu vot cu tot.

Întorcându-ne la televiziune, ea a atins acum în România un maximum de nocivitate. Televiziunile ar trebui obligate să plătească o taxă de poluare a creierului. Dar nu au inventat românii genul acesta de televiziune. Americanii sunt pioneri şi aici. Doar că ei mai produc şi ceva serios, apele sunt separate acolo. Noi nu ştim decât la extreme. Ori am avut peisajul sec al anilor ’90, de televiziune comunistă, ori am trecut, după 2000, la chiloţăreală perpetuă. Însă, dacă oamenii schimbă talk show-ul politic cu ţaţele vorbăreţe din showbiz, asta e iarăşi grav. E o obsesie a românului spre tacla ieftină. Ce plăcere să ai să te uiţi la trăncăneala de divertisment a cuiva? Faţă de această încremenire hemoroidală în fotoliu, întru adormirea creierului cu vorbe de clacă, desenele animate ar fi un plus.

Televiziune serioasă de ştiri ca CNN, Euronews, BBC românii nu pot face, pentru că nu se pot abţine de la atitudinea de şezătoare pe banca din faţa blocului. Mai nou, discuţiile, tonul, miştocăreala, glumiţele, toate par de scara blocului. Nici aici, pretinşii deontologi, nu sunt diferiţi de Borcea, Becali. Tot aşa anecdotic, cum fac ei presă, trăieşte şi Gigi Becali sentimentul religios. Religia trăită la nivel anecdotic, de genul, diavolul a intrat în minutul 58 şi ne-a încurcat socotelile, dar Dumnezeu a revenit în prelungiri, restabilind situaţia pe tabelă, e în deplin acord cu tot ambalajul produsului de ştiri.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/galeata-cu-produse-de-rating-113817.html

La Tottenham, birjar, la Tottenham!

Smogul risipit de încăierările băieţilor agresivi din Londra a provocat la noi o seamă de pămătufuri mintoase, la analize care de care mai ceţoase. Interesant, dincolo de evenimentele respective, un anumit respect umil al dătătorilor cu părerea faţă de vuietul Londrei.

Ca şi-n cazul Atenei sau al Madridului, şi-n orice alt loc mai acătării, unde a fost sau va mai izbucni o răzmeriţă, îndreptăţită sau nu, mai mult sau mai puţin degenerată, ea va naşte pentru români o anumită plecăciune de genul, „uite-i domne, ăştia au curaj să iasă…!”, urmată imediat de referinţe la istoria revoluţionară a marii naţiuni în cauză. Toate bune şi frumoase, doar că la noi dacă s-ar produce pe sfert din ce s-a produs în cartierele Londrei şi-n celelalte oraşe, am vedea un cor unanim denunţând din primul minut gradul de înapoiere, primitivismul românesc, pe refrenul, „aici am ajuns domnilor după douăzeci de ani!”. S-ar risipi toată deferenţa socio-istorică pentru scena europeană a marilor convulsii, ar rămâne doar bătutul obrazului însoţit de oripilări interminabile. Face parte din codul comportamental dedublat românesc. Dacă o fac străinii, e bine, dacă noi facem acelaşi lucru, deja vorbim de-o degenerare, pe principiul, ne facem de râsu` lumii! Această autoflagelare ne însoţeşte mereu.

Un alt exemplu elocvent, de dată recentă, e cel cu anularea amicalului cu naţionala Argentinei, menit a inaugura Naţional Arena. Nimeni n-a mai stat să-i judece pe argentinieni dacă sunt corecţi în raport cu respectarea unui contract, noi eram de vină pentru că nu suntem prea importanţi pentru a fi băgaţi în seamă. Ba dimpotrivă, unii se şi treceau în tabăra lui Messi & comp. rânjind cu satisfacţie un „cine suntem noi, bă”!? Dornici parcă să refuze şi ei naţionala, odată cu sud americanii. Însă dacă ar fi să facem noi ceva de genul ăsta cu o naţie fotbalistic minoră, iarăşi ne-am trezi puşi pe desfiinţarea proprie. Orice se întâmplă în România pare a fi nemaiauzit, nemaipomenit, de la cea mai mică abatere.

În urmă cu un an, în capitala UE, Bruxelles, două trenuri s-au ciocnit, accidentul soldându-se cu cel puţin douăzeci de morţi, o adevărată tragedie, un accident rar văzut până şi-n ţara cea mai primitivă feroviar din Africa. S-a investigat, s-a discutat trei zile şi atât. Nimeni n-a început să facă cu ou şi cu oţet psihologia valonă sau flamandă, nu s-a luat nimeni de sentimentul belgian al fiinţei, chiar dacă el e cvasi-inexistent, nu s-a mers până la Waterloo, n-a venit vreun istoric belgian să dinamiteze latenţa tipică naţiei sale şi să spună cu-n ton acuzator retroactiv: totuşi unde au fost belgienii…! Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat la noi, dacă aveam parte de-o asemenea catastrofă feroviară, s-ar fi mers până la Cuza şi înapoi de două ori.

În general, suntem buni să ne atacăm între noi şi renunţăm la orice scrupul pentru asta. Cum ar spune Gigi Becali, dacă ar fi mai inspirat, la noi, dracul n-are niciodată vacanţă. Între propria stigmatizare şi elogiul vânei istorice de pe alte meleaguri ajungem să trăim în ridicol, ca un fel de Mitică, care după ce-a ieşit din berărie, strigă în gura mare, La Tottenham birjar, la Tottenham! Dar, până la urmă, când vine vorba de-o larmă prin cartierul nostru stăm cu scufia sub pat, aidoma lui Conu Leonida.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/la-tottenham-birjar-la-tottenham–113384.html#rate_article

Ortodoxia de rit Becaliot

În ţara cu asfaltul rupt în două, cu o arenă bună de muzeu pentru generaţia de aur şi c-un premier care ar fi în stare să joace el pe Arena Naţională numai să nu plece în concediu, nouă meşteri mari, calfe şi zidari vor să ne mântuie neamul pentru vreo 600 milioane euro. Proiectul e mai vechi, dar când e momentul cel mai potrivit pentru demararea lor, dacă nu în ajunul bătăliilor electorale? Este important pentru noi, românii, să ne împăcăm cu Domnul, doar de asta s-au făcut peste 4.000 de biserici cu ajutor de la stat, în ultimii douăzeci de ani.

Toate ca toate, doar că această catedrală nu este făcută pentru poporul român. Nimic mai fals, decât titulatura catedralei. Nu se va mântui niciun neam românesc acolo. Neamul românesc nu mai există decât în vorbe. Acest templu îi aşteaptă pe mai marii zilei, cu prilejul grandioaselor sărbători religioase, defilând la braţ cu capul bisericii ortodoxe. Pentru mântuirea lor pe pământ, aici şi acum, se fac toate acestea. Dincolo de băile de mulţime, de la faţa locului, mai trebuie adăugaţi şi românii din faţa televizorului, ce vor căsca ochii la cohorta prelato-politică. Tot atât de mult se vor bucura românii de templul mântuirii neamului, ca şi de templul fotbalului românesc înălţat demult la ceruri. Dar nu contează, ortodoxia de rit becaliot se oficializează. De fapt ar trebui ca Biserica Ortodoxă să menţioneze acest moment de cotitură din istoria ei, marcat de Gigi Becali. Să dai bani, să faci o sută de cruci, să faci palate de aur, să îmbraci toate simbolurile religioase în aur, după care să-ţi baţi joc de aproapele tău, să-l calci în picioare şi să-l umileşti. Cam asta e credinţa la români, un spectacol cu sarmale, miros de transpiraţie şi vin acru, în rest, capete în gură în numele mântuirii aproapelui cât mai repede de pe lumea asta.

Dar nu e de mirare că am ajuns aici, când exemplul rău vine chiar de la întâi stătătorul bisericii, Patriarhul Daniel, care în bună manieră becaliană şi-a făcut din ziua de naştere prilej de cult al personalităţii. S-a vorbit de acea zi ca de-o clipă astrală a creştinătăţii, totul într-o lipsă de smerenie desăvârşită. Fapt care i-a scârbit până şi pe iubitorii de ortodoxie, e adevărat, de ortodoxie spirituală, precum Andrei Pleşu, care au rămas cruciţi şi ei, privind la fastul etalat. Cât priveşte marile zidiri bisericeşti, până la urmă n-ar fi nimic rău dacă am avea măcar o credinţă religioasă puternică, dar, aşa cum scria şi sociologul Dumitru Drăghicescu în cartea sa, „Psihologia poporului român”, românii au o slabă vocaţie teologică, n-avem o mare tradiţie mistică, în schimb avem o slăbiciune pentru formalism şi protocol, chiar şi bisericesc.

Reportajul presei germane despre Catedrala Neamului scotea în evidenţă contrastul dintre construirea acesteia şi lipsa spitalelor şi a şcolilor. În mod normal, n-ar trebui să se ajungă la o comparaţie între necesitatea spitalelor şi a bisericilor, primele sunt de la sine înţelese într-o ţară normală. Faptul că la noi ele sunt puse în balanţă arată cât de abandonată e această ţară, care are toate şansele să se mântuie, dar nu ca neam, ci ca o turmă bezmetică ce dă cu oiştea-n gard. Turmă care preferă să populeze praznicele, dar când e vorba de a-şi cere dreptul stă în casă legată de calorifere. Blânzi ca mieii în faţa păstorului, buni de adunat pe stadion şi-n catedrală, ce popor de aur pentru păstorii turmei, care scuipă-n palme cu gândul la mana ce-ar mai putea pica o dată în 2012!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ortodoxia-de-rit-becaliot-113305.html

Românii, cetăţenii nimănui

Dincolo de declaraţiile politice triumfaliste ale guvernanţilor, cifrele statistice oferă un bilanţ catastrofal ale acestei crize, în urma căreia arătăm de parcă am fi fost călcaţi de barbari. În primul rând, catastrofa este în ţară, unde în aceşti doi ani de criză au rămas fără locuri de muncă circa 150.000 de oameni. Asta doar la nivelul datelor oficiale, dar, ţinând cont de faptul că în România munca la negru ocupă sectorul principal de piaţă, cifrele pot fi mult mai mari.

Toată această dramă economică are loc concomitent cu reculul înregistrat de românii ce muncesc în străinătate. Principala sursă de combustie a economiei naţionale e din ce în ce mai limitată. Sumele trimise de aceştia în ţară sunt de două ori mai mici decât în perioada 2007-2008. Grav este că nici pe cei din ţară nu-i mai pot duce cu ei, dar nici ei nu prea mai au la ce să se mai întoarcă. Dar şi dacă ar fi dorit să o facă n-au fost încurajaţi în niciun fel. Orice elan antreprenorial al celor care au agonisit bani, în străinătate, s-a lovit de lipsa unui program economic viabil al cabinetului Boc. Fără a stimula economia privată, ba dimpotrivă, forfecând-o la modul… forfetar, acumulând doar în interiorul taberelor de partid, întreţinând clientela şi aşteptând campaniile electorale pentru a mitui alegătorii, era firesc ca-n felul acesta românii întreprinzători să fie descurajaţi de climatul din ţară. Pe lângă aspectul tehnic, pur economic, mai există şi partea de mentalitate. Acei români, de bine, de rău, s-au adaptat unei lumi mai civilizate, dorind să-şi întemeieze un cămin acolo, iar realitatea românescă pe care au putut-o vedea în degradarea sa continuă, la întoarcerile temporare în ţară, a fost şi ea de natură să-i îndepărteze şi mai mult de ţară.

Pe lângă cei de afară care şomează acolo, a devenit greu şi pentru forţa de muncă disponibilă din ţară să-şi găsească un angajament în străinătate, iar pentru cei calificaţi, pentru care n-a fost uşor niciodată, în contextul crizei, şansele sunt şi mai puţine. Ponderea majoritară a celor plecaţi e dată de categoriile celor necalificaţi sau slab calificaţi. Sigur, mai sunt şi absolvenţi de studii superioare care au plecat la muncile de jos. Majoritatea absolvenţilor de studii superioare sunt suspendaţi între şomajul şi joburile slab plătite din ţară şi dificultatea găsirii unui loc de muncă în străinătate pe măsura pregătirii. Cifrele statistice furnizate de site-urile de recrutare indică un procent de 60% de aplicanţi slab calificaţi sau necalificaţi pentru un loc de muncă în afara ţării. Mai sunt 25% care au o meserie şi o calificare într-o anumită profesie şi doar 15% au studii superioare. Anul trecut, din 10.000 de români care au aplicat pentru un loc de muncă, doar 2100 au obţinut permisiunea de-a munci în Europa, iar dintre aceştia peste 90% au mers să lucreze în agricultură.

Aceasta este drama absolvenţilor de studii superioare, lipsiţi de locuri de muncă în ţară şi cu perspectiva unor munci necalificate în afară. România îşi iroseşte capitalul uman, având şanse mari de-a rămâne cu tot mai mulţi şomeri în ţară, care nu mai au perspectiva ofertantă, de acum câţiva ani, a emigrării. Vom rămâne doar cu jocurile de putere şi cu exerciţiile de imagine ale unei guvernări iresponsabile, care, în afară de-a fi identificat potenţiale reduceri de venituri, ale diverselor categorii sociale, şi de-a se împrumuta, n-a fost capabilă de nimic.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/romanii-cetatenii-nimanui–112955.html