Victoria sau eşecul lui SOV?

Fostul magazioner din Roman făcea în anii ’80 patru ani de închisoare pentru găinării contabile. Acum, în plină democraţie dâmboviţeană, a prins doar o săptămână all inclusive. Faptele lui Vântu de după 1990 sunt incomparabile cu cele de dinainte. Micile găinării par ridicole azi pe lângă marile tunuri în care omul este achitat. Rezultă de aici că românii şi-au câştigat în decembrie ’89 mai mult decât îşi închipuiau atunci, libertatea în faţa legii. O libertate atât de mare pentru unii încât e foarte greu să şi-o mai piardă, eventual pentru câteva zile, şi asta, indiferent de gravitatea faptelor. Asta pentru că România a devenit un Chicago fără pistoale, condus de o mafie albă, adică mafia colilor A4 pe care sunt aşternute contracte oneroase cu statul, licitaţii, împrumuturi şi tot ce înseamnă ţepe.

Din lumea asta vine şi se întoarce SOV. Scurta sa detenţie nu i-a adus mari câştiguri de imagine, e şi foarte greu, oricât s-ar fi străduit gândacii din bucătăria lui, dedulciţi la zahărul său (cu toate că nu suportă insectele, cu unele e nevoit să convieţuiască) să-l victimizeze. Şi nu e greu doar pentru că imaginea sa populară e şifonată de tunul FNI, ci şi pentru faptul că el s-a ipostaziat mereu într-un singuratic malefic şi cinic. Singurătatea şi cinismul şi le datorează probabil şi bolii, dar mulţimea nu iubeşte lupii de stepă, chiar şi şchiopi fiind, ci preferă oricând un marinar vesel ţopăind pe la şpriţuri. Singurul câştig probabil e cel în rândul antibăsescienilor, faţă de care şi-a consolidat poziţia prin declaraţiile belicoase la adresa preşedintelui.

Pierderea însă e mai mare decât câştigul. Unul dintre efectele arestării, probabil şi unul din scopurile sale, a fost o anumită timorare psihologică. Oricât ar fi de hârşit în rele, Vântu nu mai e un infractor de drept comun pentru care puşcăria să fie o pensiune. Probabil că orice trecător prin Bastilia, atunci când iese se simte ca un operat pe cord, care, deşi poate apoi să facă aproape aceleaşi lucruri, va avea mereu o prudenţă psihologică care-i va marca întreg comportamentul. Imaginea de Mefisto infailibil a fost puternic clătinată de umilitoarea săltare cu mascaţi.

Una peste alta nu se poate vorbi de o victorie a lui Vântu împotriva lui Băsescu prin decizia judecătorească. Nu mai e nimeni atât de naiv să-şi închipuie că un asemenea potentat poate să o păţească pe bune. I s-a arătat doar pisica, miza fiind uriaşă din punct de vedere mediatic în perspectiva următoarelor alegeri. Actualul guvern e copleşit oricum de criză, iar tunurile mediatice ar spulbera în continuare şi mai mult bruma de credibilitate, aşa că pentru PDL ar fi convenabilă măcar o amortizare a lor.

Plus de asta în perspectivă totul e posibil, aşa cum odinioară pădurea de la Tâncăbeşti găzduia întâlnirea a doi mari „haiduci” ce se luptau cu sistemul ticăloşit la vremea respectivă, nu e exclus ca timpul şi viaţa, în ironia lor, să aducă faţă în faţă foşti tovarăşi de drum, din nou pe acelaşi drum. Cum în lumea marilor interese nu există rupturi definitive, totul e posibil, până şi ca frăţia pierdută a „haiducilor” de la Tâncăbeşti să se regăsească.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/victoria-sau-esecul-lui-vantu–99680.html#rate_article

Preţul globalizării

Atunci când Madonna a venit în România să cânte a adus un elogiu etniei rome, susţinut şi de o reprezentaţie pe scenă a unei trupe de ţigani. Toate acestea nu erau efectul unor simptome de premenopauză ale Madonnei, ci a simptomului filorom care a cucerit de câţiva ani buni lumea occidentală.

Peste tot se vorbea, în ultimul timp, despre cultura ţigănească, lăutarii romi de la noi au uimit Parisul, ajungând cu prăjinile lor până la nasul ţinut pe sus al cocoşilor galici. Festivaluri ţigăneşti cu duiumul în Europa occidentală, curente noi de muzică influenţate de stilul gipsy, obiceiurile lor pitoreşti puse pe taraba culturii de consum în marile capitale europene, vremea ţiganilor balcanici adusă de Kusturica şi Bregovici peste tot în lume, o adevărată modă culturală care s-a răspândit parcă mai abitir decât proverbiala dispersie a speciei nomade ţigăneşti. Şi, cu toate acestea, ciocnirea cu lumea ţigănească e violentă. Occidentul, care promovează cultura banului, e dispus să asimileze orice cultură de pe faţa pământului ce se lasă absorbită în mecanismul profitului. De la culturile orientale până la cele africane, toate au fost preluate, desigur, superficial şi comercial, de către Occident. Mai puţin cultura arabă, faţă de care există o incompatibilitate fundamentală, cu excepţia… kebabului.

La fel s-a întâmplat şi cu artiştii ţigani, integraţi în industria muzicală. Ei nu pun piedici convieţuirii sociale, ei doar cântă acea viaţă nomadă. Dar acea viaţă, pentru a fi cântată şi sublimată artistic, trebuie să fie trăită de cineva. Ţiganii au făcut mereu artă din mers, cu o mână pe arcuş şi cu una pe băţul de sprijin al cortului. Din modul de viaţă itinerant specific fiinţei lor s-a născut şi muzica. Acum că societatea modernă occidentală vrea doar muzica lor ascultată în spaţii organizate şi mai puţin modul lor de viaţă e un paradox greu de evitat. Aici, dincolo de a fi pro sau contra, e de văzut cât e de superficială globalizarea, care, chipurile, ar măcina toţi strugurii de toate culorile, producând un hibrid pe gustul tuturor. Dar occidentul nu vrea decât caimacul, partea de la suprafaţă ce se poate împrumuta, în rest, civilizaţia dominantă trebuie să rămână cea construită în secole de Europa. Contactul cu lumile pitoreşti, inclusiv cu satele româneşti, le încântă ochiul la prima vedere. Văd lumi, apuse la ei, care încă palpită aici, dincolo de confortul occidental. Dar încântarea lor e una de muzeu, în momentul în care ceva contrar specificului vieţii lor le invadează teritoriul se uită ca un dog german în curtea căruia a invadat un maidanez miţos şi jerpelit. În momentul acela se termină cu toleranţa, cu discriminarea şi cu drepturile omului, ele sunt bune în discursuri, în petiţii, în presă. Această realitate stă ca un zid între cele două lumi, dacă amerindienii n-ar accepta rezervaţiile şi s-ar apuca să colinde lumea, fenomenul ar fi identic. Oameni cu pături în cap, cu figuri ciudate, cu un comportament diferit n-au cum să nu ajungă la cerşit în Occident, nu e uşor nici pentru un emigrant estic să-şi găsească de lucru în vest, darmite pentru fiinţe complet exterioare spaţiului şi timpului actual.

Din toată această poveste, Occidentul demonstrează că e mult mai uşor să preiei elemente de cultură ţigănească în showbiz, şi să faci acelaşi lucru cu negri, arabi, după ce i-ai exploatat colonial, dar şi când te trezeşti cu ei la poartă să strâmbi din nas că te deranjează…

Dacă vrei să te globalizezi dorind să fii şi pe calul lui Napoleon, şi-n căruţa cu coviltir, atunci trebuie să ştii că există un preţ de plătit, dar Occidentul a fost obişnuit dintotdeauna mai degrabă cu câştigul decât cu plătitul, de aceea suportă greu acum marea „ţiganiadă” din spaţiul lor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pretul-globalizarii-99278.html

Măzărel Fidea şi Cireşica

Starea de inerţie pare să domine România mai mult decât orice criză, iar tot ce-ar putea însemna schimbare e doar mimat şi caricaturizat. Pare că nimic nu mai poate fi schimbat cu adevărat, aceasta e starea generală. Miniştri remaniaţi nu reprezintă altceva decât alte măşti, aceeaşi piesă, iar Boc e sinonim cu permanenţa dată în special de gravitaţia sa joasă care-l fixează bine locului. Deasupra lor frunza palmier a Elenei Udrea care stă ca o umbrelă peste maimuţoii cu banana-n gură, care ştiu ca dacă se ridică umbrela, pierd şi banana.

Antidotul la soluţii de genul, să se remanieze primesc, dar să nu se schimbe nimic ar putea fi propunerea lui Crin Antonescu ca orice partid care va ajunge la putere să pună un guvern de tehnocraţi. E bună teoretic, dar greu de crezut că şi ea va schimba ceva. Vor fi cumpăraţi oamenii din afara partidelor şi vor deveni interfeţele greilor posesori de bani negri ce le conduc din umbră. Miniştri politici când nu sunt chiar ei oameni de bază ai sistemului mafiot sunt la rândul lor nişte interfeţe. Deci nicio noutate, aceleaşi interfeţe cu alte feţe. Pe cine va consola faptul că aceste interfeţe nu vor fi înrolate politic la modul formal?

Prin urmare, nicăieri nicio schimbare, până şi Cireşica e la fel an de an aşteptând punctual ancora prezidenţială. După ce s-a omenit bine cinstind remanierea, preşedintele melcilor a ieşit şi ne-a spus, cu seninătatea marinarului în vreme de furtună, să ne descurcăm pe cont propriu. Dacă o spunea toamna trecută, lua 1%, iar toamna asta îl prindea singur la Cireşica bătând podeaua de nervi de săreau în sus ţigăncile repatriate. Reacţia sa e demnă de senatorul melcilor din filmul lui Daneliuc. Când oamenii îi spun că arde satul, după care-l întreabă speriaţi, ce să facem? senatorul răspunde ritos: nu ştiu, mâncaţi, staţi jos şi mâncaţi. Cam acesta e şi mesajul prezidenţial, staţi jos, fiecare la locul lui dacă se poate, beţi şi mâncaţi, iar dacă nu aveţi ce, descurcaţi-vă! Mesajul îndeamnă la seninătate interioară în vreme de furtună, oricum n-au oamenii bani de psiholog aşa că se ocupă preşedintele de relaxarea cetăţenilor pe vreme de criză.

În altă ogradă mesajul  se vrea în contrast, dar până la urmă tot la acelaşi numitor comun al inerţiei se ajunge. La Pontul Euxin, Radu Mazăre  s-a costumat în recuzită de teatru Fantasio,  pozând în Fidel Castro. Ce a ieşit? O fidea de mazăre servită cu multă caterincă tinerilor social democraţi. Totul legitimat de greii partidului şi de chiar preşedintele său, care pare a nu-şi fi uitat socrul monotesticular ce se pregăteşte să revină în prim plan, încetul cu încetul. Nimic nou sub soare, popor mai familist ca al nostru mai rar, oameni care ţin cu adevărat la onoarea lor de familişti.

Dar dacă tot nu se schimbă nimic, măcar brandurile să se mai înnoiască. Oricum, acum oricine ţine o frunză deja stă cu brandul în mână fără să ştie. După care vin ramificaţiile frunzei şi astfel apar brănduleţe la tot pasul. Mai nou Cireşica şi Măzărel Fidea, revoluţionar la Marea Neagră. Două branduri ce greu vor fi remaniate.