Altoiul putreziciunii

Unul dintre cele mai sinistre personaje ale vieţii publice româneşti îşi continuă cariera de balerină a tuturor. Fişa postului: securist dovedit, beneficiar al vechii şi noii orânduiri şi deţinător al unui trust care a creat de fiecare dată, când interesele sale nu erau reprezentate la putere, cea mai ordinară opoziţie mediatică.

Prin trustul său s-a făcut mereu un zgomot pretins revoluţionar, toată revoluţia sfârşindu-se după ce haita de lupi urlători s-a trezit cu ciozvârta în dinţi, amuţind întru ghiftuială şi digestie pentru următorii patru ani. Imaginea sa de acum câţiva ani când a impus-o spontan şi la faţa locului pe fosta preşedinte a PC, Daniela Popa, era venită parcă de la alegerile comunale ale Partidului Muncitoresc Român, din anii 50. Altfel, un bun aparţinător al reţetei secrete româneşti de capitalism, deci pe toate planurile numai de bine despre acest personaj toxic precum animalul al cărui nume i-a devenit poreclă, varanul. Partidul său, iniţial umanist, acum conservator, s-a dus mereu în toate direcţiile, practic antena sa a avut semnal peste tot. Întâi cu PSD, apoi soluţie imorală cu alianţa D.A., revenire la matcă, iar acum PNL. Cei din UDMR se simt puţin concuraţi la acest capitol şi s-ar putea să fie surclasaţi la palmaresul cu parteneri de dans politic din buric.

Ultima descălecare în curtea PNL a produs o oripilare generală. Adică partidul istoric, anticomunist şi antisecurist, se înhăitează acum cu una dintre piesele de rezistenţă? Da. În primul rând, care partid istoric şi care anticomunism? Vorbim cumva de anticomunismul lui Tăriceanu şi Patriciu ieşiţi din mantaua FSN? E interesant cum unii care au ieşit din mantaua FSN şi-au croit apoi haine noi, au luat nişte seniori, i-au linguşit şi i-au pus pe post de emblemă istorică, după care au trecut la treabă, de cele mai multe ori făcând treabă bună cu FSN-ul aflat la putere în vremea aceea. Aşa că această indignare e complet hazardată. Nu e nimic nefiresc în această asociere, cum nici o altă asociere de pe scena politică românească n-ar fi nefirească.

Cât despre partea cealaltă, Crin Antonescu are şansa de-a fi iubit de toţi mogulii, motiv pentru care caută a fi în pole position pentru cursa prezidenţială. Pragmatic politic, lucrurile sunt simplu de înţeles, în rest să ai pretenţii principiale în numele cărora să afectezi o figură dezamăgită atunci când priveşti spre liderul liberal e peste doza de naivitate permisă în politică. Faptul că preşedintele liberal vorbeşte atunci când are nevoie de acest discurs despre Piaţa Universităţii, despre idealurile tinerilor nouăzecişti, după care face ce trebuie să facă pentru a-i fi lui bine, nu mai e demult ceva nou pentru el şi nici pentru oricare alt lider politic de la noi.

În ce-l priveşte pe varanul umanist, conservator şi liberal, el îşi va înfige până la moarte limba toxică, necrozând şi paralizând tot ce-i iese în cale, atât politic, jurnalistic, cât şi economic. Dacă economia de piaţă nu prea există în România e şi datorită acestor oligarhi, care au ras totul în calea lor.

Totuşi, cei doi ar putea fi mândri, căci, iată, peste secole au împăcat două mari doctrine rivale ale secolului XIX, conservatorii şi liberalii. Iată cine e azi fruntaşul celor pe care Mihai Eminescu îi sprijinea. Ne dăm seama mult mai bine ce vremuri caricaturale trăim, atunci când ne uităm în spate. O, tempora!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/altoiul-putreziciunii-104327.html#rate_article

Papagalul roşu

Tot mai mulţi analişti vocalişti se victimizează anticipat spunând că acum e momentul să exprime tot, pentru că, dacă va câştiga Băsescu un al doilea mandat, cu siguranţă li se va închide gura. Aproape că te-ar putea apuca şi plânsul la gândul că peste lătratul liotei de bipezi tv, plătiţi de patronii lor, doi dubioşi îmbogăţiţi ai tranziţiei, se va aşterne liniştea de mormânt. E şi ăsta un mod de a-ţi da o importanţă necuvenită.

În primul rând şi dacă ar fi adevărată aberaţia lor cum că Băsescu le-ar bloca în stilul ţarului Putin demersul jurnalistic, ei n-ar avea ce pierde. Libertatea demersului lor jurnalistic ţine de la cuşcă şi până unde se termină lanţul mogulului. Frapează însă cel mai mult prostia acestor gurişti. Cum să spui că dacă Băsescu va câştiga va deveni represiv faţă de criticii săi. De ce n-a făcut-o în ultimii doi ani electorali când miza este cel de-al doilea mandat? Cor anti Băsescu cum este acum nu va mai fi niciodată, pentru că peste patru ani Băsescu nu va mai putea candida. Dar ce mai contează lipsa de logică pentru papagalii de televizor ai mogulilor. Acum nu zice nimeni că Traian Băsescu nu poate fi criticat şi de oameni neplătiţi pentru asta, mai ales că are şi pentru ce să fie. Însă e greu să pretinzi acest lucru atunci când, seară de seară, duci campanii obsesive de un partizanat grosolan din care transpare clar lipsa oricărei obiectivităţi şi a oricărui bun simţ jurnalistic. Presa care are o memorie scurtă uită sclavia trăită în regimul Năstase, când libertatea de expresie a fost cu adevărat gâtuită. Pe Năstase nu prea îşi permiteau mulţi să-l facă dictator, asta fiind dovada cea mai bună că el chiar era, pe când Băsescu care este taxat la toate colţurile drept dictator dovedeşte contrariul. Probabil că excesul de opinie liberă produce o suprasaturaţie care atrage după sine masochismul interdicţiei.

De satisfacţia masochistă a unora s-ar putea ocupa urmaşul lui Năstase la candidatura pentru Cotroceni, Mircea Geoană. Deşi nu are şanse reale de-a deveni preşedintele României am putea face totuşi un exerciţiu de imaginaţie. Ar avea un caracter profilactic acest exerciţiu, pentru că fără o proiecţie a răului nu poţi anticipa şi bloca realizarea lui. Semnalmentele politice ale lui Mircea Geoană nu diferă în substanţă de cele ale lui Năstase, acelaşi aer de oligarh înveninat de setea de putere ascuns în spatele cumsecădeniei socialiste afişată în public. Îi mai aseamănă şi statutul de soţi slab masculinizaţi în raporturile cu nevasta. În schimb tot ce e în natura lui Geoană e alterat, prelucrat, replicile sale sunt premeditate şi sunt atât de lipsite de spontaneitate de parcă şi le-ar fi repetat în cap de zece ori înainte să le spună. Din când în când îi apare pe chip zâmbetul ipocrit ce-i dă o expresie de şoarece otrăvit de propria-i otravă interioară. Atunci e momentul în care trebuie sedus poporul venit la târg. Ca un hopa mitică în straie de iarmaroc se duce din loc în loc să prindă cu virilitate ţărănească de gâtul unei sticle cu răchie pentru a-şi ţugui buzele mincinoase. Mimează stilul sincer şi bărbătesc încercând cu emoţie să privească în ochi pe cel cu care dă mâna. Transpiră mult pentru asta, înfricoşat mereu în gândul său că, în ciuda faptului că privirilor din jur le va scăpa impostura sa, camerele de luat vederi nu-i vor ierta nici cea mai mică grimasă falsă. Papagalul roşu e acompaniat mereu de unul mai tuciuriu care nici măcar limba păsărească n-o cunoaşte. Regăsim aici perfect profilul uman al vechiului activist comunist, care sub masca omeniei şi a grijii pentru cei mulţi îşi dezvoltă puterea şi numărul de sclavi din jur. Atât de mult a iubit comunismul omul că a făcut din el sclavul perfect. Istoria a consemnat această realitate tristă. Iar această boală supravieţuieşte miraculos la noi. Boala liderului comunist care aşterne tăcerea şi liniştea peste ţară. Un Mircea Geoană ajuns preşedinte ar caricaturiza România politică după chipul şi asemănarea sa. Când PSD-ul e cu ambele picioare pe pieptul ţării, nu doar cu unul ca acum, nu mai mişcă nimic.

Octavian Paler spunea că doar atunci când PSD-ul va dispărea ca partid, în ţara asta se va putea schimba ceva. Dar aşa cum a murit PCR şi s-a născut FSN, azi PSD, probabil că nici atunci nu se vor bate cuie în tălpi diavolului comunist.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/papagalul-rosu-83788.html