Arhive lunare pentru februarie 2022

Ucraina sau deșertul tătarilor  

Cronica unui război anunțat în Ucraina se scrie deja de prea mult timp, ca să nu ne gândim la ”Deșertul Tătarilor” al lui Dino Buzzati. Locotenentul Drogo are parte de o carieră militară obișnuită, împlinită doar la nivelul rutinei comune, fără a face saltul spre stadiul eroic, ratându-și astfel șansa de-a fi protagonistul aureolat de o bătălie istorică. Așteaptă o viață lupta cu tătarii, iar când aceștia năvălesc, el nu mai e decât un ofițer uzat tras pe linie moartă. Viața lui e un deșert de la un capăt la altul. Nici o oază nu îi apare în cale de-a lungul vieții. Trăiește doar cu speranța unei oaze, care sfârșește și ea sub crucea iluziei.

Eșecul unei existențe individuale se adăpostește comod sub cupola întunecată a unei istorii irosite. Însă noi, românii, ne știm irosi la modul ridicol, derizoriu, așa cum ne-a surprins și Caragiale. Așteptăm o luptă în care nu jucăm decât un rol de aghiotant speriat de bombe. Forțele noastre conțin o grămadă de politruci NATO, generali online și influenceri propagandiști, așa-zisa societate civilă gradată. Noi nu suntem făcuți pentru militarism ca națiune, în schimb avem o voluptate aproape erotică pentru civilia gradată. Adică pentru o degradare a ceea ce înseamnă militarismul autentic.

Această interminabilă trâmbițare a conflictului din Est reprezintă un bun prilej de aducere aminte a unui eveniment rușinos din politica noastră externă. Pentru a intra în NATO, conducătorii noștri au cedat prin Tratatul cu Ucraina din 1997, teritoriile furate de fosta URSS. Poporul n-a fost consultat atunci, pentru că el nu există în momentul în care casta îmbuibaților trebuie să-și servească propriul interes. La rândul ei, elita actuală face totul pentru a obține protecția NATO pentru ea însăși, nu pentru țară. Vedem cum statul se pregătește să asigure adăpost pentru potențialii refugiați, iar pe propriii cetățeni i-a lăsat să moară în cele două valuri pandemice de anul trecut, neluând măsurile necesare.

În rest, avem o armată de geostrategi, ne mai lipsește doar UNPR-ul de altădată. Trupa de șoc, Gabi Oprea, Onțanu, Tata Puiu l-ar fi făcut pe Putin să amâne la nesfârșit intervenția militară. Pentru că noi știm să slujim interesul național, doar creând un partid neaoș care practică gălăgia prin piețe fără ecou și prin târgurile online cu tarabele lor virtuale.

De regulă, societatea de consum are nevoie de manipulare ca principiu de bază în funcţionarea sa. Unii manipulează sentimente, frustrări, naivităţi sau chiar prostie. De la muzică la afaceri şi până la politicieni, toată lumea are nevoie de un public captiv. Acest principiu stă şi la baza unui partid, care e ca o firmă. Are nevoie de consumatori şi de profit electoral convertit ulterior într-unul economic după ce se pune mâna pe ciolan.  

Marile agenții de presă se întrec în fake news-uri privind data și ora de start a partidei. Chiar dacă vor veni ”tătarii” la un moment dat, noi vom rămâne un deșert al măgarilor conducători care stau prin spatele liniilor de front, iar când se întorc spre turma de oi de acasă, se îmbățoșează afectând un aer de urgență marțială.

Destinul nostru național pare a fi pecetluit precum cel al locotenentului Drogo, ratând mereu întâlnirea cu istoria, oricât nisip din deșerturile lumii ar curge prin clepsidra timpului.

Personajul lui Dino Buzzati suferă înfrângerea proprie cu toată ființa sa, pe când noi fentăm și conștiința ratării ca națiune prin ciocoism vesel și slugărnicie.