Unii cu Leru-i Ler, alții cu pensiile speciale

În așa hal se încheie anul în politica românească, încât am putea crede că Victor Ponta e încă premier. O bună parte din programul său de pomeni a fost însușit de guvernul Cioloș, care putea da altă direcție, dar n-a făcut-o. Argumentul unora că avea nevoie să treacă în Parlament, nu ține, mai bine pica decât să avem un guvern la discreția celor mai ticăloși parlamentari de după 1990, rod al extracției puturoase din ciuperca USL-istă.

Maniera pontistă de guvernare includea pe lângă pomeni și sporirea privilegiilor. Așa că ajungem și la parlamentari din toate colțurile politice care și-au tras mult râvnitele pensii speciale. Cu alte cuvinte, un neghiob care stă doar patru ani în Parlament va avea 1.550 lei pensie, iar pentru două mandate suma se dublează. Există și premiul cel mare cu trei mandate aducătoare de 4.600 lei.

Legea a fost promulgată de acest Kaiser de provincie, care își făcuse deja și lui parte, prin creșterea cu 350% a salariului. La această mărire intră și clica înalților demnitari. De notat că-n cazul șefilor de stat, indemnizația este pe viață. Nu prea vedem filmul austerității prusace, e mai degrabă un aer de La Dolce Vita, La Dolce Farniente, cu o proiecție specială pe Primadona.

În treacăt fie spus, mărețul președinte s-a plâns că România a fost izolată în plan extern în ultimii ani. Așa este, are dreptate, după tentativa de lovitură la adresa statului de drept din 2012, România și-a compromis intrarea în spațiul Schengen, care atunci era iminentă, intrând în colimatorul marilor democrații occidentale. Ulterior s-a mai dres busuiocul cu pactul de coabitare, urmând ca odată cu toamna lui 2014 să-i revină actualului președinte sarcina de a continua procesul de recâștigare a credibilității, pierdută atunci.

Revenind la luna cadourilor pentru politicieni, observăm că toată această splendidă nesimțire aruncată de aleși, nu revoltă pe nimeni. Unde e strada să le rupă laba? Ia-o de unde nu-i! Asta pentru că românul preferă mai degrabă să i se dea și lui un pic într-un ibric, iar boierii să tragă focul la oala lor, decât să li se ia câte puțin lor și mai mult conducătorilor. E aici un reziduu de mentalitate iobăgească. S-o ducă boierul cât mai bine, de să pleznească, că atunci va crește și numărul firimiturilor de pe masa noastră.

Pe de altă parte, oricât de greu ne-ar fi să renunțăm la iluzia revoltei, nu putem alunga complet suspiciunile destul de rezonabile, și anume că și aceste proteste sunt bine organizate de sistem și au loc atunci când o tabără vrea să schimbe raportul de forțe în stat. Băieții știu că lucrurile merg atât de prost în țara aceasta, că ai putea scoate zilnic 50.000 de oameni în stradă, pe ideea, ziua și nemulțumirea socială.

Sistemul politic o duce bine în orice paradigmă a relațiilor de putere. Atunci când simte că poate face dintr-un lider puternic, un căpcăun național, o face cu toată propaganda, iar rezultatul se reflectă în sacii cu voturi, urcați în căruța care duce spre toate palatele puterii. Când nu există un dușman de operetă, atunci se ajunge la un consens pe avantaje, privilegii, întrerupt din când în când de lăcomia puterii și de inevitabilele rivalități politice de parcurs.

În rest, românul să se pregătească pentru un an nou electoral, că va fi mult de votat și la anul. Dacă-i votant să voteze, dacă-i politician să încaseze!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/unii-cu-leru-i-ler-al-ii-cu-pensiile-speciale-159219.html#rate_article

Terorismul, tratat cu auto – culpabilizări mioritice

Felul în care este comentată  tentativa  de atentat de la Covasna, dejucată de servicii, dar și reacțiile străvezii ale decidenților politici, ne arată doar relativismul anecdotic și neputința decizională prelungită de 25 de ani.

Nici măcar solidarizarea  a  800 de maghiari cu teroristul secui  Beke nu li se pare revoltătoare împăciuitorilor de serviciu. E plin de formatori de serviciu care încearcă să pună batista pe țambal. Teama acestora pare a fi mai degrabă extremismul românesc (greu de identificat)  care ar putea fi activat de acest act terorist. Deci nu manifestările antiromânești, maghiarizarea zonei și sfidările anuale la adresa simbolurilor românești. Cu alte cuvinte, să ne fie frică de noi, nu de cei care ne pot ataca.

Un stat responsabil nu ar putea tolera la nesfârșit asemenea delicte. În primul rând se vorbește nepermis de mult  despre Ținutul Secuiesc. România nu e împărțită în ținuturi și comitate, există doar statul român indivizibil și unitar.

Dacă unii fac glumițe despre petarde sau atentate imaginare,  ar fi  bine de spus că ”Mişcarea celor 64 de Comitate” nu e o simplă  artificie,  e chiar o bombă. O organizație care contestă Trianonul aflată în cârdășie  cu partidul extremist Jobbik este deja un atentat la adresa statului român.

Acestea nu sunt fenomene marginale, așa cum cred manipulatorii de serviciu (sau servicii străine). Ungaria este condusă la ora aceasta de un lider extremist care duce politici anti europene de ani de zile. Pe lângă faptul că a devenit omul lui Putin în regiune, Viktor Orban e cel mai puțin în măsură să dea lecții  Europei.  Pe el nu-l deranjează multiculturalismul decât la el acasă, unde face garduri și ziduri, iar în rest se plânge de nerespectarea drepturilor minorităților din Transilvania  și de neretrocedarea proprietăților foștilor ocupanți abuzivi.

Cât privește politicienii  români care s-au făcut șogori cu cei maghiari întru violarea și jefuirea acestei țări, aceștia sunt principalii responsabili pentru toate cedările. Cum  au nevoie de UDMR la guvernare sau în Consiliile Locale, cum le pun pe masă darurile. Cât privește împărțirea între moderați și radicali, aceasta e o diversiune a anilor 90`, veche și fumată de mult. Un stat responsabil ar fi făcut deja expulzări, rețineri în masă, dizolvări ale organizațiilor terorist extremiste.

Din păcate, pe lângă neputința de la nivel oficial, avem parte și de istorici grafomani, ca Lucian Boia, care răstălmăcesc istoria. Idei de genul acelora, prin care acest Jules Verne al istoriografiei afirmă că Transilvania nu ne aparținuse  anterior  ca statalitate cu regim juridic, prim urmare  revendicarea ei de către români nu era întemeiată legal, ca și cum maghiarii care au cotropit-o avuseseră o întemeiere juridică, reprezintă  niște sofisme ordinare care amestecă epocile și care dezonorează  orice istoric. Același  autor  de eseuri istorico – speculative, un fel de istorie pentru siesta duminicală, susține că Imperiul Austro – Ungar n-a fost o închisoare a popoarelor, ci un fel de exponent al multiculturalismului, avant la lettre. Aici, marele autor de bestseller-uri, face o confuzie gravă între multiculturalism și conviețuirea multietnică. Multiculturalismul e un produs al teoriilor corectitudinii politice și merge pe discriminarea pozitivă a minorităților în raport cu majoritatea. Cu alte cuvinte, privilegiază minoritatea în dauna majorității. Acesta e un concept postmodern care nici măcar nu putea adia în vremurile acelea anchilozate.  Conviețuirea multietnică din vremurile imperiale exista, doar că e obligatorie precizarea că nu era vorba de o coabitare pașnică și armonioasă ca între egali, ci era vorba de conviețuirea dintre stăpâni și slugi, care pentru cei din urmă era o corvoadă inevitabilă.

Peste toate aceste trunchieri ale adevărului  istoric  se așază și puzderia de analiști  politically correct, care nu pot să critice extremismul maghiar, dacă nu  invocă  și  abuzuri  închipuite din partea statului român. Aceste două tendințe care s-au putut observa la nivel mediatic, ori suntem vinovați și unii, și alții, ori mai mult românii, arată de ce extremismul maghiar a putut și va putea în continuare să-și facă de cap.