A zburat frunza verde de acasă

Începerea sezonului, de împerecheri politice încrucişate, scoate în evidenţă, dincolo de clasicul traseism, tot soiul de mentalităţi rudimentare. Faptul că Frunzăverde s-a dus spre USL, a creat în rândul liderilor PDL, reacţii caţavenciene: trădare, gunoi.

Un huideo puternic din partea iubitorilor de vatră pdl-istă. Aici, piticul căluşar a mai dat o mostră de folclor, tipică pentru mentalitatea rurală a unuia care era cotat drept un lider al noului val. Asemuirea vetrei PDL, cu cea părintească, a ajuns să-i irite şi pe unii pdl-işti, e adevărat cam neduşi la coasă, gen Toader Paleologu, care încearcă să împrăştie aburul liricoid ce a învăluit imaginea partidului: „Eu nu am intrat în PDL ca în casa părintească, PDL nu e casa mea părintească, casa mea părintească e casa mea din Armenească, pe aia nu o vând, altminteri să introducem elemente din astea de sentimentalism în politică nu mi se pare justificat”.

Acelaşi politician tinde să sancţioneze şi obsesia activiştilor, dintotdeauna, de-a face din partid, biserică. „Nu a trădat un crez. Crez avem la biserică. Eu nu cunosc decât un singur crez. Partidul nu e biserică, în afară de anumite partide extremiste care au un crez în loc de doctrină, ideologie şi program”. Trădarea de partid, abandonarea luptei de clasă, a crezului politic, încă reprezintă la noi elemente de discurs. Un alt cap limpede al partidului, tot mai tulburat, Cristian Preda, critică şi el patetismul liderilor PDL. Inutil oricum, atât timp cât aceştia sunt doar intelectualii partidului, ceea e foarte puţin pentru actuala conducere pdl-istă, care stă pe piscuri, e adevărat cu prăpastia în faţă.

Colecţia de pitici, mustăcioşi şi sirene, ar fi fost pe vremea regilor Franţei, prin spatele armatelor, ba pentru servicii trupeşti, culinare sau clovnerii pentru răniţi. Un alt element care nu justifică discursul lacrimogeno-poetic al capilor partidului este pragmatismul notoriu al baronului de Caraş-Severin. Omul nu vrea să se pregătească de opoziţie, precum alţii. Liderii PDL nu mai sunt în stare de altceva, decât să facă pe familiştii trădaţi, pentru că au pierdut un baron local. Poţi vorbi de o pierdere grea materială pentru partid, dar nici într-un caz nu e vorba de un lider de imagine cu o charismă populară, ca să nu mai vorbim de idei politice.

Ce treabă avea Frunzăverde cu anumite idei politice? Tot atât cât au şi Boc, Oltean, Udrea. De fapt cei trei ar face un mare bine partidului, dacă ar copia gestul plin de clorofilă primăvăratică, dar nu să meargă la USL, ci acolo unde le e locul, la Partidul Poporului, că tot e Emil Boc, om din popor, fără nicio inhibiţie, care se dezbracă laolaltă cu prostimea.

Revenind la dezertările de primăvară, sigur că e o tehnică aici, şi a celor care vor să minimalizeze pagubele acestei plecări, la nivel de imagine, şi atunci ni se spune că Frunzăverde nu avea obligaţia de-a fi un fanatic politic, cu-n crez până la moarte. E adevărat, dar asta nici nu justifică dezertarea. Poţi pleca dintr-un partid, din motive principiale, personale, dar când o faci înainte de alegeri, gestul e lipsit de scrupule, iar simpla consolare că e bine să nu fii fanatic, nu ajută, chiar dacă e o reacţie mult mai decentă şi raţională, decât tânguirea patetică.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/a-zburat-frunza-verde-de-acasa–121854.html

„Moarte intelectualilor”

Specimenul cu viaţa cea mai complicată în politică este intelectualul. În general este considerat profund inutil, pentru că nu e nici bănos, şi nici suficient de popular ca să aducă voturi. Deci cele două undiţe cu care e pescuit electoratul român, banii, maşinăria de partid cu pomenile ei de tot soiul şi stilul din popor, ajung să îl facă pe intelectualul inserat prin politică aproape invizibil.

Cu toate acestea la nivel de idei, declaraţii politice, sunt buni pentru că „editează” bine frazele, după cum spunea EBA, despre fostul premier care nici până în ziua de azi nu se ştie ce a fost. Aşadar, sunt buni de scoşi în faţă şi defilat cu ei pentru a mai capta şi din pătura destul de subţiată a intelectualităţii urbane, şi cam atât. Prin urmare, zic tartorii de prin partide, că dată fiind contribuţia lor modestă la succesul partidului, ar face bine să vorbească pe măsură, adică puţin şi în surdină. Dar în mod normal, contribuţia unui intelectual în politică nu este modestă, e adevărat că nu trebuie să fie nici una copleşitoare.

Însă de aici până la a minimaliza rolul acestora e cale lungă. Dar de când lumea, intelectualul umanist cu atitudine este cel mai detestat de politicieni, începând cu regimurile totalitare şi terminând cu oligarhia de partid sau de stat. Libertatea intelectualului este piatra din pantoful potentatului. La noi există şi o tradiţie nefastă venită din orizonturile roşii, aceea de-a persifla intelectualul, ori mai simplu de-ai aplica o bâtă minerească în cap, sau, mai nou, de-a pune ghilimele ironice apelativului de intelectual.

Dar cine pune ghilimele? Elena Udrea, Prigoană. Cum de-o pot face unii ca ei, atât de slab intelectualizaţi? Simplu, cu tupeul din dotare, cu care au făcut bani peste noapte sau au obţinut funcţii prematur. Specia lor a proliferat monstruos în anii aceştia. Fenomenul este şi mai acut la nivel naţional. De asta şi-n provincie, mai degrabă ţărănoii cu cefe groase şi-au făcut loc prin politică, buni de şpriţuri, jocuri de cărţi şi combinaţii.

Cât îi priveşte pe cei trei, Paleologu, Baconski, Cristian Preda, există riscul ca ei să pice prost, oricum. Ba intelectualul e luat la rost, de ce s-a băgat în troacă, iar dacă nu se bagă, de ce stă pe margine, în turnul de fildeş, rupt de realitate. Oricum, nu iese bine, dar lasă că pică Udrea şi Prigoană, bine, tot timpul. Doar poporu-i place, fac rating, fac bani, combinaţii, români adevăraţi, cu adevărat reprezentativi. Problema nu e simpla existenţă a acestora din urmă în politică, totul se complică atunci când ei cred că li se cuvine orice, prin simplul fapt că au bani.

Când în România nu o să mai poţi deveni orice vrei tu, doar pentru că ai bani, atunci vom putea vorbi de normalitate, de reguli respectate, de instituţii serioase. Dar chiar dacă o dispută, Prigoană versus intelectuali, te face să te duci în braţele acestora, simpla analiză comparativă nu trebuie să obtureze întreaga perspectivă, astfel încât băieţii rafinaţi să pară angelici. Când rememorăm că Theodor Baconski se gudura ca un motan sur şi cu poftă de lapte dulce, pe lângă Elena Udrea, mieunând corespunzător, atunci ne putem gândi că şi intelectualii au uneori o problemă cu ei înşişi. Ori ai personalitate şi atitudine, ori eşti un simplu valet. Din păcate, boala slugărniciei nu ţine de gradul de cultură.

Ca o circumstanţă atenuantă putem spune, totuşi, că nu e uşor să rezişti în politică, acolo unde, de regulă, şeful e stăpân şi pe deasupra şi anti-intelectual. Dar dacă te pretinzi principial şi demn, nu ai voie să pici testul slugărniciei, pentru că-n felul acesta dai apă la moară celor care, deşi se pretind democraţi şi liberali, nu sunt decât ecoul, sublimat în timp, a glasurilor minereşti, ce doreau moartea intelectualilor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/-moarte-intelectualilor–121641.html

PDL, victima efectului de „pleaşcă”

Ultimele scenete politice ne demonstrează că dacă avem ceva de câştigat de pe urma politicii e doar căscatul ochilor spre spectacolul de replici, gesturi şi grimase făcute de dragul jocului electoral. Faptul că se discută la nesfârşit despre bomba aruncată de preşedinte, ca să pice trompa opoziţiei, vorba fabulei, denotă pofta de bârfet politic. Telenovela propunerii este absolut nesemnificativă pentru problema economică. În acest sens, ar fi valabilă şi la noi zicerea celebră al lui Bill Clinton: „It`s economy stupid!”, adresată în campania electorală din 1992, lui G. Bush, care bătea câmpii cu războaiele Americii.

Dar asta dacă privim din afară, cu o anumită detaşare. Inevitabil însă trebuie să ne adaptăm la condiţiile climatului mioritic. Politica românească se clădeşte aproape exclusiv pe aceste manevre de imagine. În condiţiile acestea, ultimele izbucniri ale preşedintelui îl configurează ca fiind numărul unu, pentru PDL, în campaniile electorale de anul acesta. E drept că sunt şi greu de găsit trompete electorale la portocalii. Un partid în care „greii” sunt doar la nivel financiar şi ici colo nişte „succesuri” pe tocuri, care cad într-o lumină favorabilă doar atunci când e vorba de a face numărătoarea feministelor cu privire la procentul de reprezentare a femeilor în politică. Mai sunt şi câţiva intelectuali, mai mult sau mai puţin simpatici, dar care dacă vorbesc prea mult li se aduce aminte că ei sunt doar intelectuali, ceea ce e destul de puţin în ochii animalului politic atoateştiutor.

Numitorul comun al tuturor acestor categorii relativ eterogene este acela de-a sta sub capacul căpitanului de vas, care e un fel de Ismail plus Gherasim, şi la ciorbă şi la cârmă, şi-n general e singurul care obişnuia să ridice toate pânzele sus. Aceasta arată o construcţie politică a PDL-ului, defectă congenital. Partid de lider care s-a urcat pe catargul nemulţumirii populare speculând prin demagogia politicianistă toate temele sensibile pentru electorat. Cât timp s-a umflat balonul cu aer, zborul a funcţionat, iar pleaşca îşi făcea efectul. Acum pleaşca se dezumflă văzând cu ochii. Politicienii PDL au stat eclipsaţi de Traian Băsescu, iar acum şi dacă ies în faţă, nimeni nu i-ar vedea decât ca pe nişte executanţi ai preşedintelui.

De aceea reproşul prezidenţial la adresa pasivităţii vocilor din PDL e oarecum nejustificat. PDl-ul n-a încurajat sportul de echipă, oricât s-ar vorbi de promovarea tinerilor şi a femeilor. Atât timp cât este un jupân care supraveghează totul, de care depinde totul, partidul e dependent de acel lider. Cu cine să facă PDL-ul campanie electorală credibilă? Cu Emil Boc? Acest Spiridon, bun de trimis după ţigări de jupân Dumitrache. Asta demonstrează că politica românească rămâne tributară atât centralismului, cât şi dependenţei de stăpâni care vor în jurul lor doar servitori, care, atunci când lucrurile merg bine sunt mângâiaţi pe cap, iar la rău sunt arătaţi ca nefiind buni de nimic. Servitorul este ideal din acest punct de vedere, în orice ipostază cade vinovat în faţa stăpânului.

E valabil şi la alte partide. Să nu uităm că liderul PNL a preferat sfătuitori anonimi în dauna unui Neagu Djuvara. E o chestiune tipic românească să preferi puterea pe care ţi-o dă micimea supuşilor în dauna valorii, oricât de utilă şi de necesară ar fi aceasta.

Revenind la PDL, dincolo de eşecul guvernării axate exclusiv pe măsurile de austeritate, evident necesare, dar la îndemâna oricărei forţe politice, se întrevede şi o destrămare a ţesăturii plasei, un năvod rupt cu care regele pescar mai poate visa doar la peştişorul de aur.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pdl-victima-efectului-de-pleasca–121505.html

Seniorul şi vasalul

Capitalul de imagine al actualului premier era unul intact, atât timp cât părea că el nu-i va lua locul lui Emil Boc, în relaţia cu Traian Băsescu, iar acesta din urmă va adopta o atitudine mai detaşată vizavi de guvern.

Iluzia aceasta se destramă încetul cu încetul, deja jucătorul a intrat în arenă, sugerând abordări economice executivului. Unul dintre exemple fiind CAS-ul. Acolo unde premierul abordase adecvat o problemă spinoasă, cum e cea a CAS-ului, care e o piatră pe pieptul angajatorului din România, Traian Băsescu a ţinut morţis să vină cu corectura. Se mai adaugă la toate şi anunţata mărire a salariilor, tot de către preşedinte. Practic, lui MRU îi sunt confiscate anticipat atât soluţiile, cât şi potenţialele merite. Sigur că mişcarea este întemeiată politic. Premierul fiind un personaj relativ decolorat politic în percepţia publică, iminenta campanie electorală îl face pe Traian Băsescu să tragă spuza cât mai mult spre PDL.

Întrebarea ar fi: în ce măsură Traian Băsescu mai are această capacitate, având în vedere erodarea sa politică? Chiar dacă răspunsul e mai degrabă negativ, e totuşi greu de cuantificat efectul electoral. Dar, dincolo de manevre şi strategii, e trist că în România politicianul n-are nevoie de echipă, de colaboratori, ci doar de pioni. Toţi vorbesc la nivel declarativ, de profesionişti, de oameni de valoare, dar, de fapt, au nevoie doar de executanţi. Mentalitatea aceasta de senior însoţit de vasal e una din cangrenele care bântuie politicul de la noi.

Din păcate, această stare de fapt îi pune pe oameni, gen MRU, alături de un Boc, toţi par nişte simpli executanţi, indiferent de valoarea lor. Avantajul e de partea parvenitului mediocru care în afară de iniţiativa linguşirii stăpânului nu vine cu nimic, în comparaţie cu un intelectual capabil, care-n felul acesta este limitat în funcţie. În acest mod se reuşeşte „performanţa” de a face inutilă prezenţa în funcţii importante a unor oameni de calitate.

Revenind la MRU, care n-a apucat să confirme ca premier, timpul lui este totuşi redus şi în acelaşi timp alterat de campaniile electorale, care nu sunt cel mai prielnic anotimp pentru o guvernare aplicată. Dar, cu toate acestea, rămâne bine cotat. Sigur, ne-am putea întreba dacă tot este cotat atât de bine, inclusiv de către cel care l-a învestit în funcţie, prin urmare, mult peste fostul premier, atunci de ce-am stat cu Emil Boc trei ani şi cu MRU câteva luni, şi alea pe post de avarie electorală? Întrebarea e deja retorică, având în vedere politicianismul nostru. Oamenii aceştia mai acătării nu vor fi pentru jupânii politici decât umbrele protectoare de imagine, în rest ei nu pot juca niciun rol. Deciziile se iau în funcţie de ce vrea gaşca politică de la putere, ea te ridică, ea te coboară, aşa că dacă vrei să bifezi în CV o funcţie mare, stai şi înghiţi sau dacă nu îţi dai demisia de onoare, care, fiind un concept total necunoscut pe solul acestei patrii, rămâne doar o ipoteză utopică.

În cazul acesta li se poate reproşa acestor oameni, inclusiv MRU, de ce se cramponează de funcţii, având în vedere inutilitatea prezenţei lor? În afară de carierism un alt motiv important nu s-ar distinge. Singura consolare este că avem o reprezentare mai decentă şi de ţinută, fără tablouri cu cosaşi, nuduri şi ouă sparte-n cap.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/seniorul-si-vasalul-121222.html

Înainte de capitalism

Această criză economică a atras cu sine şi o apăsată contestare a capitalismului. Aievea, şi chiar la noi, opozanţi ai capitalismului par a-şi scoate ura de clasă din inconştientul colectiv. Până la a vedea originea răului în chiar miezul sistemului capitalist, e totuşi cale lungă. Lăcomia financiar bancară şi chiar sisteme sociale ultraprotective, nu par a fi desprinse din spiritul capitalismului, dacă ne gândim doar la derivarea lui din etica protestantă, după cum susţine teza lui Max Weber.

Dar dacă şi-n lume este mai degrabă criticată deturnarea capitalismului de la legile sale, la noi lucrurile sunt de-o simplitate deplină, deoarece noi încă suntem înainte de capitalism. Cu toate astea, noi ne grăbim să tragem capitalismul pe linie moartă, deşi n-am pus nimic pe şine. Pur şi simplu a contesta capitalismul în România presupune a te bate cu neantul. În acest sens, observaţiile lui Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, vizavi de pseudocapitalismul românesc, sunt mai mult decât edificatoare:

„În România, clicile (acea simbioză apărută după revoluţie între creatorii de reguli şi noile elite de afaceri) au capturat economia încă din decembrie 1989. Criza actuală din România este, în primul rând, expresia eşecului guvernelor de a instaura capitalismul. Economia de piaţă se bazează pe principiul că oamenii sunt liberi să exploateze oportunităţi şi să evalueze riscuri în limite stabilite prin legi. Cei care reuşesc sunt liberi să ia profiturile, iar cei care fac pierderi trebuie să plătească.”

Această stare de fapt e bine ilustrată şi de regizorul Alexandru Solomon, în documentarul său „Kapitalism – reţeta noastră secretă”. Mai departe, în paralel cu critica adusă confuziei dintre corupţie şi capitalism, economistul BNR deplânge soarta antreprenorului autentic, care la noi zace în stadiu larvar.

„În primul rând, întârzierea cu care au fost adoptate anumite reguli bune fac să lipsească antreprenorul adevărat. Sunt prea mulţi antreprenori „de carton”. Cu unele excepţii, antreprenorul român a rămas cu trăsăturile pe care le-a identificat Gusti cu multe decenii în urmă: el se uită spre bugetul public aşteptând să pice ceva.”

Aşadar, suntem departe de început şi nu aproape de sfârşit. Însă tocmai în condiţiile respective de penurie a capitalismului, acesta va fi greu de instaurat. Dar nu doar clicile economice sunt un obstacol în calea creării unui sistem capitalist veritabil, cât şi mentalitatea noastră balcanică, ce nu ne însoţeşte doar de douăzeci de ani. Faptul că am luat doar partea consumistă şi gangsterimul din capitalism arată o inapetenţă istorică a noastră în acest sens.

Dar aceste realităţi erau sesizate şi la începutul secolului douăzeci de către ilustrul economist Mihail Manoilescu, care sintetizează perfect gena noastră, psihismul nostru colectiv, analizând relaţia românului cu banul şi pofta acestuia de a se boieri, de-a fi grandoman, chiar dacă nu-şi permite pe termen lung, ci o face doar din nevoia de-a sări peste umbra sa. Cheful, consumul şi viaţa în plăceri, toate acestea sunt priorităţi pentru românul de ieri, dar şi de azi, care posedă câtuşi de puţin capital.

Iată cum arăta românul de atunci, după spusele lui Manoilescu: „De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile. Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o viaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creează o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale. Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent.”

Ce ne lipsea atunci ne lipseşte şi acum. Adică o adevărată clasă de mijloc, cea care ţine echilibrul unei societăţi. Din păcate, acest gen de mentalitate s-a regăsit şi-n guvernarea din timpul boomului economic, când culmea, liberalul Tăriceanu a risipit totul, România întrând în criză fără colac de salvare, adică fără agoniseală, gata pregătită pentru marile împrumuturi. După cum se poate vedea, problema există atât de sus în jos, cât şi invers, de aceea a ataca erorile capitalismului, plecând de la realităţile româneşti, ar însemna să trăim în iluzie şi să ratăm ţinta, şi anume statul corupt şi clientelar pe care politicienii noştri îl ambalează drept providenţial în campaniile electorale.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/inainte-de-capitalism-120916.html