Anunţul lui Vladimir Putin, de come back la Kremlin, dă deja fiori reci opiniei publice internaţionale, ba chiar şi unora dintre conaţionalii săi. Fapt relevat şi de un recent sondaj de opinie realizat de Centrul Levada, care arată că 22% din populaţia adultă a Rusiei ar dori să plece din ţară pentru totdeauna. De trei ori mai mult faţă de acum patru ani, când doar 7% luau în considerare varianta plecării. Este cea mai mare cifră de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, când doar 18% spuneau că vor să plece din ţară. Cei nerăbdători să o facă nu sunt cei sărmani şi disperaţi. Dimpotrivă, majoritatea sunt antreprenori şi studenţi.
Abuzurile asupra democraţiei în regimul Putin sunt deja de notorietate internaţională, de la disidenţi închişi sau otrăviţi, la jurnalişti asasinaţi, totul într-o atmosferă demnă de ţaratul roşu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia, să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparaţia plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societăţii de consum. Chiar dacă unii şi-au făcut unele speranţe naive cum că odată cu Medvedev se va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, aşteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democraţiei, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. E adevărat că suntem departe de o structură URSS, întinsă în mai multe ţări, o forţă bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei, iar Putin e genul de comunist reciclat ca marketing politic prin alura lui de playboy călare pe Harley Davidson.
Dar chiar dacă par departe vechile fantome roşii, Uniunea Euroasiatică propusă recent de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esenţa ei. Privind la toate acestea, mulţi acuză Occidentul pentru pasivitatea şi oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia lui Putin-Medvedev. Dincolo de dependenţa Europei, de resursele naturale ruseşti, ca explicaţie, mai există şi puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. Pe de altă parte există şi o complicitate mai mult sau mai puţin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, şi care vine din trecut. A existat de-a lungul timpului în sânul intelectualităţii apusene o lipsă de atitudine faţă de suferinţele celor din Est produse de comunism.
E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care prezent cu o bursă în străinătate, în 1980, la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenţilor săi, peripeţiile sale dintr-o vizită în Cehia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum şi modul cum a încercat să scape de agenţi, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieţi controlate de poliţie, cu mult haz, în mijlocul unei audienţe amuzate. Însă dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franţa, leagănul de odinioară a intelectualităţii marxiste, nedispărut total, nici azi, ceea ce dovedeşte că libertatea de opinie rămâne unul din marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.
Ciprian Blidaru 