La curtea regelui Cioabă

Dacă tot merg toate bine, cum ar veni, adică stăm pe dinafara Schengen, iar aici înăuntru batem pasul pe loc, măcar s-avem animaţie mediatică. Toată tărăşenia din jurul aniversării regelui a ţinut de prostia românească nesfârşită, semănând cu muşuroiul verde pe care s-a cântat greşit imnul României. Totul într-o golăneala de rigolă venită din partea celor care îl iau pe rege în coarne, ca să-şi arate de pomană muşchii republicani.

De fapt asta este la noi, golăneala în tot şi-n toate. De la izmănari politici gen Mircea Toader, care-l cheamă pe rege la spriţ şi nu-n ultimul rând la Ioan Oltean, personaj halucinant, demn de secretariatul unei comune din vremea lui Zăroni. Un personaj de colhoz, cu figură de cios hâtru dornic să pună biciul şi pe animal şi pe stăpân. Ei bine, acest demn urmaş al împerecherii necontrolate a speciei, se întreabă şi ne întreabă ce ne-om face mâine dacă va cere şi regele Cioabă să ne vorbească din Parlament? Din păcate tonul acestei hârjoneli a fost dat chiar de şeful statului, care îi transmite regelui să stea în banii lui, ca şi cum s-ar adresa lui Bercea Mondialul, personaj probabil mai dezirabil. Ca să nu mai vorbim de apelativul ex- rege, total neavenit. Peste tot în lume, unui fost preşedinte i se spune până moare aşa, şi nu ex- preşedinte, darmite unui monarh silit să abdice.

Iar în replică la rugăminţile lui Toader Paleologu vizavi de regele Mihai, preşedintele îi trimite un sictir lu „ăsta micu”. Aici se poate vedea dispreţul, sesizat şi de Andrei Pleşu, faţă de personaje mai strecurate de grosciorii din noroaiele politicii dâmboviţene. De fapt, Toader Paleologu, permanent persiflat pentru tonul comic, politicos, civilizat, pare pentru mulţi doar un hopa mitică. Nici măcar expresia prin care îl caracteriza pe Traian Băsescu, o pleaşcă pentru PDL, n-a fost bine recepţionată. Omul spusese curatul adevăr, că fără „pleaşca” Băsescu, PDL-ul n-ar fi existat. Sigur că politiceşte n-a fost dibace, dar până la urmă nu validăm un politician mai naiv, ci dăm girul unor rechini, după care urlăm că suntem mâncaţi de ei. Nu că ar merita creditat cu galoane de mare lider politic, nu pare un viitor De Gaulle, dar România nu de lideri maximo duce lipsă, ci exact de genul acesta de politician salubru, intelectual, nebăgat în mafiile puterii.

Din păcate, la noi, nici publicul nu agrează genul acesta de personaje. Pe sistemul, dacă eşti mai curăţel, eşti luat tare, mârlăneşte, astfel încât tot „greii” par calificaţi pentru politică. De fapt acest portret de politician unsuros, combinator, bun să organizeze mita electorală sau să facă exerciţii ridicole de imagine de pe şaua bicicletei este candidatul perfect pentru fişa postului. Masa mare a acestora a ajuns să marginalizeze intelectualul în politică, ba chiar să inhibe intrarea acestuia în trebile ei. La toată această contra selecţie naturală a contribuit din plin, şi din păcate o va face în continuare, ştampila electoratului. În felul acesta avem toate şansele să rămânem cu aceste personaje demne de-a fi curtenii regelui Cioabă.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/la-curtea-regelui-cioaba-114832.html#rate_article

Laleaua neagră a Europei

De toate are parte poporul în ţara asta, de televiziuni, de politicieni, de milionari, vedete cu mâna mereu la prohab, dar iată că acum are şi-un partid, Partidul Poporului. Cel care a distrus în bună măsură gazetăria în România, Dan Diaconescu, atacă şi politica. E adevărat că aici succesul nu e garantat de simplul circ, de aceea în afară de boschetari reciclaţi şi lipitori nu se va înghesui nimeni să voteze „cioaca”. Drept e că nici aceştia nu sunt chiar puţini. Oricum ar fi, nu e întâmplător faptul că, de un an şi jumătate, partidul n-a primit undă verde, şi abia acum, în ajun de an electoral, iachtul lui Dan Diaconescu e lansat la apă. Orice procent în plus va fi hotărâtor anul viitor, aşa că formaţiuni ca ale lui Dan Diaconescu, Becali sau Mişcarea Populară, de care se tot vorbeşte, au clar ca scop crearea unui pol oponent USL-ului. Un fel de simulacru de alianţă.

E oarecum binevenită şi pentru putere această intrare în agenda electorală. În felul acesta se vor mai rări puţin dezbaterile economice şi întrebările incomode vizând neputinţa executivului. Din acest punct de vedere, actualii conducători sunt mai mult decât mioritici, se merge cu Boc până la capăt, nu se mai poate schimba nimic, mărirea TVA-ului, deşi e recunoscută ca fiind o mare greşeală, rămâne aşa. Prin urmare, austeritate şi atât, fără măsuri de stimulare a sectorului privat, eventual o goană puerilă după bula de aur de la Roşia Montana, şi în rest aceeaşi postură comună adoptată de mai toţi conducătorii români post decembrişti, care concomitent cu exercitarea funcţiei sunt mari analişti ai propriului dezastru. Desigur că acest dezastru nu este asumat, de exemplu aflăm de la şeful statului că vinovaţii pentru criză sunt ţările occidentale care au creat statul asistenţial ca o contrabalansare la comunism. Observaţie interesantă, şi chiar pertinentă, dar parcă e mai bine să o faci după ce ţi-ai început călătoria pe vapor în jurul lumii, fumându-ţi pipa la pupa şi meditând la valurile zbuciumate ale istoriei. Dar probabil că acest rol de filozof politic va fi jucat cel mai bine de proaspăt eliberatul din funcţie, domn Lăzăroiu, care atunci când nu va mai fi la putere va putea strânge într-un volum tot ce-a debitat pe perioada mandatelor sale, asta ca bilanţ al muncii sale.

În rest, pe alte paliere, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul în manieră proverbială. Deşi nu sunt dovezi, şi nici nu vor fi, acum îi atacăm pe olandezi la lalele pentru că s-au opus intrării noastre în Schengen. Oricât te-ai forţa să mai ai un ton patriotic, nu poţi să nu înţelegi reticenţa altor state faţă de corupţia vămilor româneşti, iar că ele funcţionează când vor muşchii politici o dovedeşte şi penibila interceptare de lalele bacteriene. Măcar dacă plantam noi lalele pe Arena Naţională şi îi întâmpinam ospitalier pe francezi şi tot ieşeam mai onorabil decât cu cârtiţele tradiţionale. Dar cârtiţa la cârtiţă trage, aşa că baronul Oprişan trebuia mulţumit pentru susţinerea din campanie, de alde primarul de pomană al Capitalei.

Dar nu numai prin gesturi de genul acesta dovedim că putem fi laleaua neagră a Europei, şahul mat la rege, dacă tot n-a putut fi lovită „regina” vămilor, a ieşit de minune. Una este să ai opinii anti regalitate şi altceva e să duci într-o ranchiună derizorie relaţia cu un personaj important al istoriei noastre.

Având în vedere toate acestea şi faptul că se tot vorbeşte prin Apus de Statele Unite ale Europei, ne putem întreba, oare cine va mai vrea să ne unim în condiţiile în care dovedim că suntem un pericol permanent pentru oricine intră în contact cu noi.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/laleaua-neagra-a-europei-114620.html#rate_article

Suferinţa, cu ştaif

Suferinţa este democratică, la fel ca şi moartea. Nimeni nu-i scapă. Dar totuşi suferinţa unora poate fi o izmeneală penibilă în ochii celorlalţi. Mai ales după ce te bucuri sau te-ai bucurat de-o grămadă de privilegii, în bună măsură nemeritate.

Cam toţi potentaţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se victimizeze, vezi cazul Mioarei Roman, care consideră că statul român îi este dator, pentru sacrificiul ei faţă de popor, cu o locuinţă semigratuită. Tot aşa cum bolşevicii marginalizaţi s-au răzbunat în 1989 pe Ceauşescu, punându-l pe Ion Iliescu preşedinte. Şi ei au suferit, în frunte cu Silviu Brucan, care a dăinuit mult şi bine după aceea, ca într-o reparaţie morală faţă de suferinţa sa. La fel se întâmplă şi cu pierderea puterii, apare suferinţa imediat, mai ceva ca o migrenă. Apar dosarele, DNA-ul, hărţuirea politică şi automat nevoia inculpatului de-a empatiza public cu suferinţa celor mulţi, de care n-a vrut să audă atât cât timp i-a condus, pentru ca şi publicul să trăiască solidar marea sa dramă. Îşi pierd sedii de partide, mandate, amante, după care joacă în comedia revoluţionarului, flămând după puterea pierdută.

Dar nu doar cei ce-au fost şi nu mai sunt îşi plâng de milă, ci chiar şi cei ce sunt şi nu ştim dacă vor mai fi, chiar şi ei trag dâra tristeţii după ei. Atracţia turistică numărul unu a ţării, d-na Udrea, îşi justifică pasiunea pentru rochii exorbitante pentru că altă bucurie n-are de la viaţă. N-are plozi, n-are câini, n-are mâţe, în general n-are decât ceea ce duce cu ea. De asta are şi acest motto pe blogul domniei sale, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine). Şi duce, chiar duce bine. Tristă poveste, ca şi a doamnei Roman, a fetelor ei, a doamnei Tăriceanu, Năstase, femei de casă, Agripine, Ecaterine Teodoriu, sacrificate pentru popor, care, lipsit de mizericordie, vorba lui nenea Iancu, le uită sau nu le înţelege. Dar măcar are ocazia să le privească, pentru că aceste „victime” rămân cu un drept câştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de-a se lamenta public, de-a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sunt nemuritori. De aceea şi suferinţele lor vor continua.

Iar cei ce azi se laudă, aşa cum o face acum ciobanul primordial, care ne anunţă triumfător faptul că doar pentru că se trezeşte ia 1000 de euro de la Parlamentul European, vor fi poate „răstigniţii” de mâine. Nici nu contează dacă el ia atât, important este că, dacă nu va mai mulge oaia comunitară şi pe deasupra se vor întoarce iar procurorii, iarăşi vom ajunge la lanţuri, la Barabas, la cruci. Şi tot aşa, circul suferinţei se va învârti mereu.

Din păcate, preţul biletului la această telenovelă e unul imens pentru poporul român. Dar poate că asta merită o populaţie care n-are instinctul social al dreptăţii: cel mult o invitaţie în fotoliu la telenunta lui Borcea, pe care bineînţeles că o onorează cu multă plăcere.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/suferinta-cu-staif-114471.html

Mai puţini doctorei, sorbonei, oxfordici

Proaspătul (re)eşec al elevilor la Bacalaureat atestă, dincolo de problemele de sistem, şi o conjunctură socială începută încă de prin anii 2000. Dacă stăm bine să ne gândim, mulţi dintre absolvenţii de acum sunt şi copiii primilor căpşunari plecaţi la muncă încă de pe timpul guvernării Năstase. În toţi aceşti ani s-a vorbit mult pe tema unei educaţii neglijate în schimbul banilor trimişi în ţară. Dar dacă aceasta este o situaţie obiectivă, al cărei sacrificiu este totuşi de înţeles, o altă cauză a acestui dezinteres faţă de şcoală este dată de ideea îmbogăţirii rapide şi cu orice preţ, ce-şi are rădăcina mai ales în anii anteriori declanşării crizei.

Şi nu e vorba aici de cei ce populează Top 300, mulţi dintre aceştia punându-şi bazele averii în anii ’90. E vorba în primul rând de perioada economică a anilor 2000, marcată de apogeul ei cu guvernarea Tăriceanu. În România s-au făcut bani din nimic, din pământ. Terenurile, construcţiile şi consumul aduceau un profit instant. La nivelul mediu s-a produs o acumulare rapidă de capital, ceea ce nu era un lucru rău în sine, doar că era o acumulare artificială, venită dintr-o economie pe datorie. Toată această atmosferă de consum, de bani manevraţi uşor, de televiziuni etalând modele ieftine, a marcat adolescenţa absolvenţilor de anul acesta. Ei pot fi numiţi şi victimele unei societăţi de consum iresponsabil.

 Sigur că acestea sunt cauze dincolo de racilele structurale ale învăţământului nereformat care persistă de douăzeci de ani. Dar chiar şi aşa, fiind doar cauze circumstanţiale, colaterale, date de specificul perioadei, şi-au pus amprenta asupra raportării elevului la şcoală. În acest sens, e foarte posibil ca noua generaţie de liceeni să privească altfel cei patru ani, atât pe fondul măsurilor drastice de verificare luate de minister, şi care ar trebui să fie doar un început având în vedere multitudinea de nereguli în mai toate ciclurile de învăţământ, cât şi în condiţiile de austeritate ce oricum nu vor mai putea fi urmate de nebunia care a fost. Şi cum totul are legătură cu totul, se va naşte un plus de responsabilitate şi-n Educaţie, aşa cum toată societatea e străbătută de unda aceasta a responsabilităţii după anii de cheltuială nechibzuită.

În acest sens al responsabilităţii pare să vină şi măsura ministerului de-a clasifica universităţile, în felul acesta creându-se o ierarhie. Faptul că universităţile erau talmeş balmeş, că absolventul de Spiru Haret, Dealu Mare, Vadul Crişului era egal cu cel de Babeş- Bolyai era o anomalie cum numai la noi se putea întâmpla. Rezultanta imediată a acestei clasificări este aceea că multe universităţi nu vor mai putea oferi programe de master şi nici organiza doctorate. Astfel putem vorbi de stoparea, prin această măsură, a fabricării doctorilor pe bandă rulantă, 7.743 doar în perioada 2007- 2011. Majoritatea doctori în apă de ploaie, având doar anexat la cv titlul respectiv.

În logica acestui demers început, probabil că, odată cu limitarea numărului de universităţi ce organizau doctorate, se va limita şi numărul de locuri, renunţându-se la aberaţia doctoratului cu taxă. Asta numai la noi e posibil, să se compromită ideea de cercetare făcându-se din ea comerţ cu diplome de doctorat. Ca să nu mai vorbim de admiterea la facultăţi pe bază de dosar, care, dincolo de facilitarea accesului, inhibă orientarea spre un anumit domeniu în funcţie de înclinaţii, orientare care s-ar preciza mult mai bine în anii de liceu, dacă elevii ar şti că îi aşteaptă un concurs. Aflaţi cu dosarul în mână, elevii posedă o disponibilitate generală faţă de mai toate facultăţile. Totul e nota la bac, dar nici aia nu e o problemă pentru că locuri cu taxă sunt destule. În final, importanţi rămân banii, cu ei intri oriunde, e valabil peste tot la noi.

Să sperăm că aceste măsuri, şi altele care vor fi luate tot în această direcţie, vor rămâne bătute-n cuie, indiferent de alternanţa la putere, ca să nu mai vorbim de anul electoral 2012, care, ca orice an electoral în România, reprezintă un adevărat pericol social.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/mai-putini-doctorei-sorbonei-oxfordici-114212.html