Politruk de şcoală nouă

Specia politrukului bolşevic, al propagandistului care este plătit să manipuleze publicul se pare că este nemuritoare. Franckenstein-ul creat de Lenin în laboratoarele sale, dăinuie peste secole. Aşa cum diavolul îşi schimbă mereu înfăţişarea tot aşa şi politrukul devine în fel şi chip în funcţie de epoci. Azi, când vorba vine trăim în democraţie, avem o nouă specie de agitatori. De regulă ies de sub mantaua aşa ziselor instituţii non guvernamentale, (ONG). Partea ipocrit ticăloasă a acestor organizaţii este că ele caută mereu să treacă de graniţa non guvernamentală pentru a putea influenţa decizia politică. La rândul lor politicienii întră în cârdăşie cu aceste structuri de manipulare şi propagandă pentru a-şi însuşi sprijinul mediatic al unor voci publice din rândul ONG-urilor.

Unul dintre cei mai exponenţiali politruci de şcoală nouă este Cristian Pârvulescu care conduce asociaţia Pro Democraţia. Realizările domnului Cristian Pârvulescu în societatea românească sunt majore. Dacă vă uitaţi la actualul parlament uninominal vă uitaţi greşit pentru că trebuie să întoarceţi capul spre Cristian Pârvulescu, autorul variantei de vot uninominal contra naturii. Acest vot uninominal creat pentru a veni în ajutorul PNL-ului prin săltarea celor cu mai puţine voturi în Parlament se bate cap în cap cu principiile democraţiei care promovează întâietatea majorităţii. Cariera lui Pârvulescu a însemnat trecerea de la un analist politic plat şi şters la un influent şi agresiv politruk mediatic. Ieşirile sale sunt uneori mai degrabă anti democraţia decât pro. Nu demult comisarul societăţii civile şi-a îndreptat arcanul spre internet invocând o libertate de exprimare mult prea mare în spaţiul virtual. Drept urmare ne propune înfiinţarea unui Consiliu Naţional al Internetului care să monitorizeze site-urile şi să dea sancţiuni. De reţinut că propunerea de-a crea un fel de miliţie virtuală vine de la marele militant Pro Democraţia.

E cunoscut deja faptul că aceste ONG-uri susţin o propagandă agresivă pentru căsătoriile homosexualilor, feminism, şi în general minorităţi de tot soiul, religioase, etnice, patologice. Având o orientare anti-familie şi anti-tradiţie era firesc ca aversiunea ong-iştilor să se canalizeze către Biserica Ortodoxă. Ne aducem aminte de scandalul din 2006 în care se cerea scoaterea icoanelor din clase  pentru a nu crea discriminare faţă de atei sau alte religii. Slavă domnului că această bătălie a fost pierdută. Tot în continuarea demersului anti – ortodoxie, de curând, în plină campanie electorală Cristian Pârvulescu face urticarie pentru că nu suntem un stat suficient de laicizat pentru ateismul său. Iată ce l-a deranjat pe politrukul de şcoală nouă:  „În momentul în care preşedintele României, deci al tuturor românilor, îi sărută mâna patriarhului ortodox, el pune statul într-o situaţie de subordonare faţă de Biserică”. Atâta poate înţelege un bolşevic ateu convertit în comisar cosmopolit când reprezentatul statului se închină în faţa patriarhului bisericii ca orice alt om în faţa preotului şi al lui Dumnezeu. Gestul preşedintelui de-a se închina patriarhului este unul omenesc, spiritual şi simbolic, dar asta e prea mult pentru un politruk. Bineînţeles că “non guvernamentalul” şi „apoliticul” Pârvulescu lansează de fapt un atac electoral.

Exemplele de mai sus sunt elemente care compun portretul noului comisar al poporului, dar nu epuizează nici pe departe demersurile acestuia. Iată o altă mostră a duplicităţii ong-iste. Pro Democraţia şi alte trei ONG-uri au decretat sus şi tare că alegerile de anul acesta vor fi fraudate de către Traian Băsescu. Să ne aducem aminte că Pro Democraţia prin Cristian Pârvulescu susţinea acum cinci ani, alături de Traian Băsescu,  mascarada fraudării alegerilor de către Adrian Năstase. Sesizând schimbarea de direcţie din care bate vântul puterii “onorabilul “ domn Pârvulescu se execută acum pro oportunist prin  pro demagogia.

Acesta este unul din multele produse care ar fi făcut o carieră strălucită la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”, dar n-a ratat nicio ocazie pentru că demna urmaşă a şcolii de partid, Şcoala Naţională de Studii Politice si Administrative (SNSPA), unde este decan, pe lângă faptul că a absorbit foştii politruci ai vechii şcoli,  a şi creat politrucii de şcoală nouă care mişună prin ONG-urile patriei şi dincolo de ele.

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html