Repetabila iluzie

În România, ideea de reformă a devenit un clişeu foarte util atunci când se înregistrează un eşec. Să spui că treci la o înnoire îţi creează un avantaj de imagine. Problema este că de fiecare dată, despre reformă şi schimbare vorbesc cel mai sonor taman autorii eşecului. În felul acesta se ratează toate reformele în partide sau instituţii de stat, pentru că oamenii care mânjesc locul nu pleacă acasă. Nimeni nu falimentează politic în România, astfel că politica rămâne cea mai constantă sursă de prosperitate.

Reforma înseamnă schimbarea oamenilor care au conservat şi au ţinut în inerţie un vechi sistem. Aceiaşi oameni nu vor fi capabili de reformă. Se vorbeşte despre reformă, dar nu se poate coborî de la nivelul teoretic, tocmai pentru că nu pot fi reperaţi oamenii care să întruchipeze valul înnoitor. Ideile şi principiile, dacă nu sunt întrupate de personalităţi cu voinţă și competență, rămân simple vibraţii ale aerului.

Partidele mamut seamănă cu un tren CFR de călători, prevăzut uneori şi cu vagoane de marfă ataşate. Merge greoi, întârzie mult, are opriri dese, urcă mai multă lume decât coboară, e plin până la refuz, iar balansul amețitor te face să crezi că ai rău de mare. Un tren popular care merge pe aceleaşi şine bătătorite, reuşind paradoxul de-a sugera, prin mişcarea gâfâită, mai degrabă senzaţia de stagnare şi inerţie. Până ce acest tren nu va fi depopulat de tot şi trecut pe linie moartă nu se va schimba nimic,   altfel vom rămâne să ne irosim “viaţa pe un peron” şi să ne holbăm cu expresia prostului lipsit de direcţie.

În cealaltă parte, a presei, istoria postdecembristă este la fel de noroioasă. Începuturile acestui fenomen al devenirii jurnalistului de redacţie într-o vuvuzea urlătoare pe bani mulţi se pierde undeva în negura anilor 90`. Atunci s-au format ”milionarii de la miezul nopții”. Iniţial, ”milionarii de la miezul nopţii” erau telespectatorii noctambuli, însă trecerea timpului a demonstrat, şi nu numai raportat la presă, că milionarii de la miezul nopţii şi până în miezul zilei sunt deontologii, politicienii şi patronii vedetă. Milionarii sunt ei, iar milioanele pe spinarea cărora s-au îmbogăţit toţi aceştia sunt românii etern păcăliţi. Manipulatorii de opinie publică au mers mai departe, înjurând politicienii pentru fapte asemănătoare cu ale lor. Speranța că odată dezvăluită schizofrenia morală va fi ruinată şi ultima brumă de credibilitate a fonfilor şi flecarilor care proliferau încă din vremea lui Eminescu s-a transformat mereu într-o repetabilă iluzie.

Lepra moralistă este vedeta absolută în România. Aceşti lideri de opinie n-au făcut altceva, atunci când îşi aruncau săgeţile asupra politicienilor, decât să fie la rândul lor demagogi, populişti, ipocriţi, aidoma celor pe care-i criticau. Folosindu-se de credibilitatea pe care o avea statutul de ziarist în ochii oamenilor, la antipod cu ura oarbă faţă de clasa politică, au putut să-şi regleze conturile, atât cele bancare, cât şi cele politice. Prietenia cu anumiţi politicieni, duşmănia cu alţii, legătura cu grupurile de interese şi toată combinatorica de culise privind relaţia puterii cu presa, au fost bine ferite de ochii mari şi holbaţi ai celor mulţi. Analistul de acest gen a profitat de faptul că în luminile rampei erau politicienii, iar el putea oricând să tragă şi din tufiş, unde se mai ascundea din când în când să-şi numere ”frunzele”. Aceşti analişti formatori ai neamului au învăţat trucurile politicienilor, ajungând astfel să paraziteze ideea de adevăr jurnalistic prin prestaţii de cabotini de iarmaroc, care erau menite a le potoli nu foamea după adevăr, cum pretindeau ei, ci cea a buzunarului şi a pântecului.

Toți aceşti faliţi moral se adaugă politicienilor, compromiţând ideea de presă. De fapt în România, din 1990 încoace, dacă s-a făcut ceva, atunci s-a compromis rând pe rând orice idee. De la ideea naţionalistă trecută prin mâna tribunilor cu sete de nămol, la intelectualul public, toţi au clacat folosind doar ideea şi respectând principiul românesc de bază, o viaţă avem! La fel şi ideea de femeie politician a fost minimalizată prin apariţia unor nimfe plebee care au stat la intersecţia publică dintre media şi politică, primind trafic din ambele sensuri.

Acest fenomen al discreditării generalizate din societate  ascunde în faşă pericolul genezei unei noi generaţii de embrioni ”morali” care vor veni să demaşte şi să denunţe totul, înălţându-se pe păcatul celor blamaţi şi repetându-le istoria. Aşa au învins unii pocnind cu biciul doar în aer spre sistemul ticăloşit, aşa au investigat alţii până s-au burduşit de iahturi, elicoptere sau în cazuri mai modeste cu conturi bine alimentate periodic. Şi aşa se face loc pentru noi cavaleri ai apocalipsei care să promită multe, uzitând vorbe grele cu iz de deratizare, gen stârpire, eradicare, asanare.

Pe lângă analiştii cu pricina, merită pomeniţi şi doar în treacăt, paraziţii ideii anticomuniste, a căror meserie după 90`, cea de anticomunişti de serviciu, încă netrecută în nomenclatorul de funcţii şi meserii, a fost cu siguranţă una dintre cele mai profitabile. Dar probabil că stă în firea românului să compromită orice idee nobilă, altfel nu ne putem explica impostura care a stat mereu în spatele aproape oricărui demers moral şi intelectual iniţiat în anii aceştia tulburi. La noi, orice idee, demers sau ideologie reprezintă un bun prilej pentru şarlatanie, iar escrocheria intelectuală aducătoare de mari beneficii materiale aşa – zişilor formatori de opinie, stă mărturie în acest sens.

Din 1990 încoace, vechii milionari de la miezul nopţii merg la culcare lăsând loc prospăturilor. Centura de lux e mereu ocupată, devenind o autostradă suspendată cu o turmă lăsată jos în bezmeticeală perpetuă.