Dedublarea politicianului parazitar

Politicienii se agită pentru cetăţeni şi asta dă foarte bine. La prima vedere nu e nimic dubios. Doar că ridicând preşul ies insectele la iveală.

Isteria publică a bătăliilor politice este una falsă. Ea are ca scop excitarea electoratului şi nimic mai mult. Oamenii vor să simtă că ura şi frustrarea lor sunt reprezentate, cineva le dă glas. Politicienii vin în întimpinarea acestor dorinţe, creează prin isterie, senzaţia de luptă pe viaţă şi pe moarte, totul e prezentat în culori apocaliptice, de genul, dacă nu ne votaţi pe noi, ceilalţi vor duce ţara în prăpastie. Se transmite prin propagandă, panica, disperarea, astfel încât omul să voteze cu inima-n gât. Sigur că politicienii îşi doresc să câştige o majoritate confortabilă, dar nici într-un caz nu sunt atât de afectaţi în cazul în care nu le iese. Pentru că a fi în opoziţie nu înseamnă a fi exilat, eşti tot în ţara asta, tot în sistem. În opoziţie sau la putere, papă banii din lefuri şi din afacerile corupte. Ei nu sunt disperaţi pentru pielea lor, la ei dacă nu e mai bine, e doar bine, şi tot nu e rău, ca să zicem aşa.

Jucătorii politici mimează încrâncenarea pentru că-i ştiu pe oameni disperaţi, altfel s-ar prezenta cu pălării de paie prin campanii şi costume albe şi ar zâmbi maselor. Ei n-au a se agita pentru ei, pentru că majoritatea sunt cu sacii în căruţă. Sunt oameni rezolvaţi. Totul e ca oamenii să nu simtă asta, să nu simtă relaxarea şi nepăsarea digestivistă a politicianului, iar actorii politici se fardează bine în sensul acesta. De asta nu e atât de uşor să joci rolul de politician. Există riscul să te trădezi la un moment dat, ceea ce desigur e doar un risc teoretic, pentru că noi avem profesionişti, nu glumă.

Între o partidă de schi, în staţiuni de lux, încasat bani din afaceri oneroase, sindrofii, paranghelii, amante, amanţi şi descinderea în studiouri de televiziune sau la mitinguri electorale, politicianul român trebuie să schimbe cele mai felurite măşti posibile. Trebuie să uiţi de vita de Kobe, de silicoanele amantei sau de poşete, de gigălăi, de caviar şi chiloţi udaţi în cea mai scumpă şampanie şi să afişezi o mimică de depresiv încrâncenat, luând astfel chipul celor din faţa televizoarelor. Dar ce nu face politicianul român pentru a-şi conserva parazitismul…

În general, paraziţii ca să poată prospera sunt obligaţi să fie agresivi. Parazitul nu-şi poate permite să fie pasiv, pentru că n-are niciun sprijin. Pentru a putea parazita e nevoie de impostura crasă, personajul pare mereu mult mai mult decât e în realitate. Tactica lor e să fie ofensivi şi să te asalteze mereu, tocmai pentru a nu-i putea dibui. Politicianul e parazitul de lux al societăţii noastre.

Rezultatul acestei escrocherii agresive este un huzur desăvârşit. Politicieni din toate taberele sunt uniţi într-ale acestui parazitism paradisiac, dublat de masca răvăşită ce trebuie afişată în public. De asta comportamentul politicianului e unul mereu studiat. Pentru ei e stresant, chiar obositor, dar n-au încotro. Trebuie permanent să nu uite să-şi pună hainele de politician, dedicat până la sacrificiu problemelor oamenilor, ca să nu apară cumva cu adevărata lor faţă, de matroane satisfăcute.

Cine-ar mai merge atunci la vot? Ar mai simţi cetăţeanul că votul lui contează? Nu, e nevoie de cealaltă mască pentru ca acest cetăţean să nu se simtă orfan. Dar nicio şansă în acest sens. Cetăţeanul este preluat în grija politicianului, mai ceva decât pacientul în braţele medicului. Politicianul, acest medic de familie al cetăţenilor, care trăieşte de pe urma afecţiunilor cronice, special netratate, ale acestora. Iar ca dependenţa să fie şi mai mare faţă de medic, se mai strecoară şi câteva picături de ipohondrie.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dedublarea-politicianului-parazitar-130345.html#rate_article

Bumbescu pe teren

Era timpul să intre şi Bumbescu pe teren. E nevoie de dat la gioale. Pentru că de fapt nimeni nu vrea să facă nimic, ci doar să obţină procente, majorităţi. Iar aceste alegeri vor fi despre Becali, Diaconescu, taţi şi fii candidaţi, rude, borfaşi ordinari.

Acest Bumbescu al vieţii noastre publice s-a săturat să rupă picioare doar prin studiourile tv, o va face şi prin Parlament. Se pare că aceasta este şi logica electorală, să trimiţi nişte lătrăi în colegii, nişte măscărici agresivi, în aşa fel încât prin intermediul unor imbecili jegoşi, de genul ăsta, să lichidezi adversarul. Această porcăială generalizată nu are limite, iar imunitate în faţa lăturilor n-ar avea acum nici Eminescu.

Când un scriitor aflat pe lista scurtă a Nobelului este scuipat şi înjurat de dimineaţa până seara, înseamnă că avem o mare problemă la cap. A avea opţiuni politice democratice, indiferent de natura lor, nu poate fi un lucru amendabil. Dar ce e un scriitor, pe lângă unul care a furat şi care se dă în stambă în văzul unei ţări întregi? Aici am ajuns. Iar această agresivitate nedemocratică, cu iz de tiranie, aceste reflexe securisto-comuniste îşi fac tot mai simţite prezenţa.

Se pare că suntem aproape să reuşim singura performanţă de care suntem capabili. Aceea de-a nu ne lăsa contaminaţi de spiritul european şi de-a ne înnămoli perpetuu în cocina noastră. Oricum Uniunea Europeană nu e bună atât timp cât nu ne dă de mâncare, cât timp nu putem palma nişte bani. Acest pragmatism soios, reflectat şi de statistici, care arată că mâncăm mult şi prost, cel mai nesănătos dintre europeni, ne arată primitivismul pe care nu vrem să-l părăsim. Mâncăm, bem şi umplem bisericile. Ce bine că nu ne-am occidentalizat şi că rămânem în putregaiul nostru. Şi acest lucru se observă până în cele mai mici detalii ale vieţii, de la maşinile care vor să treacă înaintea pietonului aflat pe trecere la îmbulzeală, datul coatelor. Ne întrerupem, nu ne ascultăm, vorbim tare, ne tragem ţepe şi suntem prieteni doar de pahar şi de combinaţii. Ne masacrăm pe şosele, ne urâm, ne umilim.

Iar faptul că mediul politic vântură teme demne de războiul rece, pro sau anti – Occident, arată că încă suntem cu un picior în anii 90. În loc să încercăm să devenim competitivi pe plan european, şi-n felul acesta să ne arătăm patriotismul, nu comemorându-l pe Avram Iancu într-un spaţiu fără toalete şi-n condiţii mizerabile, noi ne bem ţuica strămoşească în bătătura cu wc în fundul curţii. În acest context, bumbăceala politică poate să reînceapă, caftitori s-au găsit, iar votanţii lor, îndobitociţi, în toţi aceşti ani, sunt pregătiţi să-i gireze din nou.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/bumbescu-pe-teren-129982.html

Acvariul cu şerpi

Proximitatea bătăliilor electorale duce exhibiţionismul politicienilor la rang de pornografie hardcore. Se produce un bal mascat nemaipomenit. Multă imagine şi multă bătaie pe discursuri bune de gâdilat cetăţeanul sub buric.

Pe sistemul, acum nu mai prinde discursul anticorupţie, acum e cu nivelul de trai, locuri de muncă. Mai băgăm şi un pic de naţionalism, că Europa oricum nu se simte prea bine. În orice caz, tot demersul politic se reduce doar la ce-ar vrea să audă cetăţeanul. Pe asta e bătaia, să citim gândurile oamenilor, aşteptările lor, nevoile lor, după care să le promitem acele lucruri. Dar acrobaţiile de imagine nu se limitează doar la discursuri, fauna este bine împănată.

De la moime sexy, care arată ba sfârcul drept sau stâng, în funcţie de orientare, la Monica Macovei, al cărei discurs justiţiar e bun până la un punct, dar care a ajuns să se supraliciteze. Se simte acum mai bărbată ca toţi bărbaţii, pozând în reviste lucioase, în femeia de carieră, puternică şi misterioasă. Slavă domnului că rămâne bine îmbrăcată şi nu o urmează pe o altă fostă super lady a politicii româneşti, Mona Muscă, regretată de mulţi eunuci, şi care şi-a arătat semi-nuditatea în, „Plaiul cu Boi” a lu` Dinescu, făcându-l invidios şi pe Matache Măcelaru.

Pe partea masculină, avem tot soiul de flăcăi tomnateci ce pornesc la peţit poporul. Mai nou, Dan Şova vrea să facă judo pe tema Holocaustului cu oricine îi răspunde la provocare. Practic, ne-a anunţat pe toţi că ne bagă sub masă oricând, după ce l-au împachetat cu nămol la Washington, pe tema Holocaustului. Probabil că va face şi o tombolă cu premii în campanie, pentru votanţii cei mai informaţi în domeniu. Un alt flăcău, de data asta ex candidat prezidenţial, ecologistul Remus Cernea, hirsut ca un arbore de Tuia, ne spune că: „România va fi liberă când va avea preşedinte o femeie de etnie rromă, lesbiană şi atee”. Nu putem spune decât că trebuie respectate fanteziile fiecăruia, inclusiv ale ilustrului Remus Cernea. Păi despre ce lovituri de stat şi puciuri eşuate mai vorbim, când noi suntem atât de departe de câmpia libertăţii, la care visează înverzitul politician, şi pe care ar urma să încingă hora unirii, lesbiene rrome şi nu numai, care nu se vor uita în sus, ci vor admira holdele mănoase, strigând printre chiuituri specifice, că Bulibaşa a murit.

Dar trecând de la utopia secularisto-sexuală şi multiculturală a vizionarului ecologist, ajungem în zone mai mieroase şi dăm şi peste Albinuţa lui Pandele, care când se va opri din zumzăit, sigur va poza, dar nu acum că vine frigul, ci aşa mai la vară, când va fi deja doamna senator. În rest, Birchall revine după o tăcere prelungită, chiar dacă părea genul căreia gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place. A rămas carnivoră, nu toţi putem deveni vegetarieni. Şi nu-n ultimul rând planează tutelar un exponent al generaţiei xxx, Doctor Honorius Prigoană.

Dar pentru toate acestea, poporul îi iubeşte pe toţi aceştia, şi-i va vota, aşa cum a votat şi puzderia de primari corupţi la alegerile locale. Pentru că poporul se uită cu drag, doar la şmecherii cu bani. Orice altceva ai face în ţara asta, în afară de a întoarce banii cu furca, e privit ca un semn al neputinţei. Eşti văzut ca şi tocilarii care erau scutiţi de educaţie fizică. Ideea era, nu că erau buni de carte, ci că nu puteau fugi.

În rest, totul se aranjează, partidele sunt de fapt filialele unui singur partid, cel al corupţilor. Politicieni de toate culorile sunt infiltraţi peste tot, de aici şi posibilitatea ca orice partid din România să poată fi azi de dreapta şi mâine de stânga sau viceversa. Nimic nu-i separă, toată graniţele trasate mediatic sunt fictive. Sigur, există o competiţie pentru mărimea contului, dar nici cei din opoziţie nu mor de foame. Lefurile de parlamentari curg, cele din administraţie la fel, afacerile începute cu statul pot fi continuate şi din opoziţie, deci se poate trăi bine în acest acvariu, oxigenat mereu de votul orb al populimii.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/acvariul-cu-serpi-129675.html