Arhive lunare pentru decembrie 2023

Bolșevicii perestroikiști din 1989

Pe lângă marele ”serial al Revoluției”, pe care îl știm cu toții și pe care  nici Netflix n-ar fi capabil să-l egaleze, circulă pe internet și filmulețe neoficiale care arată atmosfera din culisele megashow-ului istoric decembrist. Așa îi putem vedea alături în studioul încins  al ”revoluției” pe tartorul stalinist, Silviu Brucan și pe fostul deținut politic al perioadei „obsedantului deceniu”, Alexandru Paleologu, care-l privește cu un surâs admirativ. Explicația unui asemenea amor nefiresc o găsim nu doar în oportunismul clipei, ci și în buna situare a boierului alături de Securitate, care i-a oferit sejururi culturale și de agrement în Occident. Atmosfera e încălzită de cei doi mari actori din comedia horror a revoluției, Caramitru și Dinescu. Îi vezi cum gesticulează, fac glume, stau pe jos în studio ca la un foc de tabără, revoluționară evident, și din când în când se mai ridică să pună ”lemne” pe focul ”Revoluției”.

În același timp, de partea cealaltă a ecranului oamenii stau cuprinși de lacrimi și teamă, unii dintre ei și-au pierdut pe cineva drag din familie.  Actorii și regizorii fricii noastre rânjesc satisfăcuți. Adunătura e una pestriță, militari, activiști de partid, scriitori, jurnaliști, actori, politruci bolșevici, popi, foști fotbaliști, disidenți oportuniști. E reprezentată aproape întreaga societate. Toți se înghesuie să apară în fața poporului sau să se implice în organizarea ”revoluției”. Fiecare vrea un rol cât mai important în acele momente, dar mai ales în perspectiva unei viitoare pricopseli. Ceea ce s-a întâmplat în acele zile s-a perpetuat întruna de atunci. Periodic am putut vedea în anii ce au urmat, aceleași buluceli și îmbrânceli prin care s-au proțăpit  în fața  ochilor noștri tot felul de fețe noi de politicieni, lideri de opinie, afaceriști vizionari. Și evident regizorii resetării sociale care sunt mai activi astăzi ca oricând.   

Serialul ”Revoluției” nu ar putea fi încadrat la filme istorice patriotice, cu toate că a avut printre regizori, pe unul care excelase în acest gen în perioada Ceaușescu. Regizor și actor în filmul Revoluției, Sergiu Nicolaescu a participat la primul său moment cinefil nepatriotic.  Așa cum am învățat la istorie despre caracterul național al Revoluției de la 1848, în special de revoluția lui Avram Iancu din Transilvania, nu putem afirma același lucru despre degringolada controlată din decembrie, chiar dacă încearcă unii să măsluiască zarurile istoriei aruncate peste capul românilor în 1989.

Pentru a stabili că n-a fost o revoluție națională e suficient să ne uităm la lista perestroikiștilor bolșevici implicați în lovitura de stat. Când nu erau produsele directe ale bolșevismului, ca Brucan, Brateș, Bârlădeanu, Dan Marțian și chiar tânărul Iliescu de atunci, erau fii ai bolșevismului precum, Petre Roman, aflat în vârful zonei politice în zilele calde din decembrie 1989. Dacă ar fi știut norodul buimăcit zi și noapte în fața televizorului, că nașul lui Petre Roman a fost Petru Groza și că tatăl său era printre cei care l-au trimis la moarte pe revoluționarul anticomunist Imre Nagy sau că acesta a militat pentru o Transilvanie ruptă de România, probabil că și femeile de la Apaca și-ar fi deturnat libidoul spre alte pulovere cu gâturi mai lungi. 

Să ne amintim doar de figurile principale ale bolșevicilor perestroikiști din 1989: Ion Iliescu – fiu de kominternist stalinist, studii la Moscova, Alexandru Bârlădeanu, care a stat la Moscova la prelucrare în perioada celui de-al doilea război mondial, generalul Militaru – agent GRU, generalul Vasile Ionel – Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, facultatea la Moscova, agent sovietic, Silviu Brucan, ideolog stalinist format la Moscova.

O lovitură de stat la care au pus umărul și bocancii, bolșevici kgb-iști alături de agenți ai puterilor occidentale nu avea cum să aibă un caracter național. Ulterior s-a adeverit acest fapt prin direcția politicilor ce au urmat după 1990. Apropierea de Vest, firească și atunci și acum, nu trebuia să ducă și la ”deromânizarea României” de care vorbea poetul Adrian Păunescu. Atunci când lansa această sintagmă, ea nu părea să aibă concretețea de astăzi și de mâine, când putem vorbi deja la propriu de o deromânizare fizică, nu doar spirituală.

Evocarea patriotică a zilelor revoluției seamănă cu falsul festiv ambalat de 1 decembrie. Toate aceste zile omagiale, comemorative, care îndeamnă la marea unire a românilor ținuți în sclavie de veacuri, sunt sărbătorite de un stat care își alungă conaționalii și se umple de asiatici prost plătiți. Acum știe tot natu` că salariile au fost ținute intenționat la nivel de mizerie, ani de zile în România, pentru a atrage investitorii străini care vânează pe tot globul doar mână ieftină de lucru, dar și pentru a obliga forța noastră de muncă să ia drumul Europei.

Parte din rețeta antiromânească sunt și istoricii propagandiști de după 1990, care s-au întrecut în denigrarea personalităților legendare autohtone în favoarea conducătorilor străini. Mesajul manipulator e simplu, străinii sunt mai patrioți decât noi și ne-au făcut numai bine. 

România profundă devine de la an la an ca un tablou de anticariat uitat în vitrină, pe lângă care trece nepăsător cu puterea sa, prezentul amnezic.

Se aglomerează trenul suveraniștilor

Botul impunător agresiv al locomotivei tulbură mereu așteptarea neliniștită pe care ți-o insuflă  peronul gării. Apoi când locomotiva trece de primii pasageri, vagoanele care se scurg prea repede te aduc înapoi la realitatea prozaică. Ajungi să numeri oameni și locuri. La fel impresionează și trenul unirii suveraniștilor care trece prin gări și halte politice. Trenul e tot mai lung și tot mai aglomerat. Sunt atașate vagoane și e coadă la urcare. Ultima vedetă urcată în trenul tricolor, care e demnă de Orient Express, cântăreață mai mult pe bancnote decât pe note, e cea care după prea multe băi romane s-a întors în țară cu o limbă română din care ieșeau triluri călătoare atunci când pronunța ”ochio”, scoțându-ne ochii, dar și timpanele.  

Aflați acum în plin suveranism îngroșat ca un caltaboș avem tendința să uităm începuturile. Până în 2016, când a câștigat Donald Trump alegerile în America, conceptul de suveranism era unul marginal în presa românească. Și după 2016 tema era abordată cu precădere de reviste de politică externă sau politologice de nișă. Cei mai mulți dintre cei care sunt acum toată ziua cu trompeta suveranismului nici nu știau mare lucru despre neomarxism până deunăzi.

Între timp, formatorii de opinie, care la noi sunt de regulă impostori oportuniști, au apucat formule și lozinci pe care le repetă papagalicește. Unii dintre ei erau în tabăra opusă în urmă cu unu sau două decenii, dar acum dacă tot a trecut magistral prin gară și noul tren al suveraniștilor, nu l-au ratat nici pe acesta.

La fel cum jurnaliștii de presă comunistă, apăreau în fotografiile anilor 80, tunși regulamentar și îmbrăcați la costum ca niște nomenclaturiști de presă, iar imediat după 90 i-am putut vedea că-și lasă niște lațe slinoase și se îmbracă în costum de blugi, arătând cu burțile lor dăbălate ca niște rockeri bișnițari. Erau gata de zigzagurile tranziției și purtau deja cameleonic masca tineretului revoluționar anticomunist. Tot așa avem acum modiste suveraniste care măsurau prohaburi înainte și care acum cheamă la lupta cea mare de eliberare națională. Impostura devine și ridicolă atunci când personajul cu ”cap de rățoi” critică feminismul și apără feminitatea cu un ton spart și o privire care imită falsa siguranță de sine a golanilor de cartier. 

Să nu uităm că nu demult șuiera triumfal trenul neomarxiștilor, ”tinerii frumoși și liberi” populau regulamentar bulevardele, iar la comanda trenului erau fiii foștilor conducători de trenuri comuniste. Femei și bărbați aflați în plină criză a vârstei de mijloc s-au travestit în trotinetiști neomarxiști și din goana trotinetei politice amendau inchizitorial ereziile sociale de la biblia neomarxismul globalist. Continuă să o facă și azi când trenul lor e tras pe linie moartă și înlocuit cu o drezină veselă care merge de nebună. Din puri ca niște catari sectari acum au ajuns cu coada între picioare târșâindu-și tinichelele. Din vânători de huzur au ajuns vânat. Asta e dintotdeauna soarta oportunistului mediu, să fie folosit și aruncat la lei de marii oportuniști. Ecoul îndepărtat al neomarxiștilor nu mai are nevoie de urechi astupate, sirena lor isterică și ofilită nu mai ispitește, ci doar agasează.

Acum fluieră asurzitor trenul suveranist prin toate gările paradite ale țării, încât e greu ca vocea rațiunii să mai răzbată prin larma generală. Unul dintre punctele critice și suspecte ale acestui proiect este monomania politică. Un partid monoideatic, care are o idee fixă în jurul căruia structurează toată realitatea înconjurătoare nu poate fi un proiect viabil. Nu poți să fii suveranist tot timpul, sunt momente când din punct de vedere politic, economic, cultural se impune să fii. Suveranismul ungar și polonez e în dezacord doar cu unele puncte în raport cu globalismul, în special cu partea sa de expansionism radical. Mondialismul poate fi limitat pentru a nu distruge identitățile și tradițiile seculare a unor națiuni. În rest, pragmatismul economic și conectarea la prezentul global sunt vitale pentru o politică de succes.

În schimb noi venim doar cu un suveranism emoțional care poate servi unui singur scop, voturi multe și mandate îmbelșugate pentru înghesuiții de ultim moment pe peronul tricolor. Pe principiul: Suveraniști recenți din toate gările politice, urcați-vă în trenul unirii fripturiștilor! Așa cum ne-a învățat realitatea politică mai nouă sau mai veche, de regulă, proiectele politice paralele cu realitatea nu sunt gogoși umflate cu naivitate, ci gogoși manipulatoare.  

Totdeauna s-au urcat oportuniști și fripturiști în trenurile vieții de huzur politic. Speranța ar fi ca măcar nucleul liderilor de partid să fie unul sănătos, însă istoria experiențelor politice de după 1990 ne condamnă la scepticism pe o perioadă nedeterminată. În ceea ce-i privește pe cei care au credință și idei, ei sunt buni doar să inspire mașinăria docilă de propagandă care apoi îi îngroapă cu șuieratul său.

Paralel și el cu realitatea, poporul suveranist sau nesuveranist va adopta mereu atitudinea pițigoiului din ”Acceleratul” lui Topârceanu, ce sperie păsărelele în goana sa nebună, prin care acesta calmează mioritic panica pădurii ”făcând pe supăratul”: ”Ce să fie? Nu-i nimic, A trecut Acceleratul…”