Maradona – Zeul plebeu
Arhive etichetă pentru Maradona
Maradona – Zeul plebeu
Pe tunelul de la intrarea în stadion stau înșirate unsprezece siluete tribale de războinici africani. Nici de cealaltă parte nu stau niște piperniciți, unii au fețe de cuțitari nocturni, alții aduc a trupă de dansatori proaspăt concediați. Singurul care conferă înălțime momentului e Diego, cel mai scund dintre toți. E deja un mit și e clar că acesta e cântecul lui de lebădă. Ar putea foarte bine să privească spre tribalii de lângă el cu aerul unui zeu aflat în inspecție printre muritori. Tot trecutul lui de geniu fotbalistic l-ar îndreptăți să facă asta. Dar Diego alege din nou să joace cartea potrivită. Trece pe la fiecare dintre cei unsprezece fotbaliști nigerieni și-i salută cu un zâmbet care emană simpatie și respect. Înainte de meci, marea generație de fildeș a Nigeriei era cotată ca favorită. Figurile războinice se înmoaie ca un pesmet în ceaiul cald. Impactul psihologic al acelui moment avea să fie confirmat de coechipierii săi la finalul partidei câștigate de Argentina. Un gest reprezentativ pentru un om, o lume și o cultură.
Dar aceasta e doar o față a monedei. Maradona era un lider maxim, un suprem, conștient că era deasupra tuturor și dispus să-și descheie oricând fără modestie nasturii de la cămașa care cu greu îi acoperea egoul. Însă matricea genetică de tip latino își spunea cuvântul și în cazul lui. El nu era un suprem arogant, distant, strivitor ca un pitic care l-a detronat pe Gulliver, ci mai degrabă un David care l-a doborât pe Goliat. Ca mulți alți dictatori sud – americani veniți din popor cu banderola de revoluționar la braț, el nu și-a pierdut umanitatea complet, păstrând mereu în el rădăcinile plebee. De aici poate simpatia lui pentru dictatorii populiști, revoluționari, dar și naționaliști. Această specie de tiran charismatic, care poate provoca o mare adorație, gen Fidel Castro, e marca înregistrată a continentului sud american. Genul acesta de tiran e suportat cu frică, dar și cu iubire. Pe alte meleaguri, tiraniile nasc doar ură ascunsă și resentimentul delegat de la o generație la alta.
La fel a fost și destinul lui Diego, înainte de-a ajunge Supremul în fotbalul artă, a fost un persecutat, un marginalizat. I s-a refuzat dreptul să joace la Cupa Mondială din 1978, găzduită de Argentina. Acum se știe că a fost mâna unui general din acea juntă militară care conducea cu un pumn de fier țara la acel moment. Dictaturile militare de dreapta erau instalate și sponsorizate de America, iar cum Diego juca pentru echipa poporului, Boca Juniors și nu pentru River Plate, echipa milionarilor botezați cu nume englezesc, prima lovitură a sistemului a și venit. Va fi un lung șir de lovituri atât pe teren, cât și în afara lui, însă fără ca Maradona să fie doar pe post de sac de box. Se va răzbuna în toate felurile, administrând picioare și pumni ca replică pentru ligamentele rupte de către cel poreclit ”măcelarul” din Bilbao, Goikoetxea, care avea deja pe conștiință o victimă celebră, Bernd Schuster, ce va rămâne diminuat fizic până la finalul carierei. Însă forța fizică al lui Maradona îl va ajuta să iasă fără infirmități și cu setea de revanșă înzecită. Restul e partitura interpretată perfect de el, atât ca dirijor, cât și ca solist, în care devine liderul celor mulți de la Napoli, pe care-i răzbună pentru umilințele istorice. În ”războiul civil” dintre Nordul și Sudul Italiei, purtat atât pe teren, cât și la nivelul mafiilor, Maradona a fost liderul revoluționar care a adus efemer, triumful și gloria Sudului. Va plăti scump și pentru această îndrăzneală uriașă.
Despre ce a fost el ca fotbalist, vorbesc de la sine filmulețele care abundă pe internet. Tehnica uriașă în regim de viteză, lupta corp la corp cu cele mai dure apărări din fotbalul modern, în cel mai greu campionat din istoria fotbalului, pe care l-a câștigat de două ori cu Napoli, capacitatea motivațională uluitoare prin care ridica nivelul echipelor sale medii ca valoare și toate acestea făcute fără să-și piardă bucuria jocului, rămânând mereu același lider inimos și generos. De asta va fi cel mai mare pentru totdeauna, pentru că a câștigat atunci și acolo unde era cel mai greu să câștigi.
I se reproșează că uneori a trișat, dar și arta e o superbă minciună, una dintre marile iluzii prin care omul mai uită de moarte. Trișeria lui a fost de artist prestidigitator, de copil mare, nu de reptilă camuflată.
Ca superstar a căzut pradă acelorași nămoluri vorace care te scufundă lent dar sigur, droguri, alcool, târfe. Marea lui înfrângere a fost aceea că n-a reușit să facă acordul lăuntric între copilul sărac Diego și superstarul cu Ferrari negru și cu lumea la picioare. A fost o distanță prea mare pentru a întinde un pod durabil între cele două geografii interioare. Înainte de-al răstigni moralizator, ar trebui să ne întrebăm dacă noi am fi putut face asta. Celălalt păcat care i se impută, relația inevitabilă cu Mafia din fotbal și de dincolo de el, e unul care-l face și pe el unicul să revină printre cei mulți. Mafia e în tot și în toate zice o sintagmă clișeu, iar sistemul nu putea rata o asemenea pradă. S-a răzbunat cumplit pe el, lăsându-l din brațe după ce ani la rândul l-a protejat, pentru că puterea unui geniu e mai strălucitoare decât orice.
Și în final, o întâmplare care redă dimensiunea lui istorică. Se plimba neoficial, noaptea prin Piața Roșie, înainte de returul cu Spartak Moscova din Cupa Campionilor. S-a apropiat de zona interzisă, gest care l-ar fi secerat pe caldarâm pe oricare altul. Soldații sovietici l-au recunoscut și l-au tras spre ei în zona interzisă, pentru autografe și poze. Nimeni nu mai avusese parte de un asemenea tratament în acea zonă. E suficient acest exemplu pentru a înțelege că vorbim de unul dintre marile mituri ale secolului XX, alături de Marilyn Monroe, Elvis Presley, J.F. Kennedy.
Un geniu care s-a autodistrus ca atâtea alte genii, rupând buzunarul prea strâmt al umanității sale. Dar pentru asta nu e dator cu explicații oamenilor, ci celui de Sus, care l-a dăruit cu iubire lumii și pe care el, zeul plebeu, nu l-a uitat niciodată.
Balonul rotund şi capul pătrat
Din multe puncte de vedere ne putem întrista că a trecut vara, ziua nu mai este atât de lungă, vremea concediilor s-a dus, apa şi soarele nu mai răsfaţă pe nimeni. Mai este şi un alt motiv pentru care unii pot regreta trecerea verii, faptul că, odată cu toamna, a revenit regele fotbal pe tronul, căruia îi putem spune regal, doar pentru că a fost inventat de regele Vespasian.
Aproape că uitasem momentele penibile de la Campionatul European, trăind o vară liniştită, în compania Olimpiadei, e adevărat fără prea mari satisfacţii patriotice, că a picat ca o frunză ruginită acest meci cu Lituania, venit parcă să ne anunţe toamna, în ciuda temperaturilor de afară. Având în vedere desfăşurarea meciului şi scorul, ai noştri făceau mai bine, dacă nu se prezentau şi pierdeau la masa verde cu acelaşi scor. Ca spectacolul neputinţei şi al nesimţirii să fie complet, tricolorii, apelativ elogios, nedemn de aceste specimene ce fug prin iarbă, au luat la înjurături câţiva jurnalişti. Mirel Rădoi i-a trimis pe jurnalişti, folosind înjurătura populară, să-şi reguleze nevestele, iar „pisica”, cum este poreclit Lobonţ, i-a făcut şoareci pe reporteri. În mod normal nu se aştepta nimeni de la aceşti fotbalişti să aibă un alt comportament, este clar că aproape toţi sunt nişte nesimţiţi îmbuibaţi, cu nişte salarii nemeritate şi care, în afară de viaţă de huzur, jocuri de noroc, băutură şi curve de lux, n-au nimic în cap. Ideea ar fi ca măcar în public să se abţină, dar cum să te abţii tu, Mirel Rădoi, când patronul tău afirmă răspicat pe un post de televiziune că i se rupe p… de DNA. Restul sunt pe aceeaşi frecvenţă, începând cu „naşul” Mircea Sandu, continuând cu Dumitru Dragomir („Corleone”) şi terminând cu barbugiul Piţi. După cum puteţi observa, totul are o rezonanţă interlopă şi adevărul e că tot fotbalul mondial are o rezonanţă interlopă. Să ne gândim la Abramovici, care are interdicţie de-a intra în Rusia, la scandalurile din Italia de acum câţiva ani, când s-a vorbit şi de amestecul mafiei, sau la legătura pe vremuri al lui Maradona cu mafia siciliană. Cu alte cuvinte, acest sport nu este curat nicăieri în lume, pentru că totdeauna acolo unde sunt bani există în spate şi o mafie, dar măcar acolo se mai face şi performanţă, existând şi partea de profesionalism sportiv, dincolo de chestiile dubioase. La noi nu sunt decât scandaluri, corupţie şi manelisme, încât, privind dincolo de acest meci, fotbalul românesc, cu toate insuccesele sale, date de mediocritatea naţionalei şi a echipelor româneşti în competiţiile europene, îţi vine să-ţi pui o întrebare legitimă: Cum de-un sport, care oferă performanţe minimale, de ani buni, poate să suscite atâta pasiune şi atâta interes? În mod normal, noi, ca ţară, slabă la fotbal, nu ar trebui să avem centrul de interes axat pe fotbal. Chiar şi din punct de vedere al istoriei fotbalului suntem pe nicăieri, în Europa de Est vreau să spun, pentru că o comparaţie cu Vestul nici nu se poate face. Ţări precum Bulgaria, Serbia, Ucraina, Ungaria, Polonia, Grecia, Croaţia au performanţe peste noi. Cu toate acestea, vin unii diriguitori, care sunt mai degrabă dricuitorii fotbalului, să spună că fotbalul a luat-o înaintea societăţii. Economic este aşa, şi e normal să fie aşa, din moment ce o grămadă dintre interlopii ţării au intrat în afacerea numită fotbal, dar, ca performanţă, acest sport nu a luat-o înaintea nimănui, este exact la acelaşi nivel ca şi restul domeniilor de activitate. Aşa sunt politicienii, aşa sunt fotbaliştii, aşa sunt vedetele, aşa sunt toţi cei care în mod normal ar trebui să fie în faţă pentru că au calităţi superioare celorlalţi. Dimpotrivă, cu cât eşti mai mediocru, mai tupeist şi mai pilos, ai şanse să-ţi umfli contul, după care poţi sa-ţi dai chiloţii jos în public şi să-i scuipi în cap sau să-i înjuri, cum vor muşchii tăi, pe cei pe care i-ai fraierit. Balonul e rotund, spune o vorbă uzată, care vorbeşte despre hazardul jocului de fotbal, dar dacă mai ai şi capul pătrat, atunci chiar că se poate întâmpla orice.
http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/balonul-rotund-si-capul-patrat-64388.html
Ciprian Blidaru 