Că doar nu suntem Isus Hristos…!

Prezenţa lui Adam Michnick în România a generat o răscolire a conştiinţelor morale, a vanităţilor şi resentimentelor tardive. Toată starea de gâlceavă lăsată involuntar în urma sa de marele disident polonez ne defineşte perfect. Mult mai semnificativ însă, decât comentariile ulterioare, a fost dialogul de la Ateneu, dintre Andrei Pleşu şi onorabilul oaspete. Un punct important al discuţiei a fost acela în care propovăduind iertarea faţă de foştii comunişti asupritori, inclusiv a celor care l-au închis, generalul Kiszczak şi generalul Jaruzelski fost preşedinte al Poloniei comuniste, Adam Michnick deschide calea şi spre întâlnirea noastră cu oglinda trecutului.

Cu toate că îndemnul său la iertare este universal, servit ca recomandare şi nouă, românilor, la un moment dat Adam Michnick e obligat cumva de către interlocutorul său să recunoască diferenţa de nuanţă între cele două foste regimuri comuniste. Disidentul polonez recunoaşte aportul semnificativ al preşedintelui Jaruzelski şi chiar al călăului său carceral, generalul Kiszczak, în realizarea mesei rotunde din Polonia, care a dus la o schimbare paşnică de regim. Situaţia la noi a fost diametral opusă, Ceauşescu zbiera în ultima sa teleconferinţă către generalii de la Timişoara să scoată muniţia de război: „că doar nu suntem Iisus Hristos, să întoarcem şi celălalt obraz”. Diferenţa e cam mare şi cere clar o abordare diferită. Nu poţi la nesfârşit să spui doar de ce noi n-am avut un Havel sau un Michinik. Pentru simplul motiv că noi n-am avut un Jaruzelki, un Tito sau un Janos Kadar.

Regimul nostru comunist a fost cel mai primitiv, mai îndepărtat chiar şi de perceptele comuniste, nemaivorbind de izolaţionismul politic ceauşist care a ţinut românii închişi într-o conservă cultivând înapoierea, a cărei prezenţă se poate resimţi şi azi. Închistarea şi strânsoarea regimului de la Bucureşti nu lăsau loc de mari disidenţe, decât cu preţul vieţii. Iar aici sunt de admirat pentru eroismul cu care şi-au dat viaţa disidenţi ca Liviu Babeş sau inginerul Gheorghe Ursu. Pe de altă parte, asta nici nu te poate face să-i învinovăţeşti pe cei care n-au fost eroi. „Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la alţii”, mai spune Adam Michnick.

Ţinând cont de realitatea obiectivă dureroasă de la noi se poate face această nuanţă îngăduitoare privind palida noastră disidenţă a anilor ’80, în special. Dar în acelaşi timp nici nu justifică această abstinenţă a instinctului eroic, disidenţa retroactivă, de după 1990, a multor intelectuali. Decent era să existe o surdină, dar de cele mai multe ori gălăgia anticomunistă a fost doar pretextul pentru a plăti poliţe personale foştilor privilegiaţi ai regimului, folosindu-se cadavrele morale ale unora pentru impostura morală a altora.

Ce e trist dincolo de toată această discuţie e faptul că la noi nici comunismul n-a fost cât de cât suportabil, la fel cum nici capitalizarea prin furt de după 1990 nu poate fi ceva suportabil. Performanţa de-a face viaţa insuportabilă indiferent de epoci e o marcă personalizată pentru noi. Nelăsând nici măcar o cută, acel loc de mijloc care să poată pregăti iertarea şi premisele unui nou început, ne ratăm mereu startul. Cruzimea foştilor călăi blochează până şi pioasa credinţă creştină, astfel că mai degrabă îţi vine să te gândeşti la Iisus dărâmând în templu tarabele negustorilor. E adevărat că Iisus nu face doar asta. Însă e greu să fii cel iertător, când călăul se uită la tine şi spune „Da’ ce, noi suntem Iisus Hristos?”. La fel ar putea spune şi călăii timpului nostru, care au furat cumplit, ruinând o ţară întreagă: „Ce, noi suntem Iisus Hristos, să împărţim peşte şi pâine cu ceilalţi?”. E greu, în condiţiile acestea, să ierţi.

Din această fundătură ne-ar putea scoate soluţia hâtră al lui Petre Ţuţea. „Îţi pui vreo doi ani la rând creştinismul în paranteze, loveşti, faci dreptate, după care revii.” Din păcate, suntem departe de orice soluţie şi tot mai aproape de a crea, în timp, circumstanţele unei noi oprimări, cu perechea etern inseparabilă a istoriei noastre, de călăi şi victime.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/ca-doar-nu-suntem-iisus-hristos–107668.html#rate_article

Justiţie pe lumea cealaltă

Arestarea primarului Solomon marchează continuarea realizării normei de reţineri spectaculoase pentru a putea face planul de imagine al unei justiţii drepte. Vor mai fi şi alţii, nu mulţi, atâţia câţi trebuie pentru a arăta poporului şi Europei că se iau măsuri anticorupţie. Trei, patru pe an sunt suficienţi. Depinde de mărimea peştelui. Şi unul pe an e suficient dacă e ca Patriciu care umple singur năvodul. De fapt Patriciu a fost printre primii mari peşti luaţi cu plasa de justiţie şi ţinuţi până când s-a creat suficientă panică şi psihoză, numai bună de trecut în cv-ul unei guvernări, ca mai apoi ca într-o pescărie, peştele să fie aruncat înapoi în apă. Au mai fost luaţi la plasă şi aruncaţi înapoi să înoate în aceleaşi ape tulburi, un Marian Iancu, Corneliu Iacobov, Dumitru Sechelariu, Gigi Becali, Cornel Penescu.

Pe lângă aceştia sunt cei cercetaţi în stare de libertate, politicieni gen Năstase, oameni cu dosare de ani de zile care sunt chemaţi din când în când în centrul atenţiei, atunci când nu e săltat nimeni cu năvodul. Justiţie pentru toţi spune celebrul slogan, dar nu de tot, doar parţial. Justiţie tip avertisment. În ultimii douăzeci de ani sunt nenumărate cazuri de condamnaţi cu pedepse reduse. Acolo unde era prea groasă să mai fie eliberat împricinatul după 29 de zile s-a redus pedeapsa la câţiva anişori. Ioan Stoica cel care a belit pe mulţi cu Caritasul său, din şapte ani de pedeapsă a făcut un an jumătate, Bivolaru – PSD a primit, după un tun de 50 de milioane de euro dat BRD, o pedeapsă de cinci ani fiind eliberat condiţionat după trei ani, ca să nu mai vorbim de eternul arestat şi scăpat Sever Mureşan. Iar lista poate continua cu asasinul de dată recentă a unei stewardese daneze, Marian Clită condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru asasinarea disidentului Gheorghe Ursu. Pentru că a colaborat cu Justiţia a ieşit cu-n an înainte de expirarea pedepsei. Deci cum ne-am putea mira că ies „paşnicii” escroci financiari cu mulţi ani înainte de ispăşirea pedepsei când şi un monstru folosit înainte de securitate, iar după 1990 de aceeaşi securitate este eliberat înainte de termen.

Bilanţul justiţiei române în aceşti douăzeci de ani este sublim, doar că lipseşte cu desăvârşire. Cu toate acestea geme ţara de avocaţi, judecători şi procurori. Absolvenţii de drept formează puhoaie de ai crede la prima vedere că va începe lupta cu caracatiţa. Tristul adevăr e că justiţia după 1990 a însemnat tentaculul principal al mafiotizării României. În România de la cele mai banale cazuri până la marile afaceri poţi falsifica totul cu braţul drept al legii. De la a falsifica acte pentru a demonstra că nu poţi plăti pensia alimentară până la a înşfăca bucăţi din proprietatea publică. Şi pentru toate aceste „realizări”, nu meritau să facă magistraţii grevă pentru a nu li se reduce salariile? Cu pensiile care le sunt acum ameninţate se va întâmpla la fel. Să câştige bine, să trăiască bine, pentru a fi incoruptibili, spun unii. De parcă nu pot trăi ei şi mai bine coruptibili fiind. Aglomerarea mare spre domeniul juridic a fost impulsionată ca spre mai toate domeniile de către dorinţa, vorba cântecului, de-a întoarce banii cu furca.

Meseriile cu înalt grad de responsabilitate socială au devenit lăcaşul impostorilor. Toţi vor meserii unde se ia şpagă groasă în rest îi doare în cot de responsabilitatea lor comunitară. De ce intră oamenii în politică? De dragul politicii? Nici pomeneală. Ca să facă bani. 70% dintre cei implicaţi în politică la orice nivel n-au nici măcar un nivel elementar de cultură politică, deci ce să mai vorbim de vocaţie profesională. Medicii taie mai ceva ca Lăpuşneanu, popii mănâncă ciolan cu fasole în sfântul post, iar procurorii chefuiesc cu interlopii. Prin urmare, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Justiţia va continua în România cu încătuşaţi scoşi din case sau din sedii în faţa presei în aceeaşi măsură în care şi încătuşaţii temporar vor continua mai apoi, mai abitir, să escrocheze şi să ucidă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/justitie-pe-lumea-cealalta-91372.html

Canicula politică

* În cadrul şedinţei grupului comun al Verzilor şi Alianţei Libere Europene (ALE) din Parlamentul European, europastorul Laszlo Tokes a făcut următoarea declaraţie: „Suntem la fel de preţioşi şi ameninţaţi cu dispariţia ca ursul brun. Noi, secuii, ceangăii, suntem la fel de importanţi ca moţii din Roşia Montană. Trebuie să protejăm şi omul, comunităţile umane şi naţionalităţile. (…). Preşedinţia UE e asigurată de ieri de Franţa, Sperăm că va fi de bun augur faptul că preşedintele Sarkozy şi-a propus să facă o prioritate din combaterea periclitării mediului. Sperăm în protecţia pădurilor. Sperăm că Franţa îşi va reevalua politica comunitară în materie de drepturi ale minorităţilor”. Ţinem să-l asigurăm pe pezevenghiul episcop că ursul românesc, care de două mii de ani dansează, nu numai că nu e pe cale de dispariţie, dar specia sa se îmbunătăţeşte şi se virilizează de la o generaţie la alta. Dacă abia acum şi-a dat seama Laszlo Tokes, că specia sa e pe cale de dispariţie, totul e pierdut pentru el, pentru că e mult prea târziu ca să se mai poată face ceva pentru regenerarea stirpei sale. Legat de protecţia pădurilor, de asta s-a ocupat conaţionalul său, Attila Verestoy, care le-a protejat de alţii, dar nu şi de el însuşi. Acesta a avut grijă să facă scândură pădurile din Harghita şi Covasna. Scândura suntem convinşi că e bine protejată, aşa că Tokes poate liniştit să-şi plimbe ursul brun, care i-a mai rămas, prin Europa.

* Joaca de-a disidenţa la români nu mai e ceva nou pentru nimeni. Cel mai recent „disident” deconspirat e Emanuel Valeriu, ziarist, colaborator al postului de radio Europa Liberă şi fost director al Televiziunii române la începutul anilor 90. Sub numele de cod Epure, acesta se folosea de colaborarea cu Europa Liberă pentru a face note informative către Securitate. Activitatea sa ca turnător a fost una lungă şi prodigioasă. Din 1967 până în 1986, a fost colaboratorul Direcţiei I din cadrul ramurii interne a Securităţii, iar din 1986 până în 1989 a trecut sub comanda Centrului de Informaţii Externe, aripa externă. Interesant este faptul că imediat după 1990, Emanuel Valeriu a trecut de partea regimului Iliescu, atacând Europa Liberă. Plecând de la cazul acesta şi al nenumăraţilor boieri securişti sau intelighenţi, acum prooccidentali, ieri turnători ordinari, putem lesne afirma că, indiferent câte deconspirări de acest gen vor mai fi făcute, un lucru este clar ca lumina zilei: în România ceauşistă n-a existat nici măcar o umbră de disidenţă. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici poate că starea de fapt n-ar fi atât de condamnabilă, însă ele au mers mai departe, degenerând într-o mascaradă a disidenţei, o adevărată escrocherie naţională. În ritmul acesta al dezvăluirilor şocante, nu este exclus ca într-o bună zi să aflăm că şi membri ai CNSAS-ului, care au lucrat la deconspirarea turnătorilor, au fost ei înşişi turnători. Dincolo de toate, putem spune fără şovăire că escrocii de ieri au urmaşi pe măsură în escrocii zilei de azi, iar marele poet avea mare dreptate: „Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă toate…”

* Pentru că suntem deja în sezon estival, bârfele mondene încep să abunde, nemaivorbind de faptul că vedetuţele noastre apar, rând pe rând, pozate la plajă pe litoralul românesc. Una dintre apariţiile feminine în politica ultimilor ani este Mioara Mantale, fost prefect al Capitalei. De când nu mai este prefect, Mantale a devenit subiect pentru tabloide, care în fiecare săptămână o prezintă într-o altă companie masculină. Promovată în politică de către un prost armean, după cum zicea preşedintele ţării, doamna Mantale s-a oprit din ascensiunea ei politică şi se pare că acum lucrează la palmaresul cuceririlor sale în rândul bărbaţilor. Mioara Mantale este un exemplu de reuşită în politică pe căi specific feminine. Fostul prefect al Capitalei a reuşit să ne arate tuturor că vorba românească, ce are sula cu prefectura, nu este întotdeauna valabilă. Mioara Mantale ne-a demonstrat tuturor că între cele două poate să există o legătură, ceea ce nu e puţin lucru, aşa că îi urăm succes şi promitem că nu ne vom mai uita să vedem cine mai intră şi mai iese de sub mantaua sa.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/canicula-politica-61559.html