Securitatea, MRU şi un agent cultural

Alegerile locale aduc cu sine situaţii şi personaje care nu mai frapează pe nimeni. Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj candidează din nou din partea USL. A fost ofiţer de securitate între 87 şi 89. E doar un exemplu de „continuitate” cum ar veni. Sunt o grămadă de împăraţi locali, care sunt în funcţii de douăzeci de ani. Tiberiu Marc e doar din 2004, dar mai are timp să îmbătrânească într-un scaun public. Mai grav e că şi cei care au colaborat şi au verdictul primit, pot candida în continuare, vezi Dan Voiculescu, dar şi alţii. La fel cei cu dosare penale, e plin Parlamentul României de aleşi cu probleme în justiţie. Nu există nicio piedică regulamentară, şi probabil că nici nu va fi. Totul este efectul unor legi făcute de politicieni pentru ei, nu pentru cei pe care îi conduc. Pe lângă introducerea interdicţiei de-a candida a celor pătaţi, s-ar putea măcar prin limitarea la două mandate, atât la primari, preşedinţi de consilii, cât şi la parlamentari, înnoi clasa politică, nu neapărat schimba în bine, asta n-o poate garanta niciun sistem, dar măcar nu s-ar mai da posibilitatea dezvoltării acestor dinozauri. Însă e greu de făcut ceva în acest sens, pentru că toţi aceştia candidează între ei. Noi doar le vom nota biografia, pe sistemul, vă ştim, dar nu vă putem face nimic.

Fostul premier MRU anunţă crearea unui pol de dreapta. Un ONG intitulat Iniţiativa Civică de Centru – Dreapta. În consecinţă, deputatul PDL, Cezar Preda, a reacţionat prompt: „Această până la urmă imixtiune sau bulversare a partidului meu prin construcţii de dreapta, paralele cu dreapta sau centru-dreapta, pe care o reprezintă partidul meu nu ajută, nu limpezeşte”. E adevărat, dar tot pdl-iştii l-au lăsat din braţe, fiindcă-l simţeau străin de ei. Dincolo de spaima pdl-iştilor de-a fi sabotaţi de o formaţiune din aceeaşi grupă de sânge politic, devine hilară deja, tentativa lui MRU de-a se impune ca lider politic. Nu are deloc date pentru aşa ceva, dar nu e primul caz de personaj care nu-şi acceptă condiţia, în virtutea faptului că are ambiţii. În cazul său, ieşirea la rampă s-ar putea să-i fi făcut mai mult rău. De întors în lumea penumbrelor nu-i mai vine, după ce a dat de reflectoare, iar plus de asta se simte dator cu o revanşă. Dar însuşi faptul că şi acum, după câteva luni de la anunţarea gestaţiei politice, se vorbeşte tot în termeni de laborator, de un pol, de-o platformă, ONG, iarăşi pe linia societăţii civile şi a civismului, din start avem în faţă mai degrabă un proiect politic academic. Un adevărat lider creează din prima un partid şi-l trage după el, nu stă-n preludii interminabile, cu seminarii, forumuri, dialoguri civice, care sunt bune şi ele în subsidiar, dar nu ele dau măsura unui lider.

Dacă tot am vorbit de securitate, în forme mai vechi sau mai noi, merită identificat şi-un alt tip de agent, racolat de mult de misiunea culturală înaltă. Un agent cultural în toată regula, poate fi numit Gabriel Liiceanu, decorat recent de preşedintele României cu ordinul Steaua României, şi care tot recent a împlinit 70 de ani. Dincolo de controverse, dacă rezistenţa prin cultură, a fost sau n-a fost disidenţă sau dacă-i şade bine filozofului să o pornească fenomenologic la drum, cu bolizi de top, rămân faptele culturale care merită scoase în faţă. Pentru că la români există o plăcere macabră, de-a detecta nişte defecte cu care să îngropi mai apoi toate meritele şi calităţile celuilalt. În cazul lui Gabriel Liiceanu, e suficient să pomenim de crearea şi dezvoltarea în timp a unei edituri prestigioase care a redat în douăzeci de ani, multe dintre produsele culturale cenzurate înainte de 1989. Îi datorăm interviul cu Cioran, absolut fabulos, care avea toate şansele să se stingă departe de ai săi, într-o indiferenţă totală.

Promovarea după 1990, a generaţiei de aur a culturii române, generaţia interbelică, se datorează în bună măsură aceleaşi edituri şi aceluiaşi om. Mai sunt cărţile sale, traduceri din Heidegger şi promovări culturale ale unor autori ce mergeau fatal spre anonimat, Mircea Ivănescu, Alexandru Dragomir. Plecat la început pe urmele culturii de tip mare, impus de Noica, Gabriel Liiceanu s-a apropiat mai apoi de stilul liber şi autentic al lui Cioran, fapt reflectat şi-n ultimele sale cărţi. Să fii tu însuţi şi să nu te laşi impresionat de ceilalţi, spunea Cioran, fidel spiritului de non contaminare. Un îndemn pe care îl dădea şi românilor în 1990. Suntem departe de aşa ceva, rămânem doar cu câteva exemple, în rest, spiritul de turmă, adaptabilitatea ieftină, cameleonismul, rămân unele dintre tarele noastre principale.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/securitatea-mru-si-un-agent-cultural-124177.html

Mark Twain, sclavul vremurilor noastre

De curând Mark Twain a picat la examenul posterităţii, şi nu în faţa criticilor literari, ci a politicilor americane de combatere a discriminării, astfel negru şi sclav sunt cuvinte ofensatoare ce trebuie înlocuite în opera scriitorului american. Practic, se operează rescrieri în opera lui Twain. Textul literar vechi care părea ca o biblie, cu scripte înfipte în plumb încins care păreau că se imprimă ca o gravură de neşters pe pagina scorojită, iată că îşi pierde nimbul de nemurire. În funcţie de modificarea zonelor erogene ale politicii, orice mare text literar devine relativ azi. Textul este lesne importat în Word, unde se fac nişte delete-uri, evident în acord cu sensibilităţile politice ale vremii, după care de la cenzură textul se poate întoarce către marele public. Mai contează acum că Mark Twain critica, în felul său, sclavia? Nu. Contează cuvântul negru care cică aduce o ofensă.

Această castrare lingvistico mentală, des operată de dispecerii epocii are o paletă largă de categorii umane prevăzute cu cod roşu, homosexuali, negri, evrei, femei. Ca o ironie a istoriei, America îşi trăieşte porţia ei de tiranie, şi într-o oarecare măsură şi Occidentul, asta după ce decenii de-a rândul a reprezentat pentru o planetă întreagă, libertatea. Estul Europei a trăit decenii privind cu jind peste graniţe. Noi românii suntem la ora aceasta mult mai liberi cultural decât multe ţări occidentale, sigur că poliţaii politically corectness mai vânează şi pe la noi cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care la noi vor fi greu de implementat măsuri de discriminare pozitivă nu rezidă în vreo conştiinţă înaltă a libertăţii. Faptul că la noi nu se respectă nimic, nici legile omeneşti, nici cele divine, are iată indirect un aspect pozitiv. Oferă o protecţie involuntară faţă de abuzurile poliţiei de moravuri culturale.

Dar dacă Mark Twain e pedepsit în America, se pare că pentru Occident, simbol al lumii libere, crimele comunismului trebuie să rămână nepedepsite. Recent, comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a declarat vizavi de un memoriu a şase ţări fost comuniste, care solicitau ca UE să penalizeze negarea crimelor comunismului, că această combatere a negării comunismului nu e posibilă. Motivaţia fiind vagă şi expeditivă, cum că ar trebui o armonie de viziuni s.a.m.d. Justificările tipice atunci când nu se vrea să se facă un lucru. Însă atunci când există voinţă s-a demonstrat, atât în Europa cât şi-n America, că acuzele pentru delict de opinie pot apărea oricând. Dar iată, crimele comunismului nu înfierbântă şi nu suscită suficient de multă patimă pentru a crea o voinţă de decizie.

Privind la decăderea în consum a Occidentului, la populaţiile obeze aduse la nivelul unor vietăţi de hypermarket, la tot felul de idiosincrazii politice degenerate, te întrebi dacă nu avea dreptate Constantin Noica să afirme că Europa de azi e a untului, nu a culturii. Însă atunci când Noica spunea asta, vedea cu optimism şansa unui viitor cultural în spaţiul răsăritean, acum privind la noi putem spune că noi nu suntem nici ai culturii, nici ai untului. Singura consolare care rămâne pentru noi e aceea că în lipsa noastră de aderenţă la normă, nu preluăm şi excesul juridico-cultural de îngrădire a opiniei, al societăţilor dezvoltate. Desigur, le mai mimăm şi noi, şi le vom mai mima în continuare, aşa cum facem din păcate şi cu părţile bune.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mark-twain-sclavul-vremurilor-noastre-104710.html#rate_article

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html