Terorismul, tratat cu auto – culpabilizări mioritice

Felul în care este comentată  tentativa  de atentat de la Covasna, dejucată de servicii, dar și reacțiile străvezii ale decidenților politici, ne arată doar relativismul anecdotic și neputința decizională prelungită de 25 de ani.

Nici măcar solidarizarea  a  800 de maghiari cu teroristul secui  Beke nu li se pare revoltătoare împăciuitorilor de serviciu. E plin de formatori de serviciu care încearcă să pună batista pe țambal. Teama acestora pare a fi mai degrabă extremismul românesc (greu de identificat)  care ar putea fi activat de acest act terorist. Deci nu manifestările antiromânești, maghiarizarea zonei și sfidările anuale la adresa simbolurilor românești. Cu alte cuvinte, să ne fie frică de noi, nu de cei care ne pot ataca.

Un stat responsabil nu ar putea tolera la nesfârșit asemenea delicte. În primul rând se vorbește nepermis de mult  despre Ținutul Secuiesc. România nu e împărțită în ținuturi și comitate, există doar statul român indivizibil și unitar.

Dacă unii fac glumițe despre petarde sau atentate imaginare,  ar fi  bine de spus că ”Mişcarea celor 64 de Comitate” nu e o simplă  artificie,  e chiar o bombă. O organizație care contestă Trianonul aflată în cârdășie  cu partidul extremist Jobbik este deja un atentat la adresa statului român.

Acestea nu sunt fenomene marginale, așa cum cred manipulatorii de serviciu (sau servicii străine). Ungaria este condusă la ora aceasta de un lider extremist care duce politici anti europene de ani de zile. Pe lângă faptul că a devenit omul lui Putin în regiune, Viktor Orban e cel mai puțin în măsură să dea lecții  Europei.  Pe el nu-l deranjează multiculturalismul decât la el acasă, unde face garduri și ziduri, iar în rest se plânge de nerespectarea drepturilor minorităților din Transilvania  și de neretrocedarea proprietăților foștilor ocupanți abuzivi.

Cât privește politicienii  români care s-au făcut șogori cu cei maghiari întru violarea și jefuirea acestei țări, aceștia sunt principalii responsabili pentru toate cedările. Cum  au nevoie de UDMR la guvernare sau în Consiliile Locale, cum le pun pe masă darurile. Cât privește împărțirea între moderați și radicali, aceasta e o diversiune a anilor 90`, veche și fumată de mult. Un stat responsabil ar fi făcut deja expulzări, rețineri în masă, dizolvări ale organizațiilor terorist extremiste.

Din păcate, pe lângă neputința de la nivel oficial, avem parte și de istorici grafomani, ca Lucian Boia, care răstălmăcesc istoria. Idei de genul acelora, prin care acest Jules Verne al istoriografiei afirmă că Transilvania nu ne aparținuse  anterior  ca statalitate cu regim juridic, prim urmare  revendicarea ei de către români nu era întemeiată legal, ca și cum maghiarii care au cotropit-o avuseseră o întemeiere juridică, reprezintă  niște sofisme ordinare care amestecă epocile și care dezonorează  orice istoric. Același  autor  de eseuri istorico – speculative, un fel de istorie pentru siesta duminicală, susține că Imperiul Austro – Ungar n-a fost o închisoare a popoarelor, ci un fel de exponent al multiculturalismului, avant la lettre. Aici, marele autor de bestseller-uri, face o confuzie gravă între multiculturalism și conviețuirea multietnică. Multiculturalismul e un produs al teoriilor corectitudinii politice și merge pe discriminarea pozitivă a minorităților în raport cu majoritatea. Cu alte cuvinte, privilegiază minoritatea în dauna majorității. Acesta e un concept postmodern care nici măcar nu putea adia în vremurile acelea anchilozate.  Conviețuirea multietnică din vremurile imperiale exista, doar că e obligatorie precizarea că nu era vorba de o coabitare pașnică și armonioasă ca între egali, ci era vorba de conviețuirea dintre stăpâni și slugi, care pentru cei din urmă era o corvoadă inevitabilă.

Peste toate aceste trunchieri ale adevărului  istoric  se așază și puzderia de analiști  politically correct, care nu pot să critice extremismul maghiar, dacă nu  invocă  și  abuzuri  închipuite din partea statului român. Aceste două tendințe care s-au putut observa la nivel mediatic, ori suntem vinovați și unii, și alții, ori mai mult românii, arată de ce extremismul maghiar a putut și va putea în continuare să-și facă de cap.

O batistă pentru Marko

„Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”.

*

„Acum 18 ani am redobândit terenurile luate abuziv, clădirile şcolilor, bisericilor, acum avem mai multe şcoli maghiare în Ardeal decât în perioada dintre cele două războaie mondiale. În peste o mie de localităţi avem inscripţii bilingve. În următorii patru ani va trebui să construim pe terenul autonomiei, trebuie să dobândim autonomie culturală şi teritorială, contăm pe dumneavoastră în 30 noiembrie. Suntem o familie şi numai împreună putem să ne chivernisim”.

(…)

„Acest drum trebuie continuat şi trebuie să obţinem cele două forme de autonomie – cea culturală, care este etnică şi cea teritorială, care nu este etnică, dar care se completează reciproc. Sper că vom fi într-o coaliţie guvernamentală şi nu am spus altceva decât ce spune trendul european”.

Prima declaraţie îi aparţine lui Marko Bela, iar ultimele două lui Gyorgy Frunda, şi au fost făcute acum câteva zile la Târgu Mures. În bună măsură nu sunt noutăţi, ne-am obişnuit de vreun an încoace, mai ales după independenţa Kosovo, cu declaraţiile tranşante ale liderilor maghiari. A fost recent şi preşedintele Ungariei, la noi, şi-a cerut acelaşi lucru. N-a existat nicio respingere oficială din partea părţii române a declaraţiilor preşedintelui ungar. Cu toate acestea nu există nici în mass media o mare atenţie pentru acest subiect. Trusturile Motanului Felix şi ale FNI-stului Vântu nu au nimic de câştigat din asta, deci nu se preocupă. Marii guru ai presei dâmboviţene au aceeaşi atitudine. Deci atât presa cât şi politica nu consideră atitudinea UDMR-ului ca meritând o atenţie sporită.

Care ar fi explicaţia? Unii spun că pentru a nu da dreptate PRM-ului, nu există vreo reacţie în acest sens. E posibil ca atât politicienii cât şi jurnaliştii atacaţi de C.V. Tudor să aibă o asemenea motivaţie. Cu alte cuvinte, românii se tem mai degrabă de ai lor, şi nu de UDMR? Un pseudo moralist, chel şi nervos, care întâi s-a jucat cu „adevărul” şi acum se joacă cu „gândul” spunea pe un post de televiziune, că deşi condamnă declaraţiile lui Marko Bela, e bine că dispare PRM-ul de pe scena politică şi intră UDMR-ul în Parlament. Deci e mai important pentru aşa zişii români să fie sancţionat electoral un partid românesc decât să fie amendaţi gazetăreşte şi politic, cei care au depăşit orice măsură. Asta e tipic pentru dihonia noastră mioritică. Nicăieri în Europa nu mai există o asemenea minoritate, care după ce declară că vrea o bucată din ţara, nu numai că nu este supusă unui oprobriu public, dar este şi dorită în Parlament.

Până una alta, un lucru este sigur: Marko Bela nu se bucură de 1 decembrie. Va sta închis în casă aşteptând ziua de doi, ca să-i treacă depresia istorică. A făcut tot posibilul să strice aniversarea românilor, inclusiv cu această dată a alegerilor, 30 noiembrie, pe care şi-a dorit-o foarte mult. Surpriza va fi mare. Foarte mulţi români şi-au luat vacanţe pentru acest weekend prelungit, iar alţii se bucură că pe 1 decembrie vor sta acasă şi vor sărbători ca de Crăciun. Nu alegerile de pe 30 noiembrie vor eclipsa Ziua Naţională, ci dimpotrivă va fi invers. Calculul a fost unul greşit. Românii sunt sătui de politică şi preferă să sărbătorească, iar acum când ştiu că Marko e trist şi va posti de 1 decembrie, vinul şi sarmalele vor aluneca cu şi mai mult nesaţ.

În final, o corectură pentru Marko, nu sunt 70 de ani de agonie, ci sunt 90, şi vor mai fi mulţi Marko, pentru că nici strănepoţii tăi nu se vor bucura de 1 decembrie…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/o-batista-pentru-marko–71398.html