Democrație la ordin

Orice competiție electorală prilejuiește pronosticuri, avancronici, ca apoi, odată rezultatul aflat, să avem și cronica meciului cu comentariul ajustat în funcție de rezultate. Din păcate, tendința acestor analize e de-a aborda terenul de luptă electorală, ca fiind unul destinat înfruntării unor strategii, a unor inspirații de moment sau gafe, totul atârnând de-un fir de păr într-un hazard total. E mult mai pasionant să privești așa, dar și mult mai naiv.

În cazul celor care au pierdut sau câștigat după primul tur, nu putem vorbi de merite sau greșeli care să le fi decis soarta electorală. Să ne aducem aminte că în 2004, Klaus Iohannis a fost absent din propria campanie și a câștigat. A avut vreun merit? Niciunul. Acum se vorbește de eșecul USR și al candidatului său, Barna. Aceeași echipă a avut un succes teribil la alegerile europarlamentare, iar acum au clacat. N-au făcut nimic de atunci care să producă o decepție electorală. În ambele situații, cei în cauză au avut o contribuție redusă, atât în cazul succesului, cât și a eșecului. USR-ul n-a fost creat ca o alternativă la PNL – Iohannis, ci mai degrabă ca un adjuvant în lupta cu PSD-ul. Uneori pare mai mult decât un adjuvant, pentru că e mai zgomotos, dar asta e tipic pentru trupele de asalt. Acum n-a fost interesul ca ei să tropăie ca la europarlamentare, prin urmare n-a fost niciun eșec, ci doar o strategie a păpușarilor.   

Explicația constă în faptul că aceste partide aparțin de sisteme și subsisteme de forță, care au în mână și rețelele sociale virtuale și reale cu care atunci când au interesul pot curenta societatea, astfel încât să o facă să trepideze în mișcarea spre urne sau în cea spre protestele stradale. Să ne aducem aminte cum în campania pentru europarlamentare, până și maimuțoii de youtube au căpătat statutul de influenceri electorali, toată floarea de mucegai vestită a internetului era expusă îndemnând lumea să iasă la vot, ceea ce evident aducea beneficii doar într-o parte politică. Unde e acum revoluția de la vot din primăvară? Unde e revoluția din stradă? Mulțimea revoluționară pare mai degrabă nepăsătoare, având în vedere că am avut cea mai scăzută prezență la vot în turul I din ultimii treizeci de ani.

Nu a existat niciun interes pentru o revoluție la vot. Dacă ar fi existat, întreg arsenalul de rețele s-ar fi activat. Totul pleacă de sus în jos, iar cei mai mulți dintre români preferă să fie ori beneficiarii mărunți ai rețelelor, ori pe post de idioți utili, masă ușor de manevrat și excitat cu ură. Aici e de mare ajutor capacitatea de ură nemărginită a românului de rând, care din când în când e deviată din scurgerea ei înspre colegi, vecini, neamuri, cunoscuți la prima vedere și redirecționată de sistem înspre unii politicieni. Ar mai fi de adăugat și incapacitatea romanului de-a analiza profund, de-a se informa, caracterizat fiind mai degrabă de superficialitatea oportunistului de cursă scurtă.

Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Cea mai bună dovadă că nu contează atuurile liderilor politici e faptul că oamenii pot pune patimă uneori pentru niște nulități jalnice. Dan Barna tot o charismă de președinte a unei asociații de locatari delapidată avea și-n primăvara europeană. Celelalte personaje sunt tot din registrul antieroilor, Klaus Iohannis e o ființă la limita neînsuflețirii verbale, iar partenera lui de turul doi e defectă verbal, precum gâsca din coșul ținut la braț, care i-ar veni mai bine decât orice poșetă. Întâlnirea dintre aceste două calamități lingvistice se pare că nu va avea loc. În ceea ce privește restul competitorilor, aici nu puteam avea pretenții, ei au fost candidați de turul întâi, care de regulă au scopul să mai pigmenteze paloarea sobră a candidaților principali. Dintre aceștia, au obținut scoruri bune, actorul Mircea Diaconu, care a jucat rolul șefului de atelier, mereu cu șurubelnița în buzunar și dispus la modul compulsiv să rezolve orice problemă.  Figura de tenor pidosnic cu aer de belle epoque, a veșnic tânărului Paleologu, a înduioșat semnificativ electoratul mai cizelat. Deși nu a candidat, n-a putut lipsi din peisaj nici Victor Ponta, această minciună în mișcare și vorbire, dornic  la infinit de o nouă pricopseală politică.

În cele din urmă, nici nu mai contează dacă s-a făcut castingul la Băneasa sau Buftea sau a fost coproducție, important e că distribuția a fost foarte proastă, iar filmul pe măsură. Doar un joc dirijat poate produce așa ceva, iar marea masă e prizonieră pieței politice controlate.  Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Muzica (bi)camerală

Ceea ce se întâmplă cu listele uninominale pare a fi aidoma poveştii „Muzicanţii din Bremen”, în care un măgar, un câine şi alte animale sar pârleazul şi se hotărăsc să devină muzicanţi. Diferenţa este că muzicanţii există deja, doar că ei vor să devină senatori şi deputaţi. Cei care vor ajunge la cameră se vor putea axa pe muzică de cameră, că la Senat, divertismentul politic va fi asigurat de Floooooorin Călinescuuuuuu. Avem aproape toate genurile muzicale reprezentate, de la folk, la pop şi până la muzică populară sau clasică.

Dacă vor ajunge în Parlament, vă vor încânta auzul de la microfonul Parlamentului: Luminiţa Anghel, Victor Socaciu, Nicolae Furdui Iancu, Mihai Pocorschi şi mulţi alţii. Cu alte cuvinte, ne vor ţiui urechile la toţi. Dar să nu-i uităm şi pe oamenii de fotbal, care probabil că pleacă la acest meci electoral cu deviza că balonul este rotund, iar dacă vor pierde, vor putea spune că adversarul şi-a dorit mai mult victoria. Gigi Becali, Anghel Iordănescu, Laurenţiu Reghecampf, Helmuth Duckadam, Ion Crăciunescu, Cristian Ţopescu, ce va putea comenta miuţa care se va-ncinge pe holurile parlamentului. Deocamdată există patron de fotbal, antrenor, arbitru, jucători şi comentator. Lipsesc şefii de galerie ca să avem şi peluza Parlamentului. Se va putea turna oricând şi un film cu Sergiu Nicolaescu, Mircea Diaconu, Ion Dichiseanu, Szobi Cseh (o să vedem şi cascadorii politice) şi, din nou, Florin Călinescu.

Aceasta este partea mai amuzantă, un fel de haz de necaz, partea mai serioasă este că, urmărind aceste liste ale uninominalului, observăm că, pe lângă unii barosani, pentru care efortul financiar de campanie este un chilipir, sunt foarte mulţi cei care au fost momiţi de partide să intre-n lupta electorală şi care acum, în prag de campanie, îşi vor da seama că vor trebui să bage mâna-n buzunar mult mai adânc decât şi-ar fi imaginat. După unele cifre aproximative, cheltuielile minime de campanie s-ar putea cifra la suma de 45.000 de euro, iar cele maxime depăşind 100.000 de euro. Aici e aici. Până acum, toate bune şi frumoase, avem uninominal, avem vedete candidaţi, o să fie o cântare continuă pe perioada campaniei, dar pe banii cui? Acesta este testul pe care-l va pica cu brio acest sistem de vot semiuninominal. Mulţi dintre candidaţi nu sunt pregătiţi financiar pentru un asemenea sistem de vot, mai ales în contextul în care electoratul românesc a ajuns să întindă mâna vreunui politician, doar în speranţa că-i va pica ceva-n palmă. Bineînţeles că acest impas va putea fi depăşit în momentul în care va interveni maşinăria de partid, ce va găsi o soluţie până la urmă, nu ne îndoim de acest lucru.

Banii negri abia aşteaptă albirea cu prilejul acestei campanii. Mulţi privaţi vor cotiza, pentru că, să nu uităm, trăim în ţara licitaţiilor, iar România întreagă este scoasă la licitaţie. Lucrările de execuţie publică îşi aşteaptă clientela politică. Partidul câştigător la aceste alegeri parlamentare îşi va putea mulţumi ulterior generoşii sponsori. Nimic nou sub soare. Iar alegătorii, după ce-şi vor consuma pomenile electorale, vor putea din nou să înjure guvernul, timp de patru ani, tot de pomană.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/muzica-bi-camerala–69999.html