Ne apropiem de finalul unei perioade care a durat zece ani, numită deja şi epoca Băsescu. Este sugestiv pentru acest prilej de bilanţ şi un sondaj INSCOP, realizat recent. Astfel, la întrebarea „Care dintre președinții post-decembriști a făcut cele mai bune lucruri pentru țară”, Traian Băsescu se clasează pe locul I, cu 30,3% dintre voturi, urmat de Ion Iliescu – 23,8% și Emil Constantinescu, 19,6%. Potrivit unui sondaj Avangarde, preşedintele se află după zece ani de mandat la o cotă de încredere de 29%, un scor bun raportat la uzura acumulată.
Deşi n-a avut executivul întreg decât vreo trei ani, totuşi întreaga perioadă a fost amprentată pregnant de prestaţia preşedintelui jucător. Dacă la început şi-a atras critici acerbe din cauza stilului de jucător, fiind acuzat de tendinţe autoritare, anii din urmă au limpezit şi acest fapt. Nu se putea ţine piept altfel unor majorităţi agresive, a căror numitor comun a fost salvarea penalilor şi atacarea statului de drept. Fără un preşedinte bătăios, România era o pradă sigură în mâna acestor noi barbari, ascunşi după perdeaua legislativă, de unde puteau deforma şi mutila instituţional România.
Totuşi, nu putem vorbi de zece ani egali, asta şi pentru că preşedintele a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, după cum, în stilu-i franc, o recunoaşte chiar el. Caracterul pitoresc şi noncomformist nu a cadrat tot timpul cu haina prezidenţială, mai ales în primul mandat. Ca apoi, al doilea mandat, mult mai bun decât primul, să ne arate un preşedinte bine calibrat instituţional, căruia până şi duşmanii săi de moarte, gen mogulul Sorin Ovidiu Vântu, îi recunosc astăzi anvergura de şef de stat.
E adevărat că al doilea mandat a fost eliberat de presiunea unor viitoare alegeri, dar n-a fost scutit de emoţii, având în vedere atacul asupra statului de drept din vara lui 2012. Atunci s-a văzut cum era cotat Traian Băsescu în cancelariile occidentale şi cum era văzut în studiourile Antena 3. Diferenţa dintre realitate şi propaganda menită a spăla creiere.
Chiar dacă e greu de făcut acum o evaluare exhaustivă a plusurilor şi minusurilor, ar fi de amintit la nereuşitele celor două mandate, depolitizarea, care e marele pariu pierdut de clasa politică cu poporul român, iar dincolo de ghinionul crizei şi de măsurile inevitabile de austeritate, economic a lipsit o anume îndrazneală în a experimenta şi unele soluţii de relansare.
În privinţa politicii externe nu trebuie să mai treacă decenii pentru a putea încerca o judecată istorică. Având în vedere contextul geopolitic, cu noua resurecţie a ursului sovietic, ne putem da seama că fără un preşedinte ferm ancorat în tabăra euro-atlantică, România putea cunoaşte soarta Ucrainei.
În plan intern, pe lângă condamnarea comunismului şi desecretizarea arhivelor fostei securităţi, rămâne marea realizare, justiţia independentă, care, chiar dacă s-a bucurat de susţinerea partenerilor noştri, fără un lider intern curajos nu s-ar fi putut realiza.
Ne putem da seama de acest fapt, văzând prestaţia anti-justiţie a candidatului PSD la prezidenţiale, învinsul lamentabil, care dacă ar fi ajuns preşedinte ar fi putut dărâma mult din ceea ce s-a făcut. De aceea, alegerea lui Klaus Iohannis, votat şi de susţinătorii lui Traian Băsescu, vine mai degrabă ca o promisiune de continuitate a drumului democraţiei, statului de drept, justiţiei independente.
Cum va arăta următoarea călătorie în politica românească pentru Traian Băsescu, după 21 decembrie, rămâne de văzut. Până atunci, următoarea perioadă e un bun prilej de reflecţie, vizavi de locul în care eram în 2004, unde suntem azi şi unde va trebui să ajungem în viitor.
http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-presedintelui-jucator-150398.html#rate_article
Ciprian Blidaru 