Sindromul persoanei speciale

De parcă n-ar fi fost destui neanderthalieni care calcă totul în picioare sub roţile lor, mai era nevoie şi de Mircea Lucescu să-şi dea cu stângul în dreptul pe străzile noastre. Sigur că emoţia pre şi post operatorie a solicitat atenţia publică, era firesc. Şi poate dacă tăcea, Nea Mircea, mare tactician rămânea. Şi nimeni n-ar mai fi răscolit vinovăţia sa gravă, ce a dus la producerea accidentului. Să vii să spui, după ce pui în pericol vieţile a trei pasageri, şi pe a ta, printr-o manevră de rege al şoselelor care nu mai are răbdare câţiva metri ca să treacă prin locul permis, că vatmanul venea cu ură să dea peste tine, e mai mult decât tupeu românesc.

E acea boală, acel sindrom de care suferă mai toţi românii cu niscaiva succes şi bani, adică se simt persoane speciale, privilegiaţi printre semenii lor. Cum să nu stea tramvaiul în loc când trece nea Mircea, doar ar trebui să le stea tuturor inima-n loc. De ce? Pentru că a format echipe, a pus coada la pruna fotbalului românesc, a inventat şi tiki taka cu minerii din Donetsk, dar l-au plagiat catalanii,  şi pentru că e victima tuturor, arbitri, sistem, Valentin Ceauşescu. De ani buni încoace, Mircea Lucescu a uitat să mai conştientizeze vreo greşeală de-a sa. Are justificări pentru orice insucces al echipei sale, unele sunt retroactive, în general se trezeşte şi se culcă cu dreptatea proprie. Ca orice personalitate românească, nici Mircea Lucescu nu se ajunge cu croiala genetică a valorii sale şi îşi creează adaosuri supralicitându-se. Luat la bani mărunţi, personajul Mircea Lucescu are şi umbre, iar unele vin chiar din trecutul comunist, faţă de care se raportează ca o eternă victimă. Ar fi avut îndreptăţirea să o facă, dacă ar fi condus doar  vreo echipă de provincie, care se mai răzvrătea din când în când. Dar echipa Ministerului de Interne funcţiona ca o maşinărie de blaturi alături de celelalte echipe ale regimului, Steaua, Victoria, F.C. Olt, Flacăra Moreni.

Să zicem că toate acestea sunt trecute, Mircea Lucescu a făcut performanţă cu Şahtior, una rezonabilă în raport cu investiţia, deci nu s-au făcut miracole, având în vedere că a durat vreo şapte ani până s-au cules roadele însămânţate de magnatul Ahmetov. Şi pentru acestea, dar şi pentru calităţile umane, antrenorul român e una dintre personalităţile româneşti cu cea mai bună presă. Nu ştiu dacă această stare de fapt va fi conservată, având în vedere că imaginea bunului simţ, a civilizaţiei şi a educaţiei, atârnate ca nişte medalii de gâtul tehnicianului, încep să-şi arate poleiala.

Dar sindromul de persoană specială e întreţinut şi de atitudinea umilă românească, fapt sesizabil şi în atitudinea pioasă a presei tv, vizavi de Rinat Ahmetov, care le părea unora atât de modest încât le-ar fi venit să-l invite la bere, desigur pe banii magnatului. Prea puţin îi interesa pe membrii şezătorilor serale tv, că patronul lui Şahtior e reflectat de presa ucraineană ca fiind un cap al mafiei, un personaj la fel de dubios ca mai toţi magnaţii estici. Cu siguranţă că şi acest personaj bălai, plin de mălai, e o persoană specială la el acasă. Dacă s-ar muta în România, ne-ar arăta el în vreo două luni cam pe unde trebuie să treacă liniile de tramvai. E un sindrom acesta al ţărilor din est, văduvite de o democraţie autentică, de-a naşte fiinţe de zonă rarefiată, care-şi ţin capul în lumea lor, iar cu picioarele sau roţile calcă totul în picioare.

Deşi se consideră un pioner al stilului tiki taka, fără să aibă simţul ridicolului, Mircea Lucescu dovedeşte prin tot comportamentul lui uman că n-are nicio legătură cu spiritul Barcelonei, unde nu există zei şi muritori de rând, ci o democraţie totală, un spirit colectiv care transcende valoarea individuală a jucătorilor.

Soluţia Lucescu

Fotbalul românesc înseamnă azi zăngănit de cătuşe, contra performanţe atât la nivelul echipelor de club cât şi a naţionalei. Putregaiul preşedinţilor de cluburi, impresarilor, antrenorilor, jucătorilor şi nu în ultimul rând a preşedinţilor de ligă şi federaţie nu va fi dezvăluit niciodată în întregime. S-a deschis doar o pubelă, marele container al fotbalului românesc va rămâne pe veci închis.

Ei bine, pentru această atmosferă insalubră nu părea să mai existe consolare. Ea a venit totuşi de la un român care a fost nevoit să-şi caute gloria departe de casă. Avusese prea multă la el acasă şi trebuia îndepărtat. Se pare că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească orice valoare românească. Mircea Lucescu este la ora aceasta unul dintre puţinii români, din toate domeniile de activitate, care se poate mândri cu o realizare internaţională de mari proporţii, câştigarea cupei UEFA. Preţ de câteva minute steagul româniei a strălucit planetar în mâinile acestui bun român.

Sigur că el este condamnat să fie un bun român pentru străini, asta pentru că ai lui n-au avut mare nevoie de el. Acum zece ani de zile, când pentru o noapte Mircea Lucescu a fost numit selecţioner, toată lumea spera că mâinile sale de aur vor putea construi încă o generaţie de aur. Cooperativa nu l-a dorit, nu era de-al casei, deci nu putea fi controlat. Aşa au urmat zece ani de secetă pentru echipa naţională. Poate că pentru Mircea Lucescu a fost mai bine aşa, nu de alta, dar risca să păţească ce a mai păţit. După ce a creat nucleul generaţiei de aur, a fost îndepărtat, astfel că au venit alţii să culeagă roadele muncii sale. A pus bazele acestei generaţii atât în perioada cât a fost selecţioner, dar şi ulterior când a creat la finele anilor 80, acea superbă echipă a lui Dinamo care avea să dea cei mai mulţi jucători pentru campionatul mondial din Italia 1990. N-a avut şansa să obţină un trofeu european cu Dinamo, pentru că după revoluţie echipa s-a transferat în străinătate, acolo unde a ajuns şi el.

Prestaţiile bune din Italia, talentul de-a recicla jucători pierduţi, de-a crea echipe plecând de la zero şi de a-şi apropia părinteşte jucătorii au devenit o carte de vizită atrăgătoare în lumea fotbalului european. S-a mai întors odată în ţară pentru a face din Rapid o mare echipă după treizeci de ani, apoi a antrenat pe Inter Milano, a câştigat campionate în Turcia, după care a avut şansa să întâlnească la Donetsk un patron care nu-şi dorea să facă el echipa. Prin urmare a făcut-o Lucescu, iar încununarea acestei munci a fost câştigarea cupei UEFA. Il Luce va continua la Donetsk, chiar dacă de imagine, acum când ştiau şi ei că este prea târziu, stăpânii fotbalului românesc l-au ofertat pentru postul de selecţioner. Consolarea a venit prin numirea fiului său Răzvan, care calcă pe urmele sale. Măcar atât.

Dincolo de conotaţia sportivă, performanţa lui Lucescu dezvăluie un adevăr dureros. România nu reprezintă un cadru de performanţă pentru nimic. Începând cu sportul, continuând cu politica şi economia, totul este făcut să reteze ierarhiile valorice. Servilismul, nepotismul, şarlatania sunt cele care asigură calea spre reuşită la noi. Competenţa, modestia, bunul simţ nu sunt garanţia succesului în România. Mircea Lucescu ilustrează perfect această realitate. Singur, departe de agitaţia sterilă de la noi, de impostură şi de combinaţii murdare, Lucescu şi-a creat propria cale. A avut parte de încredere, răbdare şi respect, ceea ce în România nu ar fi găsit. A reuşit.

Soluţia Lucescu nu rămâne decât să inspire tinerii români, care trăiesc în ţară într-o mlaştină a deznădejdii şi care privesc cu speranţă spre alte zări.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/solutia-lucescu-79111.html