Păcatele abatelui de Souza Faria

Reîncarnat după secole în altă lume, fără geniul culturii, dar cu sclipirea briliantă a dansului și cu poezia încinsă ca nisipul plajei între degetele tale, ai venit în friguroasa Batavie să dansezi ca un soare rebel care nu se lasă niciodată acoperit de nori. Leneș ca un călugăr, dar și răzvrătit ca o pușlama sau arogant uneori ca un vultur de pampas, ai fost mai mereu aruncat din caruselul controlat sau te-ai aruncat singur. Nici măcar marele arhitect olandez nu te-a mai suportat și ai plecat lăsând dream team-ul său să devină un coșmar, dar tot el, cerebralul artist, s-a uitat la tine ca la ceva ce-ți apare o singură dată în viață. Și te-a recunoscut, pentru că doar geniile recunosc geniile, doar talentații îi recunosc pe talentați, doar frumoșii îi văd pe frumoși și doar cei buni îi recunosc pe cei de-o seamă.

Porți mereu cu tine în suflet melancolia criminală a favelei, cea care va rămâne pe veci lumea ta, chiar dacă ai evadat din ea pe frânghia care nu duce spre o altă captivitate. Apoi ți-ai sublimat instinctul de killer în poezie dinamică împletită la firul ierbii. Ai știut mereu că ești unul dintre cei puțini, chiar dacă ai venit dintre cei mulți, iar acum lupți cu morile de vânt pentru ei, cei care sunt mereu atât de puțin importanți. Nu te bâlbâi când vorbești, deși nu ai trăit prin biblioteci, ești autentic ca orice rebel, iar când nu e cazul să te revolți, taci și te uiți melancolic la lume. Nu ești de fotografiat prin grădinile ”zoomenirii”, pentru că ai fugit din toate cuștile vieții industriale. Mai degrabă poți fi văzut printre liane dansatoare, tronând ca un șef de trib înconjurat de voluptăți copleșitoare.

Tu nu ți-ai consumat la modul ordinar sufletul și timpul, ai dansat samba în iarbă, ca și pe nisip. Fiind un ”baixinio” ți-au plăcut înălțimile, iar cum de unul singur nu puteai urca la ele, ți-ai săltat iubita ta buclucașă care te-a iubit la fiecare întâlnire și care se ridica mândră peste capul tuturor. Uneori ai luat-o cu tine în aventuri de-o clipă și te-ai mișcat fără efort, culcând la pământ perechile de ochi, pline de ură față de tot ce-i frumos și superior lor, iar când n-ai mai vrut să ai de-a face cu nimeni, sfidând asistența neputincioasă, te-ai jucat doar tu cu ea, ca și cum ați fi dansat singuri în noapte pe nisipul umed al Copacabanei, unde plin de mișcări grațioase, dar și emfatice, executai loburi de lumină peste toți paznicii vieții urâte, în timp ce ei te priveau învinși de-o gelozie acră, pentru că deși erau aproape de ea nu ți-o mai putea fura de loc, pe cea, care doar pe tine te iubea. Și te iubea și când te împiedicai și când nu mai puteai, pentru că și tu, ca orice blestemat cu talent, arătai uneori ca un simplu lucrător de noapte în fabrica cenușie din care nu ies decât scântei, dar niciodată o flacără mare. Sau alteori treceai complet neobservat, de parcă ți-ai fi trimis umbra să te reprezinte. Dar ea nu te-a iubit ca să o mulțumești condiționat, ca una care face un ideal de viață din vitrinele opulente, ea nu s-a jucat de-a sublimul de week-end, așteptând ziua de luni pentru cicăleală, ea nu ți-a fost contabila neputințelor tale, ea nu ți le-a pândit viperin, ea nu s-a răzbunat niciodată pentru faptul că-ți datora ție toată poezia. Te-a așteptat de fiecare dată să-ți revii, ca să cânți și să dansezi alături de ea, ca un zeu renăscut. Numai ea te înțelegea, pentru că știa că va cădea mereu pe pământ, așa cum cădeai și tu uneori și îți era recunoscătoare pentru momentele când o înălțai peste tot și toate. Doar ea te-a meritat și frumoasele nopții care ți-au lăsat sarea trupului lor de sirene, restul e cenușiul vieții cotidiene cu moartea fiecărei zile de care ai avut și tu parte.

Însă tu n-ai lăsat doar urmele țâșnirilor tale fatale pe iarbă, ci și ziceri care i-ar face invidioși și pe acei frumoși nebuni atenieni, care au scăpat de pedeapsa epocii de azi, doar prin faptul că nu sunt citiți, altfel ar fi fost internați cu toții, pentru că omenirea a evoluat atât de mult, încât se uită la forme cu plastilină în spații din ce în ce mai virtuale. Așa își caută ea astăzi împăcarea și seninătatea. De la butoiul lui Diogene, la butoiul cu plastilină a fost ceva drum de străbătut, dar iată că mântuirea prin plastic, sclipici și lipici a venit. Dar tu nu te-ai scăldat în această marmeladă, ea n-a fost aria ta de acoperire, tu cel renumit ca fiind geniul zonei decisive, asta pentru că tu nu ți-ai pierdut timpul umblând pe tot terenul, ci ți-ai pus hotar scurt, ca un pistolar care se uită doar o dată la locul în care știe că vrea să moară.

Una dintre aceste perle, care pare lovită cu vârful ghetei, așa cum loveai tu ca un tac flegmatic de biliard cu piciorul tău scurt, are în ea ceva din poezia vieții tale: ”Iubesc noaptea pentru că pot să văd doar ceea ce vreau eu, ziua mă obligă să văd totul.” Ce frumos, Baixino! De asta ai luat banii mercantilei Europe și te-ai întors bogat ca un Monte Cristo să-ți vezi favela umilințelor tale. Nu era locul tău aici, printre tocilari culegători de medalii duplicate la nesfârșit. Tu ai câștigat o dată ce era de câștigat și apoi i-ai scutit pe mediocri de invidia lor cronică. Ai plecat înainte să-ți rupă genunchii vreun mardeiaș din portul Marsiliei, așa cum a pățit-o olandezul zburător, lebăda din Utrecht, care n-a mai putut apoi să zboare niciodată, spre satisfacția celor netalentați, răi și agresivi, căci a lor e lumea asta până la capătul ei. Tu nu i-ai lăsat să-ți facă atâta rău, pe tine te-au pedepsit prin uitare, doar așa fac ticăloșii solidari atunci când nu-l pot lichida pe cel care îi denunță. Dar nici ai tăi nu te-au scutit de neplăceri, când au avut nevoie de tine te-au folosit, când li s-a părut că devii mai important decât sistemul, te-au lăsat baltă. Până la urmă, tu te așezai doar în locul unde puteai să fii.

Însă nu pe tine se sprijină lumea asta, Baixinio, deși te avânți politic să o schimbi acum la bătrânețe. Degeaba te lupți acum la tine acasă cu morile de vânt, când nu ești nici măcar un Don Quijote latifundiar în nisip, ci mai degrabă un Onassis cu porniri de Zorba. Te-ai băgat ca un intrus rebel în lumea lor, unde e tot timpul zi urâtă și niciodată noapte frumoasă. Într-un final, urma ta pe iarbă și pe nisip se va șterge și ea, dar sursa luminii tale niciodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s