Ai văzut golul lui Van Basten?

Ecranul televizorului nu este mare, dar ce mai contează, atât timp cât iarba e verde, nu gri șobolan și nici lămpile nu amenință că se vor stinge în ziua cea mare a finalei. De fapt, e un gazon cu forme pe care l-ai putea privi prelung chiar și dincolo de prelungiri, atunci când ar rămâne pustiu. Totul e de un verde tuns nemțește, aducând a natură strunită, fascinantă și-n varianta sa nesălbatică. Dar asta nu e totul, tabloul e mult mai complex, aici nu e vreo pictură naivă, ba  chiar în ciuda imaginii tip oglindă, regăsești detalii impresioniste care l-ar face invidios și pe Van Gogh, fără  să fie nevoie de purici parțiali pe imagine.

Filmul primește motor și acțiunea pornește intempestiv. Dintr-o dată, vezi un plan apropiat cu o detentă aeriană, o floarea soarelui uriașă care se unduiește prin înălțare după niște romburi negre aurite de lumină. Pare o suspendare a gravitației sau începutul unui dans tribal african, dar nici vorbă, pentru că totul revine cu picioarele pe pământ, începând cu paznicul sovietelor care se trezește cu poarta cotropită și fără zăvor.

Vocile din jur te dezmeticesc și-ți aduc aminte că și tu ești de aici. Ceata de batavi dimpreună cu colonizații adoptați e amenințată de furia marelui urs(s) dispus să joace și pe jăratic. Un timp nu se mai întâmplă nimic, iar apoi vine și nenorocita de pauză, în care nu-ți dorești să faci altceva decât ce ai văzut. Și trăiești cu emoție fără să fie verde în jurul tău și fără figurine mișcătoare care uneori par încremenite ca într-o fotografie de cronică veche. Urmărești cu inima-n gât să vină la tine, rotunda aia pe care o aștepți ca pe o fetișcană pe care unii mai mari o pleznesc peste fund. O străpungi mai mult cu șpițul și eviți să o mângâi cu latul, pentru că ai o mică jenă în teniși, dar nu de la pietricele ca mafioții, ci de la câte-o jubră  a copilăriei,  care nu te lasă să te bucuri tot timpul de ea, altfel ar fi copilăria prea frumoasă când o trăiești. Ea trebuie să devină integral frumoasă, abia atunci când va rămâne în spatele timpului.

Între timp se aud glasuri, chemări dinafară, dar vraja  pare coborâtă în tine. Hipnotizat de propriile plăsmuiri,  deja totul e în mintea ta, iar baraca din față care bubuie la pleznitura de cauciuc, nu te mai poate trezi la realitate.

Spre final se aude că ursul a fost pus să sfârâie pe jăratic, iar  sperietoarea de urși dansează în brațele unui bătrân sticlos care pare că n-a văzut niciodată soarele. Și totul s-ar fi încheiat aici, ca multe alte finaluri de basm, dacă nu ar fi stăruit o întrebare cât o poveste întreagă: Ai văzut golul lui Van Basten? Deci asta era, era ceva mai important decât întregul deznodământ. Părea că acolo a început și s-a terminat ceva. O istorie cât o secundă. Mulți l-au văzut, alții doar se vor lăuda pentru a răsuci cuțitul în rană și mai tare. Pe moment, regretul e mic, pentru că odată ajuns între ai tăi, cele două roți de canale formează niște porți, iar toată micimea din jur e ridicată la nivel de Van Breukelen, Van Aerle, Van Tiggelen, dar mai ales acest Van Basten, care devine o coadă de baston dispusă sa te urmărească mai ceva decât cea de pe caietul predat învățătoarei.

Numele său întreg îmbină în mod paradoxal, amestecul de rigoare interioară nordică cu descătușarea creativă latină. Aidoma acelui personaj al lui Thomas Mann, Tonio Kroger, în care înghețau lacurile, doar ca să se topească în revărsare.

Ai așteptat o săptămână întreagă să vezi meciul promis, iar acum o fază îți frământă imaginația care parcă atât aștepta. „S-a tras cu piciorul!” E primul element de investigație în care te simți micul procuror. Dar de aici încolo, zbori în toate unghiurile, imaginându-ți piciorul lung al tipului de-o melancolică aroganță, aidoma unui pistolar singuratic, dar și impetuos câteodată ca un șerif în acțiune. Ai derulat atâtea execuții splendide, încât de fiecare dată când te plictisești îți dorești să evoci una, pe jocul de pe covor, improvizat cu piese de șah, la porțile tuturor terenurilor încropite ad-hoc. Într-un final, rămâi cu secvența favorită, încât în sinea ta poți spune liniștit: Da, am văzut golul lui Van Basten.

Timpul mai trece un pic, iar cazul care părea rezolvat e revocat de momentul adevărului. Accidental, nechemat de nimeni, ba chiar nedorit. Blestemata fază rămăsese pentru istorie. Așa că nu era loc de rescriere a istoriei nici măcar pentru măsluitorii de vise.

Însă ce te faci când nu-ți place la prima vedere ceea ce s-a petrecut în realitate, alta decât cea a ta. Nici prima, nici a doua, nici a treia oară. Recunoști pe de altă parte, că la tine totul era mai simplu, mai reușit la modul obișnuit, nici pe departe ieșit din comun. Faptul ăsta continuă să te intrige, pentru că pare că imaginația ta nu s-a ridicat la nivelul realității. Asta da, înfrângere! Te simți prozaic, banal, ca un pacient de pe canapeaua unui psihanalist sofisticat, care așteaptă povestea unui vis în care apare o casă cu ochi, iar tolănitul redă doar arătarea în somn a unui drum la piața de zarzavaturi. Atunci va începe o luptă interioară, între ce-a înregistrat o cameră de luat vederi și cea de proiectat vise. Dar camera ta de plăsmuit vise simte ca a pierdut duelul, de parcă visul se autoțesuse în realitatea de pe covorul verde.

Vei realiza că nici dacă ai fi trăit momentul direct, nu te-ai fi îndrăgostit la prima vedere. Totul s-ar fi petrecut ca în orice dragoste mare, care se lasă îndelung așteptată, mai ales că și aici era o tensiune premergătoare, cea dinaintea loviturii finale, când așteptai să cadă acea minge care se înălțase inițial ieșind din televizor și nu mai venea înapoi, de credeai că a ajuns la vecinul de la patru, ba chiar s-a înălțat ca un zmeu de pe bloc. Acea pauză în așteptarea execuției face să semene totul a reluare, ca apoi să fie dată o lovitură în istorie cât un soare la Austerlitz. Întregul instantaneu are ceva din poezia unui  parfum de lalea, combinat cu o lovitură la bursă. Calmul și serenitatea țării lalelelor, amestecate cu dinamismul de speculant imperial.

Privind astăzi secvența, care e accesibilă până la saturație și banalizare, constați că ea rămâne perfectă în mecanica ei portocalie. Și totuși, deși pare că vremea a trecut fără a caria realitatea, astăzi, cea care te cheamă înapoi în timp, e tot imaginația ce umple toate golurile vieții, inclusiv ”golul” lui Van Basten.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s