Atât timp cât nu există o alternativă, totul e în van, ceea ce naşte riscul apariţiei profitorilor. Ei au şi apărut. Dacă unii bombăne, alţii se gândesc să profite de asta, făcându-şi un partid televizor cu care vor să invadeze Parlamentul. Multe din simpatiile partidului OTV vor fi generate în acest an electoral de retorica anti-sistem. Pe de altă parte, nici nu poate fi altfel la români. Chiar dacă s-ar naşte o mişcare de jos în sus, nu există ceva mai uşor decât coruperea ei, ademenirea cu avantaje. Până acum nimeni nu a demonstrat de douăzeci de ani că are sufletul atât de tare încât să nu cedeze tentaţiilor, oportunismul fiind religia noastră naţională. E un cerc vicios creat de societatea noastră din care foarte greu se va ieşi vreodată. Zilele acestea de protest ne arată, tot în logica acelui cerc vicios al oportunismului, că nu avem nici măcar o masă mare de nemulţumiţi civici, care, prin numărul lor, să pună presiune pe guvernanţi. Se tot vorbeşte de număr, în spiritul ideii că mărimea nu contează, pentru a salva simbolistica protestului. El, totuşi, contează, marile mişcări au nevoie de mase mari. Doar aşa un guvern poate demisiona, având sute de mii de protestatari în faţa sediului său, care nu se dau duşi până nu are loc gestul de onoare. Orice putere responsabilă ar conştientiza atunci că se duce în cap din punct de vedere electoral şi ar opera sacrificii majore.

Însă în cazul de faţă e suficient să-l mătrăşeşti pe Baconski printr-un gest mârlănesc şi eventual să pregăteşti şi alte mici sacrificii politice. Nu e nevoie de căderea întregului guvern. În ceea ce-l priveşte pe domnul Baconski, pe lângă anumite gafe sau linguşeli, dacă te gândeşti că o să rămână Igaş ministru, parcă măsura pare şi mai nedreaptă. Guvernul va ceda, dacă va simţi că se îngroaşă gluma, până atunci merge pe minima rezistenţă. Atitudinea faţă de unele categorii defavorizate va continua să fie una ambiguă.

Din păcate, printre categoriile defavorizate efectiv, există şi semeni speciali, precum revoluţionarii, ceea ce ne face să vedem că impostura la români naşte forme halucinante. Cum adică tu eşti revoluţionar? Ca şi cum ai fi echivalentul invalidului de război. Omul merge la război nu pentru că vrea, ci pentru că e obligaţia lui faţă de ţară, statul îl trimite la război. Pe când a fi revoluţionar reprezintă o opţiune proprie. Nu-ţi cere nici statul, nimeni să faci revoluţii. Deci statul nu este obligat să te răsplătească. Iar dacă eşti de meserie revoluţionar, atunci cu asta te ocupi. Nu stai în ajutor de revoluţionar de 22 de ani încoace. E ca şi cum Che Guevara ar fi cerut, după revoluţia din Cuba, pensie de revoluţionar, iar după aceea să trăiască doar pentru a încasa beneficiile.

În rest, actorii politici asigură spectacolul, de la penibilităţi de gospodină de partid, care cere soţiei preşedintelui să influenţeze demisia acestuia, la Ioan Oltean, care face acum pe bădia cel înţelept, dând dreptate oamenilor. Specimene de acest gen, de nea’ Caisă, populează multe filiale ale tuturor partidelor. De fapt, partidele sunt un amestec eterogen de personaje gen şefi de CAP, intelectuali oportunişti şi rechini. Din această combinaţie n-are cum să iasă ceva bun.

Oricum, vrem, nu vrem, îi avem, iar anul 2012 e unul în întregime dedicat războiului electoral. Că vor fi anticipate, că nu, demisii sau nu, toate acestea sunt doar muniţia din arsenalul electoral. Bătălia finală este pe procente. Un procent sau două în plus pot fi aur, aşa că nu se va precupeţi niciun efort în această luptă, lăcomia politică fiind fără margini.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/oportunismul-religia-noastra-nationala-119033.html

E acea boală, acel sindrom de care suferă mai toţi românii cu niscaiva succes şi bani, adică se simt persoane speciale, privilegiaţi printre semenii lor. Cum să nu stea tramvaiul în loc când trece nea Mircea, doar ar trebui să le stea tuturor inima-n loc. De ce? Pentru că a format echipe, a pus coada la pruna fotbalului românesc, a inventat şi tiki taka cu minerii din Donetsk, dar l-au plagiat catalanii,  şi pentru că e victima tuturor, arbitri, sistem, Valentin Ceauşescu. De ani buni încoace, Mircea Lucescu a uitat să mai conştientizeze vreo greşeală de-a sa. Are justificări pentru orice insucces al echipei sale, unele sunt retroactive, în general se trezeşte şi se culcă cu dreptatea proprie. Ca orice personalitate românească, nici Mircea Lucescu nu se ajunge cu croiala genetică a valorii sale şi îşi creează adaosuri supralicitându-se. Luat la bani mărunţi, personajul Mircea Lucescu are şi umbre, iar unele vin chiar din trecutul comunist, faţă de care se raportează ca o eternă victimă. Ar fi avut îndreptăţirea să o facă, dacă ar fi condus doar  vreo echipă de provincie, care se mai răzvrătea din când în când. Dar echipa Ministerului de Interne funcţiona ca o maşinărie de blaturi alături de celelalte echipe ale regimului, Steaua, Victoria, F.C. Olt, Flacăra Moreni.

Să zicem că toate acestea sunt trecute, Mircea Lucescu a făcut performanţă cu Şahtior, una rezonabilă în raport cu investiţia, deci nu s-au făcut miracole, având în vedere că a durat vreo şapte ani până s-au cules roadele însămânţate de magnatul Ahmetov. Şi pentru acestea, dar şi pentru calităţile umane, antrenorul român e una dintre personalităţile româneşti cu cea mai bună presă. Nu ştiu dacă această stare de fapt va fi conservată, având în vedere că imaginea bunului simţ, a civilizaţiei şi a educaţiei, atârnate ca nişte medalii de gâtul tehnicianului, încep să-şi arate poleiala.

Dar sindromul de persoană specială e întreţinut şi de atitudinea umilă românească, fapt sesizabil şi în atitudinea pioasă a presei tv, vizavi de Rinat Ahmetov, care le părea unora atât de modest încât le-ar fi venit să-l invite la bere, desigur pe banii magnatului. Prea puţin îi interesa pe membrii şezătorilor serale tv, că patronul lui Şahtior e reflectat de presa ucraineană ca fiind un cap al mafiei, un personaj la fel de dubios ca mai toţi magnaţii estici. Cu siguranţă că şi acest personaj bălai, plin de mălai, e o persoană specială la el acasă. Dacă s-ar muta în România, ne-ar arăta el în vreo două luni cam pe unde trebuie să treacă liniile de tramvai. E un sindrom acesta al ţărilor din est, văduvite de o democraţie autentică, de-a naşte fiinţe de zonă rarefiată, care-şi ţin capul în lumea lor, iar cu picioarele sau roţile calcă totul în picioare.

Deşi se consideră un pioner al stilului tiki taka, fără să aibă simţul ridicolului, Mircea Lucescu dovedeşte prin tot comportamentul lui uman că n-are nicio legătură cu spiritul Barcelonei, unde nu există zei şi muritori de rând, ci o democraţie totală, un spirit colectiv care transcende valoarea individuală a jucătorilor.

Un fel de paralizie a corpului social. Era însă inevitabil să se ajungă aici, perioadele lungi de căutare fără rod generând resemnarea. Datele statistice prezentate de Eurostat relevă pe anul trecut un număr de circa 455.000 de români care nu figurează în rândul şomerilor şi care au renunţat să-şi mai caute un loc de muncă. O cifră mare, care e într-o uşoară creştere şi în anul 2011. Am putea spune că numărul acestor şomeri neînregistraţi, care pe deasupra au şi renunţat la căutările zadarnice, ar dubla rata şomajului, dacă ar fi în evidenţe.

Se mai adaugă la aceştia şi un procent consistent de angajaţi part time, aşa zişii sub-angajaţi, circa 2,5% din totalul forţei de muncă, adică vreo 244.000. Mulţi dintre aceştia, cu contracte de drepturi de autor, astfel că au mai căzut încă o dată victime din pricina suprataxării guvernului Boc, mai ales în contextul în care de cele mai multe ori remuneraţia era una simbolică. Din păcate, nici chiar în condiţiile unei ameliorări a crizei, în viitor, soarta şomerilor nu pare a fi una roz, dat fiind faptul că multe dintre firme şi-au optimizat activitatea, investind în tehnologie, ca să fie mai productive.

Un alt impediment pentru şomerii de lungă durată îl reprezintă politica angajatorilor, care de regulă evită angajarea unor persoane aflate de multă vreme fără serviciu. Sigur că fenomenul este general european, ceea ce accentuează şi mai mult blocajul pentru românii rămaşi pe dinafară. Însă, în ceea ce priveşte numărul celor care nu-şi mai caută loc de muncă stăm foarte prost faţă de alte ţări, raportat la numărul populaţiei. Ponderea românilor care au renunţat să-şi mai caute un serviciu reprezintă 4,6% din totalul forţei de muncă, doar câteva ţări din UE fiind într-o situaţie mai rea decât noi: Italia (11%), Bulgaria (8,3%), Letonia (8%), Estonia (5,9%), Luxemburg şi Ungaria (4,7%). Dar, chiar şi aşa, oricâte similitudini am încerca să găsim pentru a ne omogeniza la nivelul crizei cu multe dintre ţările europene, nu am face decât să creăm o percepţie falsă. De unde au căzut ceilalţi şi unde eram noi? E suficient să comparăm cuantumul ajutorului de şomaj cu majoritatea ţărilor europene sau să vedem că la nivel salariului minim pe economie suntem de până la 8 – 10 ori în urma altor ţări, aflate desigur şi ele în criză.

 Deşi tendinţa europeană înclină spre austeritate, tot mai multe voci indică soluţia alternativă, a austerităţii combinate cu măsuri de creştere economică. Pentru actuala putere e uşoară alinierea sub umbrela europeană, dar şi deresponsabilizantă totodată, fapt reflectat de inexistenţa unor măsuri de stimulare economică în toţi aceşti ani de criză.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/putini-antreprenori-multi-someri-ii–117927.html

Această realitate e reflectată în mai toate domeniile, prin stagnare, încremenire, lipsă de proiect. Însă unde altundeva se vede cel mai bine această pasivitate decât în zona iniţiativei economice. Acum ar fi uşor pentru toată lumea să dea vina pe criză, dar nici în perioada boomului economic, românii n-au făcut mare capitalism. Construcţii, imobiliare, speculă, toate acestea sunt vorba unui bancher vedetă: bani din nimic. Sigur că şi acest blocaj îşi are multiple cauze: inerţia mentalităţii comuniste, a angajatului căldicel, povara fiscală şi administrativă mare, alături de lipsa unor politici publice adecvate, toate acestea ne ţin departe de independenţa financiară.

În consecinţă, datele vorbesc de la sine.  Românii au sub 30 de firme mici şi mijlocii la mia de locuitori conform Cartei Albe a IMM-urilor din România 2011, care se bazează pe datele din 2009. În 2001 existau doar 18 firme la mia de locuitori. Media europeană este de 42 de întreprinderi mici şi mijlocii la 1.000 de locuitori. Decalajul privind alte state membre, în privinţa micilor afaceri, e unul destul de mare. Spre exemplu, în Suedia şi Spania există 58 IMM-uri la mia de locuitori, iar în Portugalia numărul acestora se ridică la 81, dublu faţă de media UE, în timp ce cehii au 86 IMM-uri la 1.000 de locuitori, conform datelor Comisiei Europene. De remarcat că unele dintre aceste ţări sunt lovite năpraznic de criză. Situaţia la noi e una lamentabilă, excepţia fiind, ceea e oricum prea puţin, Capitala, acolo unde există o concentraţie mare de activităţi economice. Dar asta nu ridică prea mult nivelul IMM-urilor, atât timp cât în Bucureşti sunt 67,82 de IMM-uri, în timp ce în alte oraşe există doar 9,18 mici afaceri.

Dincolo de explicaţiile de natură sociologică şi istorică privind un anumit blocaj al iniţiativei private există şi cauze obiective. Chiar dacă statul continuă să condiţioneze CAS-ul ridicat de plata pensiilor e greu de crezut, având în vedere investiţiile aiurea, de la patinoare, la terenuri de sport sau firme de stat care parazitează financiar, că altfel nu se poate, decât condamnând mediul privat la strangulare sau cel mult la o activitate anemică. Această povară fiscală de pe umerii patronului, care trebuie să plătească un CAS enorm, plus alte măsuri incomode pentru mediul de afaceri, gen impozitul pe profit trimestrial, nu anual, ca înainte, creează premisele unui deşert economic. Se mai adaugă la toate acestea şi instabilitatea legislativă, modificări interminabile ale Codului Fiscal.

Toate aceste auspicii fac din România de azi un mediu irespirabil, pe de o parte, un stat slăbit, unde angajatul e ameninţat permanent, iar pe de altă parte, lipsa alternativei mediului privat.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/putini-antreprenori-multi-someri-i–117889.html

Probabil că nici nu ţin conferinţe anticorupţie. Dar al nostru e mai bârsan ca toţi, nu e deloc mioritic, mereu vorbim de ciobanul mioritic resemnato- budist, şi uităm de ceilalţi doi care par adevăraţii noştri genitori etnici. Nu e niciun duh de resemnare care să ne străbată. Ne demonstrează şi Mircea Geoană, de fiecare dată când are ocazia, de doi ani încoace, că nu se poate fără el, iar lumea, pur şi simplu, nu înţelege acest adevăr elementar. Fără Mircea Geoană piere lumea. N-a acceptat să ne părăsească în niciun moment greu al său. A pierdut la prezidenţiale, drept consecinţă a candidat la şefia partidului. A vrut să fie lider al opoziţiei, preşedinte al Senatului, tot ce se mai putea. Exemplul tipic de om care vrea să sară peste umbra sa, rupt de la legătura cu sine însuşi, fugind mereu de propriul rahat. Ambele cazuri sunt simptomatice pentru psihologia omului găunos care nu-şi poate accepta condiţia. Unul nu-şi recunoaşte corupţia, altul limitele, de orice natură ar fi ele.

Dacă sunt puşi în faţa faptul dovedit, o scaldă, după care dacă se insistă, începe auto-victimizarea. Toţi sunt năpăstuiţi de practici bolşevice. A dracu` cum securimea asta care a infestat politicul şi economicul după 1990, îşi plânge singură de milă. Dar e posibil să apară şi fenomene incontrolabile, de genul celui semnalat chiar de Geoană, care vorbind de sistem părea să fi pierdut numărul, celebrul, „nu mai ştim câţi suntem”.

Întregul fenomen poate fi limitat la arealul nostru etnic, marcă înregistrată, tupeul românesc pare să fie simbolul originar pentru the land of choice. Cine-şi imaginează că personajele sus amintite s-au afundat şi vor face tuşa politicii, se înşală amarnic. Au tot viitorul în faţă ca să redevină ce-au fost, oricum gălăgie vor face, iar cum pentru vânătoarea de funcţii nu e nevoie să fii ales, ci doar să te pricepi la aranjamente, nu-i aşteaptă mari crize.

Iar până se ajungă din nou cu mingea-n careu, o mai plimbă pe la mijlocul terenului arătându-şi nesfârşitele competenţe. Când nu sunt mari politicieni, toţi sunt mari profesori. Boală cruntă şi asta, derivată tot din tupeul românesc, aceea a omului public ceapă. După fiecare înveliş mai rămâne unul, dacă nu mai sunt politicieni, deontologi tv, descoperi că mai sunt şi profesori, tenismeni, scriitori, istorici, sociologi.

Doamna Udrea a ars etapele într-un ritm halucinant, fapt ce-o face să-şi piardă  bunul simţ politic. Dacă până acum a mers cu paşi mărunţi, cu tenacitate, încasând cu stoicism oprobriul mediatic, acum simte că nu mai are răbdare şi crede că a stat  prea mult smerită, vrea mai mult. Vrea să fie preşedinte, prim ministru, vrea să fie femeia lider a politicii româneşti. Aşa se întâmplă când de la mult bine, începi să dai în auto mistificare şi să te crezi o forţă de sine stătătoare. D-na Udrea nu-şi datorează sieşi nici ascensiunea şi nici supravieţuirea în politică. Dacă Traian Băsescu pierdea alegerile în 2009, am fi văzut-o pe la talk show-uri, din când în când, şi prin reviste. Dar timpul lucrează în defavoarea ei, cele două atuuri ale Elenei Udrea sunt Traian Băsescu, care-şi va pierde puterea, şi corpul ei, care deja trece în zona unor gusturi mai planturoase, aşa ca de târgoveţi mustăcioşi, gen Ioan Oltean.  Odată cu dispariţia celor două avantaje, vor începe să apară dezavantajele unei cariere construite pe un nimic artificial. A fi doar un personaj de marketing poate da roade pe moment, în timp fardul de imagine se va duce şi vor rămâne cearcănele şi ridurile.

Să nu faci nimic în postura de ministru al Turismului şi al Dezvoltării, doar să te fâţăi prin presă şi să te dai peste cap ştiind că ai imunitate de la Zeus, în partid, poate reprezenta într-adevăr un răsfăţ maxim, dar care se va duce la fel de repede cum a şi venit. În acest sens, PDL va avea de suferit pe termen lung, dincolo de erodarea electorală şi de un inevitabil eşec electoral. Se va trezi inapt şi pentru opoziţie şi mai degrabă cu o grămadă de mâini moarte în partid, care acum sunt gonflate. Aşa cum economia, pe credit cu duiumul, a creat straturi  economice artificiale, care au fost repede împrăştiate de furtuna crizei, tot aşa şi bunăstarea guvernării a creat un organism obez din PDL. Preaplinul unui partid aflat într-o guvernare prelungită facilitează apariţia unor organisme debile. Aşa se explică liota de caraghioşi care populează, astăzi, frontul mediatic al PDL.

Deşi se pretinde o lideră de anvergură, d-na Udrea demonstrează, şi prin acest pictorial, că face parte din categoria uşoară a politicii, un fel de ministru dintr-o ţară latino americană, în genul dansatoarelor, şanteozelor sau participantelor la concursuri de miss, care apoi au intrat în politică. E suficient să ne mai gândim şi la Roberta Anastase şi la multe  altele şi să ne dăm seama pe unde suntem.  Aşa cum o şi mărturiseşte, cu patetism de eroină a muncii socialiste,  d-na Cocoş Thatcher e foarte bună pentru mers la birou, stat mult acolo, dat telefoane, schimbat garderoba de trei ori pe zi pentru întâlniri, mers şi la coafor, umblat pe tocuri, survol cu elicoptere, cu alte cuvinte o activitate de vedetă, nicidecum de ministru.  De fapt, cam asta fac mulţi dintre aceşti politicieni de frunte care sunt de fapt nişte workoholici în slujba propriilor interese, nicidecum a activităţii pe care o au în responsabilitate. Aşa şi domnul Boc, toată ziua se mişcă  şi nu-şi ia concediu. Nu e exclus să-l vedem şi pe el într-un pictorial întruchipându-l pe Deng Xiaoping, pentru De Gaulle i-ar trebui deja catalige.

Dar cu siguranţă e extenuant acest program, însă ei ştiu că acum se rezolvă pe întreaga viaţă, deci merită să obosească pentru ei, doar pentru ei. În rest, pentru popor, prestează la birou, vorba lui Grigore Moisil, doar ore cur, nu şi ore cap.

Dar cui foloseşte asta? Nimănui. Ne bântuie agresivitatea gratuită, răutatea pură, prostească. De la firul ierbii cotidiene, presărată cu rânjete ironice, violenţă verbală dată de invidie şi maliţie, şi până la cocalari, interlopi, bâte, cuţite, arme, viaţa în România pare a sta sub semnul agresivităţii patologice. Noi, poporul cu-n slab palmares militar, suntem o ţară de samurai de discotecă. Maşinile par blindate de luptă care se pot urca oricând triumfător peste tine. Trecerea de pietoni a devenit o opţiune fatală, oricum traversezi când vrea cocalarul, iar dacă mai şi comentezi se dă jos din maşină la tine.

Toate astea pentru că în ţara asta nu mai există nicio ordine. De la domeniile de siguranţă până la fotbal, totul e la discreţia hazardului. Şi e normal să fie aşa, atât timp cât aceste domenii au încăput pe mâna unor impostori. Fotbalul e condus de interlopi, justiţia e cu mafioţii ei, vedete-măscărici omoară oameni pe şosele, iar umbrela politicii îi tutelează pe toţi, ca într-un ghiveci rânced. Tot aceştia sunt şi moraliştii naţiei. Personaje sinistre din fotbal care au agresat suporteri, ziarişti vin acum să-l condamne pe huliganul de la Ploieşti.

De ce ne-am mira? Doar Miron Cozma, căpetenia bâtelor de mineri, şi-a făcut partid şi probabil intenţionează să facă democraţia cât mai originală. Jurnalistul de rating tv face şmenuri în culise, iar când e fixată camera pe el plânge pe umărul populaţiei. Femeia politician, care, de regulă, se promovează din rândul căutătoarelor de carduri, dă lecţii de carieră profesionistă. Odrasla prezidenţială producătoare de agramatisme critică gramatica unui ministru.

Întreagă această impostură contribuie şi ea la atmosfera poluată, în care toată lumea dă în cap la toată lumea. Acesta este rezultatul faptului că am ajuns să trăim în ţara lui totul este permis. Din păcate, această agresivitate viscerală nu e potolită nici de Biserică, ba dimpotrivă, imaginile cu hoarde de evlavioşi prezenţi pe la praznice şi moaşte nu sunt deloc paşnice. Acolo românii ies cu zecile şi sutele de mii în goană sălbatică după aburii sarmalelor şi ai ciolanelor, dar în stradă pentru proteste n-ar ieşi nici dacă le-ar fi administrate euforizante. Care este efectul acestui creştinism de turmă sălbatică asupra sufletului? Sigur, Biserica nu e responsabilă de nimic, doar de sporit numărul enoriaşilor. Dar ce pretenţii poţi să ai de la o instituţie al cărei cap refuză să participe la discursul jubiliar al regelui, doar pentru că are de dat Cezarului ce-i al Cezarului. Cu toate că un creştin adevărat nu-l frecventează pe “Zeus”.

Până la urmă nu se poate trage la nesfârşit înspre clasa politică, va veni vremea când şi acest popor va trebui să recunoască faptul că nu merită ceva mai bun. Cu ce sunt mai buni cocalarii agresivi, şpăgarii şi maimuţele ticăloase care nu ştiu decât să facă bani cu orice preţ? Având în vedere că aceştia sunt majoritari în România, putem spune că sunt reprezentaţi integral la nivel politic. Rezultatul acestui canibalism este departe de a-şi fi arătat toate efectele. Pofta de sânge va fi tot mai greu de satisfăcut. Oricum nu vom şti câţi am fost şi câţi am rămas, că nici nu ne putem face numărătoarea ca lumea, şeful INS e beat mort, aşa că ne putem elimina din evidenţa populaţiei fără probleme. Să curgă şampania la ospăţul canibalilor!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ospatul-canibalilor-115996.html

Se vorbeşte enorm despre clanuri în ţara asta, e plină ţara de clanuri, aşa că despre ce reorganizare administrativ-teritorială vorbim? Clanurile stau la baza administrativă a ţării. În funcţie de ele se face orice în ţara asta. Iar împotriva acestor şerpi încolăciţi, care stau la căldura traiul bun, nederanjat de justiţia subordonată butoanelor lor, nu poate ridica nimeni un deget. Schimbările politice din patru în patru ani au loc doar la nivelul paiaţelor şi a papagalilor de televizor, în spatele lor mafia transpartinică dispune de România. Dar nu trebuie să ne mirăm, în ţărişoara noastră se trăieşte enorm din furt, de la nivelul valizelor cu calupuri cash, la ciubucuri de buzunar, în felul acesta putem înţelege de ce, la marile proteste sindicale, puţinii nemulţumiţi sar ca nişte capre pe ritmuri de dans. Aceste reţele mafiote ar trebui să creeze furia comunitară, civică, atât timp cât justiţia şi politicul sunt în cârdăşie cu aceste clanuri.  Dar la noi, pe lângă că nu ne scoate nici dracu` din casă la proteste, mai nou, guvernul propune şi o restrângere a dreptului democratic de-a organiza manifestări de protest.

Conform respectivului proiect de lege, propus de Ministerul de Interne, toate manifestările vor trebui aprobate în virtutea ideii de siguranţă a statului. Până acum instituţiile statului trebuiau doar înştiinţate de organizarea manifestărilor. Dar, după cum afirma deputatul puterii, Mircea Toader, pentru că vezi Doamne, dacă şi la Londra s-au făcut nefăcute, atunci musai să ne pregătim şi noi din timp. Interesant că siguranţa statului, a cetăţeanului dispar în ceaţă în faţa clanului “butoane”. Acolo nu mai există frica de-a păzi pepenii, nicio spaimă. Cum să nu trăiască bine clanul “butoane”, când legile în ţara asta nu sunt făcute pentru ei, ci doar pentru cei care ar putea deranja puterea.

Dar ce diferenţă este între “butoane” şi un ministru care le îndeamnă pe femeile din politică să facă precum ea, să meargă la ministere unde se fac bani? Aşa ne spune “discriminata” Elena Udrea, care se plânge de şicane misogine, după ce în vreo şase ani a parcurs etape cât pentru o viaţă petrecută în politică. Oricum, măcar acum ştie tot natu`, datorită d-nei Udrea, că ministerele în România sunt şi ele nişte aşezăminte, în care nu sunt altceva, decât alte “butoane”.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pe-butuci-si-pe-butoane–115479.html

Dar există şi state mici, care pot transcende dimensiunea lor printr-o memorie bună. Iată spre exemplu, Lituania are curajul să ceară despăgubiri Rusiei pentru ocupaţia din era sovietică. Ba chiar mai mult, anul trecut, parlamentul lituanian a aprobat o lege care atrage pedepse pentru cei care justifică public, neagă sau diminuează rolul crimelor internaţionale, precum şi al crimelor comise de URSS şi nazişti împotriva Lituaniei. În ceea ce priveşte demersurile noastre în acest sens, la noi a avut loc doar o condamnare formală a comunismului, ceea ce spune tot, precum şi faptul că nu ne putem compara cu un popor care a plătit declararea independenţei cu intrarea tancurilor sovietice în 1990 în capitala Vilnius.

Tot unui lituanian îi datorăm o radiografie tulburătoare a bolşevismului, e vorba de Edvins Snore, un regizor care a realizat filmul documentar The Soviet Story 2008, difuzat recent şi de televiziunea noastră publică. Povestea complicităţii bolşevico-naziste, plus demontarea mitului lui Marx cel bun, care, chipurile, ar fi fost denaturat total de bolşevici sunt câteva din dezvăluirile acestui film. Aşa cum reiese şi din evocarea filmului, în multe pasaje ale scrierilor marxiste acesta vorbeşte de popoare de categorie inferioară, gen slavii, care având un stadiu primitiv de formare istorică sunt inapte pentru revoluţie. Prin urmare se impune exterminarea lor, pe principiul că mai rău încurcă. Unde mai e aici umanismul, egalitarismul paradisiac? Probabil tot acolo unde e şi îndemnul spre violenţă către proletariatul care trebuie să-şi instaureze dictatura prin forţă şi teroare.

Dar dacă alţii se bat pentru recuperarea adevărului istoric, noi nu găsim altceva mai bun de făcut, la douăzeci de ani de la revoluţie, decât o campanie de umanizare a familiei Ceauşescu. Vin unii acum să ne spună că Nicu Ceauşescu era timid cu femeile, că a citit nişte cărţi sau că nici nu se compară luxul ştabilor de azi cu cei din vremea aceea sau chiar cu luxul familiei Ceauşescu. Cu alte cuvinte, nişte ţărani, oameni modeşti, simpli. Uitându-se în felul acesta că ştabii de după ’90 care au dat de cornul abundenţei erau cei ai regimului ceauşist. Cât priveşte luxul familiei Ceauşescu, ce lux mai mare îţi trebuie decât să fii proprietar pe o ţară, să fie a ta şi a familiei tale şi oriunde te duci în ţară să fii ca la tine în sufragerie. Oricât ar fi de neruşinat luxul celor de azi, puterea celor care se lăfăie în el nu e aceeaşi. Din păcate, aceste comparaţii populiste, mistificatoare, care creează false nostalgii ne blochează memoria.

Cât priveşte orizonturile globale, ele nu se arată prea roz, mai degrabă au o nuanţă de roşu, având în vedere că ţaratul lui Putin se dezvoltă cu paşi mici, dar siguri, în climatul complice şi tulbure al zilelor noastre.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pu-t-in-cate-putin-new-soviet-story-ii–115624.html

Abuzurile asupra democraţiei în regimul Putin sunt deja de notorietate internaţională, de la disidenţi închişi sau otrăviţi, la jurnalişti asasinaţi, totul într-o atmosferă demnă de ţaratul roşu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia, să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparaţia plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societăţii de consum. Chiar dacă unii şi-au făcut unele speranţe naive cum că odată cu Medvedev se va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, aşteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democraţiei, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. E adevărat că suntem departe de o structură URSS, întinsă în mai multe ţări, o forţă bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei, iar Putin e genul de comunist reciclat ca marketing politic prin alura lui de playboy călare pe Harley Davidson.

Dar chiar dacă par departe vechile fantome roşii, Uniunea Euroasiatică propusă recent de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esenţa ei. Privind la toate acestea, mulţi acuză Occidentul pentru pasivitatea şi oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia lui Putin-Medvedev. Dincolo de dependenţa Europei, de resursele naturale ruseşti, ca explicaţie, mai există şi puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. Pe de altă parte există şi o complicitate mai mult sau mai puţin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, şi care vine din trecut. A existat de-a lungul timpului în sânul intelectualităţii apusene o lipsă de atitudine faţă de suferinţele celor din Est produse de comunism.

E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care prezent cu o bursă în străinătate, în 1980, la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenţilor săi, peripeţiile sale dintr-o vizită în Cehia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum şi modul cum a încercat să scape de agenţi, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieţi controlate de poliţie, cu mult haz, în mijlocul unei audienţe amuzate. Însă dincolo de toate acestea, “Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franţa, leagănul de odinioară a intelectualităţii marxiste, nedispărut total, nici azi, ceea ce dovedeşte că libertatea de opinie rămâne unul din marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pu-t-in-cate-putin-new-soviet-story-i–115591.html#rate_article

O bună mostră în acest sens o reprezintă propunerea fostului ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, care vrea, nici mai mult, nici mai puţin, accederea picaţilor la bac în universităţi, unde să aibă parte de un an, chipurile, pregătitor, după care să-şi dea şi oamenii bacul. Cu alte cuvinte, universităţile să facă bine să pregătească şi elevii pentru bacalaureat pe lângă predarea învăţăturii academice. Toate acestea pentru a nu fi lăsaţi în şomaj, de aceea statul să cheltuie mai bine bani cu anul pregătitor, decât cu şomajul, ne mai spune tanti Cati. Ca şi cum statul român are obligaţia de-a face din învăţământul academic o instituţie de asistenţă socială. Nemaivorbind de faptul că acei absolvenţi pot să-şi găsească şi locuri de muncă după şomaj, chiar dacă sunt nişte joburi mai de jos. Deci până aici s-a ajuns în România, încât şcoala a devenit un fel de adăpost care te fereşte de muncă. Acesta este sensul învăţământului românesc pentru cea, poreclită deloc greşit, Abramburica. Şi chiar dacă vorbim de şomaj, cuvânt cu inflexiuni tenebroase, tot nu poate fi asta soluţia, să-i băgăm cu propteală în şcoli ca să le mai amânăm şomajul. Vom avea şomeri cu diplomă care nici măcar nu vor mai accepta să muncească orice, pentru că, vezi doamne, vor fi intrat în rândurile intelectualilor, dar ei nu vor şti mai mult decât că Ana are mere. Practic s-ar relua producţia pe banda rulantă a diplomelor. În acest sens, reacţia ministrului Funeriu a fost promptă sesizând exact pericolul reactivării fabricilor de diplome. În replică la aceasta, purtătoarea de cordeluţă a decis să-l acţioneze în judecată pentru această afirmaţie, pe ministrul Funeriu. Fără comentarii!

Dar după ce ne-a spus de şomaj, ilustra ministeriabilă vine cu o altă explicaţie fabuloasă, de un populism prostesc până la greaţă, şi anume aceea că e mai bine aşa pentru elevi decât să-i lăsăm pradă etnobotanicelor. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs, dar când te gândeşti că această năzbâtie e spusă de un fost ministru al Educaţiei, te cruceşti. De data aceasta, diriginta cu cordeluţă confundă instituţia de învăţământ cu clinicile de dezintoxicare. Ce mai încolo, încoace, nici nu ne dăm noi seama ce rău a făcut acest bacalaureat elevilor, iată îi va duce spre pierzanie, şomaj şi etnobotanice!

Toată această campanie electorală prost jucată este totuşi de natură îngrijorătoare. În felul acesta, România, dacă va continua să fie prada unor populisme şi a unor interese de partid, va da cu capu-n gard la nesfârşit. Dar nu-i nimic, că vom sta mereu cu capu-n gard şi cu foştii miniştri pe post de mari analişti, care vor veni şi după ani şi ani, aşa cum fac conducătorii anilor 90, acum, să ne spună unde s-a greşit, ce trebuia făcut şi tot aşa.

Revenind la doamna cu pricina, care a mai condus ministerul Educaţiei, acum pare a fi iar în pole position pentru o nouă asemenea funcţie. Totuşi, câtă incompetenţă politică să ai, ca după ce ai pierdut de două ori alegerile să crezi că e suficient să stai şi să aştepţi erodarea puterii ca tu să-i iei locul cu aceleaşi figuri perdante, ţinute în conservă?

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/nicio-loaza-fara-diploma-la-baza-114969.html#rate_article

De fapt asta este la noi, golăneala în tot şi-n toate. De la izmănari politici gen Mircea Toader, care-l cheamă pe rege la spriţ şi nu-n ultimul rând la Ioan Oltean, personaj halucinant, demn de secretariatul unei comune din vremea lui Zăroni. Un personaj de colhoz, cu figură de cios hâtru dornic să pună biciul şi pe animal şi pe stăpân. Ei bine, acest demn urmaş al împerecherii necontrolate a speciei, se întreabă şi ne întreabă ce ne-om face mâine dacă va cere şi regele Cioabă să ne vorbească din Parlament? Din păcate tonul acestei hârjoneli a fost dat chiar de şeful statului, care îi transmite regelui să stea în banii lui, ca şi cum s-ar adresa lui Bercea Mondialul, personaj probabil mai dezirabil. Ca să nu mai vorbim de apelativul ex- rege, total neavenit. Peste tot în lume, unui fost preşedinte i se spune până moare aşa, şi nu ex- preşedinte, darmite unui monarh silit să abdice.

Iar în replică la rugăminţile lui Toader Paleologu vizavi de regele Mihai, preşedintele îi trimite un sictir lu “ăsta micu”. Aici se poate vedea dispreţul, sesizat şi de Andrei Pleşu, faţă de personaje mai strecurate de grosciorii din noroaiele politicii dâmboviţene. De fapt, Toader Paleologu, permanent persiflat pentru tonul comic, politicos, civilizat, pare pentru mulţi doar un hopa mitică. Nici măcar expresia prin care îl caracteriza pe Traian Băsescu, o pleaşcă pentru PDL, n-a fost bine recepţionată. Omul spusese curatul adevăr, că fără “pleaşca” Băsescu, PDL-ul n-ar fi existat. Sigur că politiceşte n-a fost dibace, dar până la urmă nu validăm un politician mai naiv, ci dăm girul unor rechini, după care urlăm că suntem mâncaţi de ei. Nu că ar merita creditat cu galoane de mare lider politic, nu pare un viitor De Gaulle, dar România nu de lideri maximo duce lipsă, ci exact de genul acesta de politician salubru, intelectual, nebăgat în mafiile puterii.

Din păcate, la noi, nici publicul nu agrează genul acesta de personaje. Pe sistemul, dacă eşti mai curăţel, eşti luat tare, mârlăneşte, astfel încât tot “greii” par calificaţi pentru politică. De fapt acest portret de politician unsuros, combinator, bun să organizeze mita electorală sau să facă exerciţii ridicole de imagine de pe şaua bicicletei este candidatul perfect pentru fişa postului. Masa mare a acestora a ajuns să marginalizeze intelectualul în politică, ba chiar să inhibe intrarea acestuia în trebile ei. La toată această contra selecţie naturală a contribuit din plin, şi din păcate o va face în continuare, ştampila electoratului. În felul acesta avem toate şansele să rămânem cu aceste personaje demne de-a fi curtenii regelui Cioabă.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/la-curtea-regelui-cioaba-114832.html#rate_article

E oarecum binevenită şi pentru putere această intrare în agenda electorală. În felul acesta se vor mai rări puţin dezbaterile economice şi întrebările incomode vizând neputinţa executivului. Din acest punct de vedere, actualii conducători sunt mai mult decât mioritici, se merge cu Boc până la capăt, nu se mai poate schimba nimic, mărirea TVA-ului, deşi e recunoscută ca fiind o mare greşeală, rămâne aşa. Prin urmare, austeritate şi atât, fără măsuri de stimulare a sectorului privat, eventual o goană puerilă după bula de aur de la Roşia Montana, şi în rest aceeaşi postură comună adoptată de mai toţi conducătorii români post decembrişti, care concomitent cu exercitarea funcţiei sunt mari analişti ai propriului dezastru. Desigur că acest dezastru nu este asumat, de exemplu aflăm de la şeful statului că vinovaţii pentru criză sunt ţările occidentale care au creat statul asistenţial ca o contrabalansare la comunism. Observaţie interesantă, şi chiar pertinentă, dar parcă e mai bine să o faci după ce ţi-ai început călătoria pe vapor în jurul lumii, fumându-ţi pipa la pupa şi meditând la valurile zbuciumate ale istoriei. Dar probabil că acest rol de filozof politic va fi jucat cel mai bine de proaspăt eliberatul din funcţie, domn Lăzăroiu, care atunci când nu va mai fi la putere va putea strânge într-un volum tot ce-a debitat pe perioada mandatelor sale, asta ca bilanţ al muncii sale.

În rest, pe alte paliere, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul în manieră proverbială. Deşi nu sunt dovezi, şi nici nu vor fi, acum îi atacăm pe olandezi la lalele pentru că s-au opus intrării noastre în Schengen. Oricât te-ai forţa să mai ai un ton patriotic, nu poţi să nu înţelegi reticenţa altor state faţă de corupţia vămilor româneşti, iar că ele funcţionează când vor muşchii politici o dovedeşte şi penibila interceptare de lalele bacteriene. Măcar dacă plantam noi lalele pe Arena Naţională şi îi întâmpinam ospitalier pe francezi şi tot ieşeam mai onorabil decât cu cârtiţele tradiţionale. Dar cârtiţa la cârtiţă trage, aşa că baronul Oprişan trebuia mulţumit pentru susţinerea din campanie, de alde primarul de pomană al Capitalei.

Dar nu numai prin gesturi de genul acesta dovedim că putem fi laleaua neagră a Europei, şahul mat la rege, dacă tot n-a putut fi lovită “regina” vămilor, a ieşit de minune. Una este să ai opinii anti regalitate şi altceva e să duci într-o ranchiună derizorie relaţia cu un personaj important al istoriei noastre.

Având în vedere toate acestea şi faptul că se tot vorbeşte prin Apus de Statele Unite ale Europei, ne putem întreba, oare cine va mai vrea să ne unim în condiţiile în care dovedim că suntem un pericol permanent pentru oricine intră în contact cu noi.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/laleaua-neagra-a-europei-114620.html#rate_article

Cam toţi potentaţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se victimizeze, vezi cazul Mioarei Roman, care consideră că statul român îi este dator, pentru sacrificiul ei faţă de popor, cu o locuinţă semigratuită. Tot aşa cum bolşevicii marginalizaţi s-au răzbunat în 1989 pe Ceauşescu, punându-l pe Ion Iliescu preşedinte. Şi ei au suferit, în frunte cu Silviu Brucan, care a dăinuit mult şi bine după aceea, ca într-o reparaţie morală faţă de suferinţa sa. La fel se întâmplă şi cu pierderea puterii, apare suferinţa imediat, mai ceva ca o migrenă. Apar dosarele, DNA-ul, hărţuirea politică şi automat nevoia inculpatului de-a empatiza public cu suferinţa celor mulţi, de care n-a vrut să audă atât cât timp i-a condus, pentru ca şi publicul să trăiască solidar marea sa dramă. Îşi pierd sedii de partide, mandate, amante, după care joacă în comedia revoluţionarului, flămând după puterea pierdută.

Dar nu doar cei ce-au fost şi nu mai sunt îşi plâng de milă, ci chiar şi cei ce sunt şi nu ştim dacă vor mai fi, chiar şi ei trag dâra tristeţii după ei. Atracţia turistică numărul unu a ţării, d-na Udrea, îşi justifică pasiunea pentru rochii exorbitante pentru că altă bucurie n-are de la viaţă. N-are plozi, n-are câini, n-are mâţe, în general n-are decât ceea ce duce cu ea. De asta are şi acest motto pe blogul domniei sale, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine). Şi duce, chiar duce bine. Tristă poveste, ca şi a doamnei Roman, a fetelor ei, a doamnei Tăriceanu, Năstase, femei de casă, Agripine, Ecaterine Teodoriu, sacrificate pentru popor, care, lipsit de mizericordie, vorba lui nenea Iancu, le uită sau nu le înţelege. Dar măcar are ocazia să le privească, pentru că aceste “victime” rămân cu un drept câştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de-a se lamenta public, de-a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sunt nemuritori. De aceea şi suferinţele lor vor continua.

Iar cei ce azi se laudă, aşa cum o face acum ciobanul primordial, care ne anunţă triumfător faptul că doar pentru că se trezeşte ia 1000 de euro de la Parlamentul European, vor fi poate “răstigniţii” de mâine. Nici nu contează dacă el ia atât, important este că, dacă nu va mai mulge oaia comunitară şi pe deasupra se vor întoarce iar procurorii, iarăşi vom ajunge la lanţuri, la Barabas, la cruci. Şi tot aşa, circul suferinţei se va învârti mereu.

Din păcate, preţul biletului la această telenovelă e unul imens pentru poporul român. Dar poate că asta merită o populaţie care n-are instinctul social al dreptăţii: cel mult o invitaţie în fotoliu la telenunta lui Borcea, pe care bineînţeles că o onorează cu multă plăcere.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/suferinta-cu-staif-114471.html

Şi nu e vorba aici de cei ce populează Top 300, mulţi dintre aceştia punându-şi bazele averii în anii ’90. E vorba în primul rând de perioada economică a anilor 2000, marcată de apogeul ei cu guvernarea Tăriceanu. În România s-au făcut bani din nimic, din pământ. Terenurile, construcţiile şi consumul aduceau un profit instant. La nivelul mediu s-a produs o acumulare rapidă de capital, ceea ce nu era un lucru rău în sine, doar că era o acumulare artificială, venită dintr-o economie pe datorie. Toată această atmosferă de consum, de bani manevraţi uşor, de televiziuni etalând modele ieftine, a marcat adolescenţa absolvenţilor de anul acesta. Ei pot fi numiţi şi victimele unei societăţi de consum iresponsabil.

 Sigur că acestea sunt cauze dincolo de racilele structurale ale învăţământului nereformat care persistă de douăzeci de ani. Dar chiar şi aşa, fiind doar cauze circumstanţiale, colaterale, date de specificul perioadei, şi-au pus amprenta asupra raportării elevului la şcoală. În acest sens, e foarte posibil ca noua generaţie de liceeni să privească altfel cei patru ani, atât pe fondul măsurilor drastice de verificare luate de minister, şi care ar trebui să fie doar un început având în vedere multitudinea de nereguli în mai toate ciclurile de învăţământ, cât şi în condiţiile de austeritate ce oricum nu vor mai putea fi urmate de nebunia care a fost. Şi cum totul are legătură cu totul, se va naşte un plus de responsabilitate şi-n Educaţie, aşa cum toată societatea e străbătută de unda aceasta a responsabilităţii după anii de cheltuială nechibzuită.

În acest sens al responsabilităţii pare să vină şi măsura ministerului de-a clasifica universităţile, în felul acesta creându-se o ierarhie. Faptul că universităţile erau talmeş balmeş, că absolventul de Spiru Haret, Dealu Mare, Vadul Crişului era egal cu cel de Babeş- Bolyai era o anomalie cum numai la noi se putea întâmpla. Rezultanta imediată a acestei clasificări este aceea că multe universităţi nu vor mai putea oferi programe de master şi nici organiza doctorate. Astfel putem vorbi de stoparea, prin această măsură, a fabricării doctorilor pe bandă rulantă, 7.743 doar în perioada 2007- 2011. Majoritatea doctori în apă de ploaie, având doar anexat la cv titlul respectiv.

În logica acestui demers început, probabil că, odată cu limitarea numărului de universităţi ce organizau doctorate, se va limita şi numărul de locuri, renunţându-se la aberaţia doctoratului cu taxă. Asta numai la noi e posibil, să se compromită ideea de cercetare făcându-se din ea comerţ cu diplome de doctorat. Ca să nu mai vorbim de admiterea la facultăţi pe bază de dosar, care, dincolo de facilitarea accesului, inhibă orientarea spre un anumit domeniu în funcţie de înclinaţii, orientare care s-ar preciza mult mai bine în anii de liceu, dacă elevii ar şti că îi aşteaptă un concurs. Aflaţi cu dosarul în mână, elevii posedă o disponibilitate generală faţă de mai toate facultăţile. Totul e nota la bac, dar nici aia nu e o problemă pentru că locuri cu taxă sunt destule. În final, importanţi rămân banii, cu ei intri oriunde, e valabil peste tot la noi.

Să sperăm că aceste măsuri, şi altele care vor fi luate tot în această direcţie, vor rămâne bătute-n cuie, indiferent de alternanţa la putere, ca să nu mai vorbim de anul electoral 2012, care, ca orice an electoral în România, reprezintă un adevărat pericol social.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/mai-putini-doctorei-sorbonei-oxfordici-114212.html

La ce să se uite oamenii! Din vremea lui Marius Tucă Show, de 15 ani, în România sunt discuţii serioase, care chipurile, ne privesc pe toţi. Dar timpul a demonstrat că doar discuţiile ne privesc pe toţi, în fapt cei mai mulţi rămân mereu excluşi. Şi atunci de ce să-şi piardă oamenii timpul cu acel simulacru de dezbatere. Cu ce sunt ei mai câştigaţi dacă se uită la Bogdan Chirieac, şi nu la Borcea? Automat vine şi întrebarea, e chiar aşa o diferenţă de la cer la pământ între cei doi? Timpul a dovedit că pot avea şi afinităţi. Contracte cu statul, şantaj, şmecherii. Însă această confuzie e întreţinută de statutul intelectual precar al indivizilor de teapa lui Borcea, Becali. Cei şcoliţi riscă să pară fete mari pe lângă aceştia. Dar, dacă ne uităm bine la afaceristul de talk show, care ia bani de la Voiculescu, Vântu, Patriciu şi de la cine-o mai fi, n-ar trebui să ne mai mirăm că oamenii sunt sătui de aceste feţe şi interfeţe.

Asta este şi cauza pentru opţiunea absenteistă a oamenilor vizavi de interesul public. Mai departe, din acest sictir decurge şi absenteismul electoral, dar şi votul contracost. În momentul în care cetăţeanul se lasă cumpărat electoral, el ştie din start că-n acel politician nu poate investi nicio speranţă. Practic acceptarea găleţii în schimbul votului reprezintă renunţarea la încrederea în cel votat. Denotă şi asta indiferenţa oamenilor şi renunţarea la orice aşteptare. Cu alte cuvinte, dăm găleata aia cu produse, că oricum e singurul lucru cu care mă aleg din mandatul tău, şi du-te învârtindu-te cu vot cu tot.

Întorcându-ne la televiziune, ea a atins acum în România un maximum de nocivitate. Televiziunile ar trebui obligate să plătească o taxă de poluare a creierului. Dar nu au inventat românii genul acesta de televiziune. Americanii sunt pioneri şi aici. Doar că ei mai produc şi ceva serios, apele sunt separate acolo. Noi nu ştim decât la extreme. Ori am avut peisajul sec al anilor ’90, de televiziune comunistă, ori am trecut, după 2000, la chiloţăreală perpetuă. Însă, dacă oamenii schimbă talk show-ul politic cu ţaţele vorbăreţe din showbiz, asta e iarăşi grav. E o obsesie a românului spre tacla ieftină. Ce plăcere să ai să te uiţi la trăncăneala de divertisment a cuiva? Faţă de această încremenire hemoroidală în fotoliu, întru adormirea creierului cu vorbe de clacă, desenele animate ar fi un plus.

Televiziune serioasă de ştiri ca CNN, Euronews, BBC românii nu pot face, pentru că nu se pot abţine de la atitudinea de şezătoare pe banca din faţa blocului. Mai nou, discuţiile, tonul, miştocăreala, glumiţele, toate par de scara blocului. Nici aici, pretinşii deontologi, nu sunt diferiţi de Borcea, Becali. Tot aşa anecdotic, cum fac ei presă, trăieşte şi Gigi Becali sentimentul religios. Religia trăită la nivel anecdotic, de genul, diavolul a intrat în minutul 58 şi ne-a încurcat socotelile, dar Dumnezeu a revenit în prelungiri, restabilind situaţia pe tabelă, e în deplin acord cu tot ambalajul produsului de ştiri.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/galeata-cu-produse-de-rating-113817.html

Ca şi-n cazul Atenei sau al Madridului, şi-n orice alt loc mai acătării, unde a fost sau va mai izbucni o răzmeriţă, îndreptăţită sau nu, mai mult sau mai puţin degenerată, ea va naşte pentru români o anumită plecăciune de genul, “uite-i domne, ăştia au curaj să iasă…!”, urmată imediat de referinţe la istoria revoluţionară a marii naţiuni în cauză. Toate bune şi frumoase, doar că la noi dacă s-ar produce pe sfert din ce s-a produs în cartierele Londrei şi-n celelalte oraşe, am vedea un cor unanim denunţând din primul minut gradul de înapoiere, primitivismul românesc, pe refrenul, “aici am ajuns domnilor după douăzeci de ani!”. S-ar risipi toată deferenţa socio-istorică pentru scena europeană a marilor convulsii, ar rămâne doar bătutul obrazului însoţit de oripilări interminabile. Face parte din codul comportamental dedublat românesc. Dacă o fac străinii, e bine, dacă noi facem acelaşi lucru, deja vorbim de-o degenerare, pe principiul, ne facem de râsu` lumii! Această autoflagelare ne însoţeşte mereu.

Un alt exemplu elocvent, de dată recentă, e cel cu anularea amicalului cu naţionala Argentinei, menit a inaugura Naţional Arena. Nimeni n-a mai stat să-i judece pe argentinieni dacă sunt corecţi în raport cu respectarea unui contract, noi eram de vină pentru că nu suntem prea importanţi pentru a fi băgaţi în seamă. Ba dimpotrivă, unii se şi treceau în tabăra lui Messi & comp. rânjind cu satisfacţie un „cine suntem noi, bă”!? Dornici parcă să refuze şi ei naţionala, odată cu sud americanii. Însă dacă ar fi să facem noi ceva de genul ăsta cu o naţie fotbalistic minoră, iarăşi ne-am trezi puşi pe desfiinţarea proprie. Orice se întâmplă în România pare a fi nemaiauzit, nemaipomenit, de la cea mai mică abatere.

În urmă cu un an, în capitala UE, Bruxelles, două trenuri s-au ciocnit, accidentul soldându-se cu cel puţin douăzeci de morţi, o adevărată tragedie, un accident rar văzut până şi-n ţara cea mai primitivă feroviar din Africa. S-a investigat, s-a discutat trei zile şi atât. Nimeni n-a început să facă cu ou şi cu oţet psihologia valonă sau flamandă, nu s-a luat nimeni de sentimentul belgian al fiinţei, chiar dacă el e cvasi-inexistent, nu s-a mers până la Waterloo, n-a venit vreun istoric belgian să dinamiteze latenţa tipică naţiei sale şi să spună cu-n ton acuzator retroactiv: totuşi unde au fost belgienii…! Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat la noi, dacă aveam parte de-o asemenea catastrofă feroviară, s-ar fi mers până la Cuza şi înapoi de două ori.

În general, suntem buni să ne atacăm între noi şi renunţăm la orice scrupul pentru asta. Cum ar spune Gigi Becali, dacă ar fi mai inspirat, la noi, dracul n-are niciodată vacanţă. Între propria stigmatizare şi elogiul vânei istorice de pe alte meleaguri ajungem să trăim în ridicol, ca un fel de Mitică, care după ce-a ieşit din berărie, strigă în gura mare, La Tottenham birjar, la Tottenham! Dar, până la urmă, când vine vorba de-o larmă prin cartierul nostru stăm cu scufia sub pat, aidoma lui Conu Leonida.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/la-tottenham-birjar-la-tottenham–113384.html#rate_article

Toate ca toate, doar că această catedrală nu este făcută pentru poporul român. Nimic mai fals, decât titulatura catedralei. Nu se va mântui niciun neam românesc acolo. Neamul românesc nu mai există decât în vorbe. Acest templu îi aşteaptă pe mai marii zilei, cu prilejul grandioaselor sărbători religioase, defilând la braţ cu capul bisericii ortodoxe. Pentru mântuirea lor pe pământ, aici şi acum, se fac toate acestea. Dincolo de băile de mulţime, de la faţa locului, mai trebuie adăugaţi şi românii din faţa televizorului, ce vor căsca ochii la cohorta prelato-politică. Tot atât de mult se vor bucura românii de templul mântuirii neamului, ca şi de templul fotbalului românesc înălţat demult la ceruri. Dar nu contează, ortodoxia de rit becaliot se oficializează. De fapt ar trebui ca Biserica Ortodoxă să menţioneze acest moment de cotitură din istoria ei, marcat de Gigi Becali. Să dai bani, să faci o sută de cruci, să faci palate de aur, să îmbraci toate simbolurile religioase în aur, după care să-ţi baţi joc de aproapele tău, să-l calci în picioare şi să-l umileşti. Cam asta e credinţa la români, un spectacol cu sarmale, miros de transpiraţie şi vin acru, în rest, capete în gură în numele mântuirii aproapelui cât mai repede de pe lumea asta.

Dar nu e de mirare că am ajuns aici, când exemplul rău vine chiar de la întâi stătătorul bisericii, Patriarhul Daniel, care în bună manieră becaliană şi-a făcut din ziua de naştere prilej de cult al personalităţii. S-a vorbit de acea zi ca de-o clipă astrală a creştinătăţii, totul într-o lipsă de smerenie desăvârşită. Fapt care i-a scârbit până şi pe iubitorii de ortodoxie, e adevărat, de ortodoxie spirituală, precum Andrei Pleşu, care au rămas cruciţi şi ei, privind la fastul etalat. Cât priveşte marile zidiri bisericeşti, până la urmă n-ar fi nimic rău dacă am avea măcar o credinţă religioasă puternică, dar, aşa cum scria şi sociologul Dumitru Drăghicescu în cartea sa, “Psihologia poporului român”, românii au o slabă vocaţie teologică, n-avem o mare tradiţie mistică, în schimb avem o slăbiciune pentru formalism şi protocol, chiar şi bisericesc.

Reportajul presei germane despre Catedrala Neamului scotea în evidenţă contrastul dintre construirea acesteia şi lipsa spitalelor şi a şcolilor. În mod normal, n-ar trebui să se ajungă la o comparaţie între necesitatea spitalelor şi a bisericilor, primele sunt de la sine înţelese într-o ţară normală. Faptul că la noi ele sunt puse în balanţă arată cât de abandonată e această ţară, care are toate şansele să se mântuie, dar nu ca neam, ci ca o turmă bezmetică ce dă cu oiştea-n gard. Turmă care preferă să populeze praznicele, dar când e vorba de a-şi cere dreptul stă în casă legată de calorifere. Blânzi ca mieii în faţa păstorului, buni de adunat pe stadion şi-n catedrală, ce popor de aur pentru păstorii turmei, care scuipă-n palme cu gândul la mana ce-ar mai putea pica o dată în 2012!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ortodoxia-de-rit-becaliot-113305.html

Toată această dramă economică are loc concomitent cu reculul înregistrat de românii ce muncesc în străinătate. Principala sursă de combustie a economiei naţionale e din ce în ce mai limitată. Sumele trimise de aceştia în ţară sunt de două ori mai mici decât în perioada 2007-2008. Grav este că nici pe cei din ţară nu-i mai pot duce cu ei, dar nici ei nu prea mai au la ce să se mai întoarcă. Dar şi dacă ar fi dorit să o facă n-au fost încurajaţi în niciun fel. Orice elan antreprenorial al celor care au agonisit bani, în străinătate, s-a lovit de lipsa unui program economic viabil al cabinetului Boc. Fără a stimula economia privată, ba dimpotrivă, forfecând-o la modul… forfetar, acumulând doar în interiorul taberelor de partid, întreţinând clientela şi aşteptând campaniile electorale pentru a mitui alegătorii, era firesc ca-n felul acesta românii întreprinzători să fie descurajaţi de climatul din ţară. Pe lângă aspectul tehnic, pur economic, mai există şi partea de mentalitate. Acei români, de bine, de rău, s-au adaptat unei lumi mai civilizate, dorind să-şi întemeieze un cămin acolo, iar realitatea românescă pe care au putut-o vedea în degradarea sa continuă, la întoarcerile temporare în ţară, a fost şi ea de natură să-i îndepărteze şi mai mult de ţară.

Pe lângă cei de afară care şomează acolo, a devenit greu şi pentru forţa de muncă disponibilă din ţară să-şi găsească un angajament în străinătate, iar pentru cei calificaţi, pentru care n-a fost uşor niciodată, în contextul crizei, şansele sunt şi mai puţine. Ponderea majoritară a celor plecaţi e dată de categoriile celor necalificaţi sau slab calificaţi. Sigur, mai sunt şi absolvenţi de studii superioare care au plecat la muncile de jos. Majoritatea absolvenţilor de studii superioare sunt suspendaţi între şomajul şi joburile slab plătite din ţară şi dificultatea găsirii unui loc de muncă în străinătate pe măsura pregătirii. Cifrele statistice furnizate de site-urile de recrutare indică un procent de 60% de aplicanţi slab calificaţi sau necalificaţi pentru un loc de muncă în afara ţării. Mai sunt 25% care au o meserie şi o calificare într-o anumită profesie şi doar 15% au studii superioare. Anul trecut, din 10.000 de români care au aplicat pentru un loc de muncă, doar 2100 au obţinut permisiunea de-a munci în Europa, iar dintre aceştia peste 90% au mers să lucreze în agricultură.

Aceasta este drama absolvenţilor de studii superioare, lipsiţi de locuri de muncă în ţară şi cu perspectiva unor munci necalificate în afară. România îşi iroseşte capitalul uman, având şanse mari de-a rămâne cu tot mai mulţi şomeri în ţară, care nu mai au perspectiva ofertantă, de acum câţiva ani, a emigrării. Vom rămâne doar cu jocurile de putere şi cu exerciţiile de imagine ale unei guvernări iresponsabile, care, în afară de-a fi identificat potenţiale reduceri de venituri, ale diverselor categorii sociale, şi de-a se împrumuta, n-a fost capabilă de nimic.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/romanii-cetatenii-nimanui–112955.html

Tot din arsenalul cu teme de răsunet electoral fac parte vasta şi impozanta dezbatere legată de revoluţionarii beneficiari pecuniar sau desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române. Din 2004 de când au ajuns la putere portocaliii, făcându-i uitaţi pe roşii, era tot timpul din lume pentru rezolvarea acestor aiureli. Dar dacă vii şi condamni comunismul, doar ca intelighenţia oportunistă să aibă un alibi pentru o susţinere necondiţionată, contra unui trai omnivor bugetivor, atunci e normal să nu marchezi în două mandate nicio măsură efectivă. În bună coerenţă cu pasul început atunci se putea desfiinţa şi acest Institut al Revoluţiei Române, care, şi numai pentru că îl are în sânul său pe Gelu Voican Voiculescu, n-are cum să aibă de-a face vreodată cu adevărul istoric despre evenimentele din 1989. O pomană bugetivoră păstrată la fel ca beneficiile multor revoluţionari contrafăcuţi. E şi logic ca o revoluţie contrafăcută să nască şi aşa ceva. Unde s-a mai văzut ca tu să primeşti terenuri şi indemnizaţie pentru că ai participat la nişte evenimente, cel puţin ciudate. Ce-ar fi trebuit să ceară Petre Ţutea după 13 ani de puşcarie stalinistă? Culmea, el mai spunea că poporul român i-a oferit onoarea de-a suferi pentru el.

Deci toate acestea trebuiau spulberate odată cu condamnarea comunismului. Nu s-a întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, Emil Boc a redus, ca măsură anti-criză, şi beneficiile, oricum simbolice, a foştilor deţinuţi politici şi a deportaţilor în Bărăgan şi Rusia, condamnându-i încă o dată. Aici mai putem vorbi de compensaţii, chiar dacă ele sunt simbolice, pentru că şi dacă ar fi în lingouri n-ar mai putea şterge suferinţa infernală la care aceştia au fost supuşi. Oamenii ăia n-au intrat în alimentare să ia borcanele cu castraveţi şi sticlele cu lapte, ci au trecut prin Infern. Dar nu e de mirare că “uriaşul” premier ia aceste măsuri, când ai sânge de UTC-ist e mai greu să simţi altfel. Iar când un bunic de-al tău devine primar, după 1945, în satul tău, Răchiţele, din oportunism bolşevic, şi-l vinde pe fostul primar, Teodor Şuşman, care ulterior se răzbună ca apoi să sfârşească lichidat de comunişti, e şi normal să mergi pe linia ascendenţei tale. Acesta rămâne renegat în satul său, acolo unde clanul Boc e la putere, apărându-şi memoria bolşevică.

Însă acestea sunt exemple cu-n grad de oripilare redus pe lângă faptul că-n perioada politică desfăşurată sub stindardul condamnării comunismului, mor de bătrâneţe, torţionari feroce, ca Gheorghe Enoiu, decedat în 2010, sau generalul Pleşită, 2009, şi atâţia alţii, ca să nu mai vorbim de cei care vieţuiesc netulburaţi şi la ora aceasta. Nimeni nu a suferit nicio pedeapsă, nimeni nu întreprinde nimic, doar că vine 2012 şi trebuie pusă din nou goarna anticomunistă la suflare. O să revină câteva declaraţii tăioase legate de dosarul revoluţiei şi a mineriadelor, dăm iar vina pe blocajul şi corupţia justiţiei, şi nimic mai mult.

Şi uite aşa s-au scurs opt ani de condamnare a neantului, cu teme numai bune de aţâţat nervul electoral slab. Dar probabil că şi actualii conducători după ce vor lăsa sceptrul, vor lua condeiul şi îşi vor publica memoriile compensatorii, unde ne vor spune cum s-a greşit, ce nu s-a putut, ce-ar fi trebuit să se facă, totul făcut cu speranţa editorială de coafare a sarcofagului politic. Şi uite aşa, luptătorii pe baricada oportunismului nu vor fi condamnaţi niciodată. Poate în Iad. Doamne ajută!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pe-baricada-oportunismului-112593.html

Ba chiar mai mult, acesta pune punctul pe i, atunci când nimereşte cuvintele. Stăpân pe atuul său electoral, Vanghelie spune un adevăr evident deja în politica românescă şi anume că Bucureştii reprezintă barometrul electoral naţional pentru orice tip de alegeri. Tendinţa este aceasta, mai ales că Sorin Oprescu pare a necheza deja prezidenţial în grajdurile puterii, unde e hrănit cu jăratec. Grav este că, la douăzeci de ani de la revoluţie, România rămâne dependentă politic de centralism. Faptul că acolo există o concentraţie masivă de putere şi bani face ca România să fie, cu unele excepţii, reprezentată doar de câteva oraşe mai mari, formată din nişte anexe gospodăreşti dependente de centru. Centru care, măcar dacă ar fi vreo Romă înfloritoare, şi altfel ar sta lucrurile. Dar ceea ce este centru pentru noi reprezintă periferia pentru lumea civilizată.

Dincolo de colcăiala politică, de televiziuni devenite toalete publice, Bucureştii sunt în top atunci când vine vorba de ultimul loc între capitalele europene, asta potrivit unui sondaj realizat de site-ul Conform Tourism. Acesta este votul dat de turişti pentru un oraş care-i întâmpină cu gunoaie, câini vagabonzi, gropi, canalizare inexistentă, zone întinse de gospodării fără apă curentă sau toaletă, plus o poluare de Cernobâl. Până la urmă, e firesc ca ultima ţară din Uniunea Europeană să aibă o capitală pe măsură. Chiar dacă Bucureştii reprezintă epicentrul degradării României, decăderea este generalizată, nu mai departe urbea noastră se poate mândri cu ştranduri şi maternităţi criminale. Ungaria de la graniţă a devenit pentru orădeni loc de pelerinaj într-ale turismului estival şi asistenţei medicale. Cât priveşte centralismul politic el continuă să fie conservat şi-n mentalul multora dintre români de teama unei federalizări şi-n final de teama ungurilor. Ca şi cum la Bucureşti ar sta salvarea, de parcă nu acolo se fac protocoalele capitularde cu UDMR-ul. Până la urmă, prietenul lui Csibi Barna, revoluţionarul Avram Iancu, n-a fost un Mitică, personaj de Caragiale.

Revenind la Bucureşti, dar şi la una dintre “atracţiile” sale, şi anume Marian Vanghelie, acesta este “ejaculat” tot de măreaţa capitală, demnă de “Cuţarida” din „Groapa” lui Eugen Barbu, precum şi de personajul care este. Primarul care este şi capitala care este “ejaculată” de pe harta oraşelor europene civilizate ne dau dimensiunea integrală a europenităţii noastre. La fel cum va dăinui această “Cuţarida”, tot aşa şi Marian va rămâne o atracţie, chiar de va fi nevoit la un moment dat să schimbe culorile clubului.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/bucurestii-lui-vanghelie-111688.html#rate_article

Reorganizarea teritorială a ţării va deveni în curând din problemă naţională o problemă minoritară. De fapt important este ce se întâmplă cu Ţinutul Secuiesc, în urma acestei reorganizări, devine o regiune pură, necontaminată de element românesc sau este amestecat cu judeţe româneşti, gen Alba Iulia? E adevărat că-n cazul din urmă, spiţa lui Csibi Barna îl mai spânzură pe Avram Iancu, eventual la lămpaş şi cu ăla băgat sub plapumă.

UDMR, această nimfomană politică, etern nesatisfăcută de elementul românesc, se pare că trebuie mereu să fie şi-n Parlament, şi la Guvernare. Tot propagând discursul etnic, când mai radical, când mai moderat, îşi conservă voturile. Dar aici e vina partenerilor de coaliţie care lasă UDMR cu agenda lui în afara unor responsabilităţi politice.

În ceea ce priveşte tema euroregiunilor, ea este o temă ca multe altele, bună de făcut dezbateri pro şi contra. Tehnica este simplă, se aruncă pe piaţă idei care au o doză de legitimitate, au şi-un caracter reformator naţional, prin urmare, cine mai poate contesta bunele intenţii ale puterii cu privire la popor. Cât priveşte absorbţia fondurilor, Comisia Europeană pare a fi lămurit problema, nu vin fondurile mai uşor că modificăm noi harta. Facem ce facem şi ne trădăm mentalitatea de profitori pentru care toată odiseea aderării la UE a gravitat în jurul lui: “Vin banii în ţară.” Eventual de la căpşunari, dar şi ăia tot mai puţini.

N-o să vină nimic în ţară, iar în calea furtului la români nu va putea sta nicio lege şi nicio reorganizare. Nu moare niciun baron, niciun clan. O reorganizare teritorială va duce la o reorganizare a clicilor beneficiare.

Rămâne să criticăm declarativ justiţia şi să privim la cei care urmează să intre în UE, de jos în sus. O ţară precum Croaţia, care îşi permite să fie eurosceptică, cu toate că e dorită în UE, are un premier în puşcărie, doi miniştri condamnaţi, la fel întregul management al unei mari bănci de stat, mai mulţi primari şi un ministru al Apărării, profesori şi funcţionari superiori corupţi. Ei îşi permit să fie eurosceptici, pentru că au şi altceva de făcut, în afară de a discuta despre ţinuturi şi proiecte megalomanice, şi anume produc. Faptul că le-ar putea fi afectată industria constructoare de nave, producţia de ulei, vinuri, îi fac să fie reticenţi cu privire la aderare.

Noi vom rămâne mereu cu modernizarea României pe masă, cu reforme şi proiecte, zel făuritor consumat prin talk show-uri, şi, bineînţeles cu UDMR-ul în coadă şi cu problema Ţinutului Secuiesc.

Şi uite aşa o să murim noi de grija Ţinutului Secuiesc, iar UDMR va merge din mandat în mandat şi din ţinut în ţinut.

http://crisana.ro/stiri/politica-1/de-grija-tinutului–110725.html

Acum e rău şi dincolo, dar, cu toate acestea, crizele capitalismului, oricât de dureroase, vin şi trec, lucru pe care românii de afară l-au înţeles, preferând să nu se întoarcă în ţară. Şi deşi mulţi invocă cotele alarmante ale şomajului din Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda, să nu uităm că vorbim de ţări care dincolo de acuta criză economică prin care trec, au nivelul de bază al unor state civilizate. Ca să faci infrastructură sau instituţii funcţionale pentru cetăţean nu e nevoie de economia Americii, ci de responsabilitate şi bun simţ naţional. Cu toate că la ei nu e nevoie de un prag elementar al revoltei pentru că n-au disfuncţii la tot pasul, ca noi, cuţitul împroaşcă deja sângele revoluţionar al unora, înainte să ajungă la os. Tinerii spanioli, intitulaţi „Los indignados”, protestează fără a fi afiliaţi politic şi, culmea, deşi, de regulă, protestul social e asimilat stângii, de data asta vorbim de contestarea unui guvern spaniol stângist, falimentar politic.

La noi, dacă ar exista aşa ceva, ar apărea imediat scenariile. Teoriile conspiraţioniste sunt bune în cazul ăsta pentru a scuza laşitatea multora. Uneori nu mai e nevoie să stea nimeni în spatele nemulţumirii decât indignarea de-a fi călcat în picioare de un sistem de mafioţi care au provocat criza şi care ies basma curată din ea, pe spinarea celorlalţi. Ba chiar mai mult, servesc pe post de bonus şi nişte gloanţe de cauciuc celor care îndrăznesc să se indigneze. Un asemenea protest ar fi de neimaginat acum în România, care e drept că are o tradiţie fabuloasă de înăbuşire a rebeliunilor. Probabil că suntem ţara care se mobilizează cel mai bine în asemenea momente. Pe cât de absentă e voinţa politică românească în planul constructiv, pe atât de bine funcţionează negarea civică. Noi n-avem în spate gloanţe de cauciuc, ci bâte de miner. Dar pe lângă subconştientul colectiv inhibat, apatia şi egoismul şmecher anulează şi ele orice revoltă.

Egoismul nostru proverbial ne slăbeşte la nivel colectiv. Românii au forţă doar pe cont propriu. Dar aceasta e o dovadă de debilitate organică. E ca şi cum am zice că atunci când se măreşte ficatul e un semn de dezvoltare, de forţă. Această hipertrofiere a unei părţi semnifică un organism bolnav, dovada unei slăbiciuni, nu a forţei. Potentaţii zilei în România care au acumulat enorm de multă forţă arată cât de şubrezit e organismul naţiei. Dacă aşa ar arăta un sfert din marii magnaţi ai unei ţări din vest, în 24 de ore s-ar declanşa o revoluţie până în ultimele străduţe din ultimele oraşe. Anticorpii s-ar declanşa imediat, ucigând bacteriile.

Dar, cu toate acestea, românii n-au tineri furioşi şi indignaţi. Majoritatea devin carne de tun pentru joburi sezoniere studenţeşti la diverse multinaţionale, pentru care angajatul e doar un număr de legitimaţie. Aparent, e bine, mai fac şi ei un ban. Aşa ar fi, dacă după aceste experienţe preliminare ar putea intra, după absolvire, într-o progresie profesională normală, dar dimpotrivă îi aşteaptă ori hăul ameţitor al şomajului, ori perspectiva de-a deveni parte din larga forţă de muncă ieftină a ţării. Astfel că revolta se transformă în resemnare.

Multe pot fi explicaţiile pasivităţii noastre, de la cele istorice, la cele genetice. N-avem organ pentru revoltă, cel mult indignarea în papuci de casă, în faţa televizorului. În schimb, avem pentru circ, scandal şi exhibiţionism. Ceea ce arată că suntem de departe cea mai bananieră ţară din Uniunea Europeană.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/revolta-papucilor-de-casa-110127.html

Un om ca Dominique Strauss-Kahn e o instituţie ambulantă. Agenda lui telefonică presupune un întreg aparat de stat, plus influenţă media. În aceste condiţii, poţi fi strivit ca un gândăcel nevinovat ce eşti. De fapt, această beţie a puterii e cea care naşte şi beţia hormonilor. Dominique Strauss Kahn, dacă ar fi un contabil prin Paris, între el şi femei ar sta pişcoturile şi zâmbetele timide. N-ar îndrăzni să sară pe femei, ca un şef de trib care ia ceea ce i se cuvine drept captură de luptă.

Dar dincolo de toate faţetele şi teoriile mai mult sau mai puţin conspiraţioniste pe care le poate procova un scandal de talia acesta, sunt foarte interesante şi ecourile româneşti. Adicătelea, avem şi noi suratele noastre care erau gata să fie sacrificate şi ele pe altarul FMI. Nu era de ajuns o ţară întreagă datoare la FMI, mai trebuia să plătim şi-n natură. De fapt, nimic nou sub soare, suntem obişnuiţi noi cu birul la turci, când mergeau miss-urile vremii să defileze prin faţa sultanului. Irineii rămâneau să plimbe ursul prin ţară, iar Monicile jucau ţurca cu padişahul. Se ocupau turcii de divorţuri atunci.

Sigur că la noi nu s-a pus problema de vreun atac. O ziaristă TV ne spune că bossul FMI, de atunci, a fost doar curtenitor, deci onoarea a rămas neşifonată. Mai interesant este cazul Alinei Mungiu Pippidi, care neputând spune că l-a refuzat în calitate de seducător pe DSK, (omul are nişte limite), a văzut ea totuşi nişte tendinţe la el, însă ea l-a refuzat cu-n proiect. Normal, fiind intelectuală, cu ea, albitul erotoman a lucrat la alt nivel, cum ar veni. Am răsuflat uşuraţi, pe toate le-am putea pierde, mai puţin onoarea Alinei Mungiu Pippidi.

Aceeaşi Alina Mungiu Pippidi critică presa franceză, care e destul de generalistă, nu face anchete la sânge, scandaluri, nu e agresivă, mai zice ilustra contemporană, în comparaţie cu a noastră. O fi aşa, dar asta poate fi şi semnul unei prese civilizate, care, chiar dacă nu l-a dat în gât pe Dominique Strauss Kahn, impune printr-o civilizaţie a comunicării şi prin bunul simţ cu privire la limitele sale. Presa nu face procuratură, circ, în mod normal, aşa că nu văd de ce ne-am sui noi pe muşuroi şi ne-am uita de sus. Pe de altă parte, măcar de-ar fi aşa, dar chiriecii şi roşca-stăneştii, şi mulţi alţii, o contrazic pe doamna Pippidi, la noi e mai mult fum decât foc. Până una alta, bine că am scăpat şi n-a sărit şi pe noi şeful FMI. Oricum jucăm, ca ţară, rolul de victimă tăcută cu FMI-ul, dar noi suntem demni, noi plătim cash datoria, că ne permitem, nu plătim în natură.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/satirul-francez-si-mioritele-109860.html

Sigur că atunci când vii să-ţi pui semne de întrebare asupra modului de acţiune a unei mari puteri, care a făcut din justiţie, zeiţa supremă, din Constituţie, Biblie, ţi se serveşte refrenul deja tocit, cum că în faţa barbariei trebuie luptat cu orice arme, fără formalităţi. Sunt cei care în general nu pot accepta simultan, un da şi-un nu într-o opinie, ori trebuie să fii în tabăra lui da, or într-a lui nu. O fi având şi argumentul forţei justificarea lui, dar imaginea de clan care pune la cale o lichidare parcă nu se lipeşte de statura unor politicieni aleşi, care vântură de dimineaţa până seara, sloganuri democratice. Se trădează şi din asta, ceea ce se ştie oricum demult: că terorişti ca Osama Ben Laden sunt produsul Americii, iar ca el mai sunt mulţi. Poza clanului de la casa Albă privind ca la un meci de baseball lichidarea teroristului numărul unu, se developează şi mai bine în lumina faptului că aveau în faţă, în persoana lui Bin Laden, un fost agent CIA. Teroriştii nu s-au născut pe cocoaşa cămilei cu coranul în mână.

Mulţi se întreabă pe bună dreptate, dacă a  lucra cu metodele teroriştilor, nu le dă şi mai mult apă la moară acestora. Aşa este, dar să nu uităm că metodele teroriştilor nu sunt totdeauna străine de ale duşmanilor lor. Însă modul acesta dur de-a replica la tot ce vine din partea musulmană rămâne o metodă periculoasă. Asta pe de-o parte, iar într-o altă direcţie, măsuri de genul celei luate de Sarkozi, de interzicere a vălului musulman sunt şi ele la rândul lor deplasate. Poziţia aceasta de forţă spune multe despre lipsa de profunzime democratică şi de faptul că aceste mari puteri, care au fost întâi prietene cu Saddam, Bin Laden, Gaddafi, Moubarak, seamănă bine cu duşmanii lor, în pofida harnaşamentului lor instituţional democratic.

Ce-ar însemna acum ca unele state arabe tradiţionaliste să răspundă cu aceeaşi monedă pretinzând turistelor occidentale să poarte văl. Justificări a unor asemnea decizii prin teorii feministe sunt de-a dreptul ridicole. Vălul musulman nu e semnul niciunei asupriri a femeii de către Islam. Căminul e un spaţiu sacru, inviolabil, iar femeia este întruchiparea acestui spaţiu. Intimitatea ei fiind tot una cu a căminului care nu trebuie violat de nimeni. Acesta fiind şi simbolul vălului, de inviolabil a ceva sacru şi intim. Poţi să nu împărtăşeşti aceste concepţii, dar asta nu justifică teoriile aberante care văd un simbol al totalitarismul în orice lege şi tradiţie. Nu poţi să extrapolezi trauma ta istorică, ca spaţiu european violat de totalitarism, la orice element din alte culturi şi religii, pentru că poţi ajunge să baţi câmpii.

Cele două lumi au mai multe motivaţii de apropiere, decât de separare. Fiecare ar putea să-i dea celeilalte, din preaplinul ei. În felul acesta s-ar putea crea o sinteză. Aşa cum civilizaţia occidentală stă mai mult pe ştiinţă, iar lumea musulmană pe credinţă, un schimb ar fi reciproc avantajos, fiecare primind ce-i lipseşte mai mult.

Problema e că acest ministru nu ştie la ce se uită. Marea forţă de muncă rurală s-a dus pe alte câmpuri să muncească, nu stă pe aici nici să bea, nici să asculte folclorul lui Tabără. Prin urmare, reacţia lui Valeriu Tabără e una paralelă cu realitatea. Iar cei care beau prin crâşmele staului nu reprezintă marea forţă de muncă ce ar scurma pâmăntul patriei ca să-i culeagă fructele. Dar dacă oamenii stau la crâşmă, statul n-are nicio soluţie pentru zona rurală, singurul proiect fiind sălile de sport. Atât de mult îî pasă statului de pământul nelucrat că s-a gândit să-l acopere cu săli de sport. Pentru cine? Pentru cei pe care ministrul Tabără, o ilustră incompetenţă sonoră, îi mustră popeşte că stau prin crâşme. Aceia au tot atâta condiţie fizică pentru sportul cu mingea, cât şi pentru cel cu coasa. În tot acest timp hypermarketurile gem de produse de import, mâncăm roşii chiar şi din Spania, poate culese chiar de cei care ştiau că aici în ţară nu pot primi decât muştruluielile unor lupi moralişti.

Însă toate aceste declaraţii sunt de moment, oricum nu le va reţine nimeni. Până la urmă tot băieţii din crâşmă vor fi momiţi la vot, statul va şti atunci să se aplece asupra contribuabililor săi. Le va atârna o găleată de gât la fiecare după care îi va trage de vot. Bineînţeles că va urma încă o guvernare contraperformantă, la fel ca şi poporul, după cum grăit-a păstorul turmei. E adevărat, un popor, nu cu atâtea “succesuri” ca şi sirenele portocalii. Interesant că odinioară poporul era mult iubit, alesul său de azi autointitulându-se atunci expresia subconştientului colectiv românesc. Acum, într-adevăr, în contraperformanţă se uneşte şi poporul cu conducătorul.

Dar dacă agricultura nu produce nimic, doar declaraţiile unui ministru afânat prin politică, oamenii aşteaptă măcar să taie o vietate de Paşte, ceva care se mişcă, orice ar fi, pentru a putea savura în faţa televizorului alţi miei sacrificaţi pe altarul justiţiei. Sigur că sunt nişte miei pătaţi, ba chiar oi negre, dar de atâtea ori s-au jucat cu lupul justiţiei până acum, încât e greu de crezut că vor ajunge acum drob.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/apelul-de-se-a-ra-la-crasma-din-sat-108756.html#rate_article

Dacă am cerceta vreun sens al ţării noastre în acest moment, am risca să fim pândiţi de un vid imens. Care e de fapt traiectoria acestei ţări? Atâta timp cât erau în faţă aderarea la NATO şi UE, existau nişte determinaţii exterioare care ne-ar fi putut crea şi un sens lăuntric colectiv. Dar toate acestea, dacă rămân doar nişte puncte bifate pe o agendă, fără alte consecinţe, nu reprezintă niciun proiect autentic. În continuarea acestui scenariu, nici aderarea la Spaţiul Schengen nu poate însemna mai mult. Şi când nu va mai fi la ce să aderăm, ne vom pierde până şi iluzia unui proiect. Pentru că în interior România arată ca o ţară lipsită de orice noimă. În afară de a face bilanţul disfuncţionalităţilor, România nu mai bifează nimic.

Auzim că românii au confundat în ultimii ani hotelurile cu spitalele, şi asta o spune ministrul Sănătăţii. Între timp, Olanda vrea să restricţioneze accesul pe piaţa muncii pentru România şi Bulgaria. Deci, nu suntem consideraţi membri UE, deşi am aderat în 2007. Cam aceasta este imaginea noastră reală. La nivel de cultură statul român e incapabil să-şi recupereze marii autori. Cioran, care e cel mai realizat scriitor român în plan universal, nu reprezintă nicio miză pentru un stat centrat doar pe propria corupţie. Totul continuă cu atmosfera irespirabilă a spaţiului mediatic, unde toţi netalentaţii stimulaţi generos pentru fonfleuri şi fanfaronade îşi fac tumbele de seară în văzul tot mai înceţoşat al oamenilor. În planul vieţii obişnuite, se înmulţesc crimele, bolile psihice, iar culmea paraginii, garduri din cimitir se desprind, omorând bătrâni, ca într-o lăcomie a pământului ce se vrea îngrăşat cu tot mai mulţi morţi. Şoselele sunt gropi de înmormântare pentru şoferi, gardurile, clădirile, conductele, toate se surpă. Indiferenţa şi autismul egoist delăsător se vor plăti treptat la nivel colectiv.

Peste tot acest peisaj sinistru mai aflăm din dezvăluirile wikileaks că liderii de azi, care trag cetăţenii de urechi că vor doar să fie asistaţi şi că nu muncesc, fiind chipurile ei vinovaţi pentru criză, ocoleau cu bună ştiinţă informaţiile despre criză pentru a se juca cu disperarea profesorilor prin mituiri electorale. Însă, peste toate, o lopată de ţărână se aşterne, vorba poetului, dar până atunci trăim o perioadă a lipsei de sens istoric al acestei ţări, nu mai avem nici revoluţii de făcut, nici aderări prea multe, suntem o ţară fără direcţie, fără scop. Discursurile despre modernizarea României ne vor ţine treji până la Apocalipsă. Măcar de-am fi apocaliptici şi tot am avea un sens. Aşa, trăim ca o ţară care nici măcar nu vede un sens în a protesta, în a demonstra petru a-şi răzbuna umilinţa şi demnitatea frântă. Până şi în faţa protestului colectiv rămânem abulici, preferând eterna noastră ipostază, de campioni ai oripilării ipocrite.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/romania-fara-sens-colectiv-108449.html

Pe undeva este şi normal, omul, ca să ajungă la noi într-o funcţie, ar fi în stare, dacă ar putea, să-şi modifice şi grupa sanguină, şi ADN-ul, să vorbească păsărească, dacă asta impune fişa postului, să joace kazaciok în jurul şefului, să se contorsioneze la maximum în toate poziţiile posibile, să-şi modifice silueta precum o meduză care poate deveni când tubulară, când desfăcută şi prelinsă pe toate formele ce i se ivesc în cale. După ce treci prin asemenea metamorfoze, vine şi momentul să devii şi tu mai rigid. Destul te-ai rupt ca râma în toate părţile, acum e momentul să te aşezi ţeapăn pe un scaun şi, dacă se poate, să înţepeneşti în el până la adânci bătrâneţi.

Cum să te ridici, pur şi simplu, şi să părăseşti locul, doar pentru că unii n-au ce face şi fac teste de lăcomie. Câtă perversiune să te joci cu reflexele pavloviene ale bietului om muritor şi păcătos! Dar omul lacom nu are limite, decât atunci când îşi construieşte aparenţele de truditor modest. El, chiar dacă îşi supraalimentează conturile, va vorbi mereu de banii primiţi, ca de oxigenul necesar existenţei sale. Ca şi cum, de fiecare dată, miza acumulării sale ar fi doar existenţa de fiecare clipă, nu îmbuibarea.

Însă lui Adrian Severin, deşi pozează în victimă a unui complot, nu se ştie de ce provenienţă, îi lipseşte şansa de-a poza şi-n sărac, nu doar în cinstit. Până şi conturile sale publice vorbesc de bine. Îi lipsesc toate ingredientele pentru a poza în victimă. Nefiind un personaj popular, Adrian Severin e singur cu infatuarea sa. Cum situaţia nu-i permite niciun tertip populist, nici măcar celebrul refren cu diversiunea lui Băsescu, e obligat să recurgă la ultimul arc greu care-l ţine în scaunul său, şi anume tupeul. Omul se declară nevinovat. E din născare aşa, şi n-au cum nişte răuvoitori să-l compromită pe el, ajuns demult statuetă publică.

Indiferent de deznodământ, important este că specificul românesc a putut să se afirme şi la Bruxelles. Ceilalţi doi colegi au reacţionat ca nişte tocilari prinşi copiind. S-au roşit şi s-au predat. Al nostru, călit pe plaiuri mioritice, rezistă şi la un atac atomic. Singurul impediment pentru el este că tărăşenia nu s-a petrecut în ţară. Imaginaţi-vă acelaşi scandal repetat în Parlamentul naţional, cât circ fără niciun rezultat ar mai fi adus.

Aşa, în văzul lumii, e mai greu să te mai ajute până şi tupeul dâmboviţean, care e cel mai bun înălbitor de imagine la noi în ţară. Diferenţa e că puterea lui de acţiune într-o lume a normelor este nulă. Însă acum până şi o demisie devine lipsită de onorabilitate, fiind tardivă şi lipsită de orice penitenţă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/politicianul-ramas-fara-inalbitor-107468.html#rate_article

Cu toate că îndemnul său la iertare este universal, servit ca recomandare şi nouă, românilor, la un moment dat Adam Michnick e obligat cumva de către interlocutorul său să recunoască diferenţa de nuanţă între cele două foste regimuri comuniste. Disidentul polonez recunoaşte aportul semnificativ al preşedintelui Jaruzelski şi chiar al călăului său carceral, generalul Kiszczak, în realizarea mesei rotunde din Polonia, care a dus la o schimbare paşnică de regim. Situaţia la noi a fost diametral opusă, Ceauşescu zbiera în ultima sa teleconferinţă către generalii de la Timişoara să scoată muniţia de război: „că doar nu suntem Iisus Hristos, să întoarcem şi celălalt obraz”. Diferenţa e cam mare şi cere clar o abordare diferită. Nu poţi la nesfârşit să spui doar de ce noi n-am avut un Havel sau un Michinik. Pentru simplul motiv că noi n-am avut un Jaruzelki, un Tito sau un Janos Kadar.

Regimul nostru comunist a fost cel mai primitiv, mai îndepărtat chiar şi de perceptele comuniste, nemaivorbind de izolaţionismul politic ceauşist care a ţinut românii închişi într-o conservă cultivând înapoierea, a cărei prezenţă se poate resimţi şi azi. Închistarea şi strânsoarea regimului de la Bucureşti nu lăsau loc de mari disidenţe, decât cu preţul vieţii. Iar aici sunt de admirat pentru eroismul cu care şi-au dat viaţa disidenţi ca Liviu Babeş sau inginerul Gheorghe Ursu. Pe de altă parte, asta nici nu te poate face să-i învinovăţeşti pe cei care n-au fost eroi. “Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la alţii”, mai spune Adam Michnick.

Ţinând cont de realitatea obiectivă dureroasă de la noi se poate face această nuanţă îngăduitoare privind palida noastră disidenţă a anilor ’80, în special. Dar în acelaşi timp nici nu justifică această abstinenţă a instinctului eroic, disidenţa retroactivă, de după 1990, a multor intelectuali. Decent era să existe o surdină, dar de cele mai multe ori gălăgia anticomunistă a fost doar pretextul pentru a plăti poliţe personale foştilor privilegiaţi ai regimului, folosindu-se cadavrele morale ale unora pentru impostura morală a altora.

Ce e trist dincolo de toată această discuţie e faptul că la noi nici comunismul n-a fost cât de cât suportabil, la fel cum nici capitalizarea prin furt de după 1990 nu poate fi ceva suportabil. Performanţa de-a face viaţa insuportabilă indiferent de epoci e o marcă personalizată pentru noi. Nelăsând nici măcar o cută, acel loc de mijloc care să poată pregăti iertarea şi premisele unui nou început, ne ratăm mereu startul. Cruzimea foştilor călăi blochează până şi pioasa credinţă creştină, astfel că mai degrabă îţi vine să te gândeşti la Iisus dărâmând în templu tarabele negustorilor. E adevărat că Iisus nu face doar asta. Însă e greu să fii cel iertător, când călăul se uită la tine şi spune “Da’ ce, noi suntem Iisus Hristos?”. La fel ar putea spune şi călăii timpului nostru, care au furat cumplit, ruinând o ţară întreagă: “Ce, noi suntem Iisus Hristos, să împărţim peşte şi pâine cu ceilalţi?”. E greu, în condiţiile acestea, să ierţi.

Din această fundătură ne-ar putea scoate soluţia hâtră al lui Petre Ţuţea. “Îţi pui vreo doi ani la rând creştinismul în paranteze, loveşti, faci dreptate, după care revii.” Din păcate, suntem departe de orice soluţie şi tot mai aproape de a crea, în timp, circumstanţele unei noi oprimări, cu perechea etern inseparabilă a istoriei noastre, de călăi şi victime.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/ca-doar-nu-suntem-iisus-hristos–107668.html#rate_article

Totuşi, unele statistici la nivel european ne dau alături de greci ca având cel mai slab consum, dar să nu uităm că e vorba de-o raportare la multe ţări din Europa care sunt cu un secol înaintea noastră. Înainte de criză diferenţele erau şi mai mari. Însă raportat la noi înşine conform statisticilor pe anul trecut, România nu stă rău la partea de consum. Explicaţia este simplă, mulţi români lucrează la negru şi e foarte greu să-i învinuieşti pentru asta. Având în vedere că munca este suprataxată e de la sine înţeles fenomenul muncii clandestine. Problema gravă este că-n felul acesta noi nu prea avem economie adevărată, dar nici nu putem lăuda c-am fi avut. Economia subterană înseamnă economie falsă, care poate fi de subzistenţă pentru unii şi de opulenţă pentru alţii, însă per ansamblu totul e haotic şi lipsit de producţie sănătoasă. Cu puţinele excepţii de capital autohton, majoritatea companiilor străine îşi duc grosul profitului acasă, dincolo de salariaţii autohtoni şi taxele plătite către statul român. Aşa că românilor le rămâne supravieţuirea prin economia subterană şi prin producţia agricolă de subzistenţă. Sigur că-n felul acesta nu poţi da faliment, iar dacă te mai şi împrumuţi de la FMI, atunci rezolvi problema cu plata în sistemul bugetar, mai ales dacă mai şi reduci din salarii şi salariaţi.

Toată această stare de fapt nu înseamnă, ce-i drept, nici apocalipsa mult trâmbiţată de cei care vor să tragă focul sub oala lor întru miză politică, dar nici promisiunea pentru vreo reformă sau vreo modernizare. De fapt, nimic nou sub soare, crize am mai avut şi-n guvernarea CDR-istă, atunci n-au fost tăieri şi creşteri de taxe, ci a fost inflaţie, oricum tot timpul au fost conjuncturi pentru a crea momentul zero, iar după ce aceste momente se ratează, vin actorii politici şi ne spun, pe post de experţi, ce trebuia făcut şi nu s-a făcut. De la Ion Iliescu încoace, toţi foştii preşedinţi, premieri sau miniştri s-au convertit în analişti experţi, scriu cărţi, articole, participă la simpozioane, forumuri şi ne spun ce trebuia făcut ieri, ca azi să ne meargă bine. Tertipul mediatic de-a comunica informaţii şi analize este bine folosit de clasa noastră politică.

În rest, românii supravieţuiesc ei cu aranjamente că doar n-or sta să aştepte fondurile europene, care se pare că sunt ca fata morgana. Total inaccesibile pentru cei care vor să-şi facă propria lor afacere, dar şi greu de palmat pentru învârtitorii autohtoni care-şi făcuseră mari vise înaintea aderării. Măcar din punctul acesta de vedere există o echitate întru abstinenţă. Deci nici în marea criză nu suntem, dar nici conectaţi la priza unui viitor care să conţină perspectiva creării unei economii durabile şi sănătoase. Situaţie tipică pentru societatea noastră din ultimii douăzeci de ani, nu se merge nici în trecut, nici în viitor, ci se creează un prezent băltit continuu, care e presărat cu fantome din trecut şi cu năluci din viitor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/economia-falsa-si-criza-adevarata-105990.html

Hosni Moubarak se pregăteşte să trăiască ce-au trăit atâţia alţii. E adevărat că, în cazul său, dată fiind prietenia cu Israelul, deci şi cu America, dracul nu e atât de negru ca-n cazul altor dictatori care au fost zugrăviţi drept căpcăuni de presa internaţională. Cu toate acestea, poziţia sa e şubredă. Alţii, ca Ben Ali din Tunisia, au fost măturaţi mult mai repede. Ben Ali a condus în teroare şi corupţie Tunisia mai bine de douăzeci de ani şi nimeni din marea familie europeană n-a strâmbat din nas, ca să nu mai vorbim de America. Motivul? Faptul că regimul reprezenta un tampon în faţa forţelor fundamentaliste musulmane. O poliţă de asigurare din care se hrăneşte şi Moubarak, e adevărat, la un nivel mai mare. Moştenitor şi cultivator al păcii cu Israelul, semnate de fostul preşedinte egiptean Al Sadat, asasinat de un fanatic islamist, Moubarak a putut genera în linişte o dictatură de treizeci de ani.

Însă reprezentarea mediatică a dictatorului este variabilă în funcţie de circumstanţe. Hugo Chavez e un mare dictator de ani la rând, pentru că s-a opus Americii, despre alţii aflăm doar când nu se mai poate struni populaţia autohtonă. Europa n-a fost animată de idealuri democratice, atunci când a venit vorba de Tunisia sau chiar Egipt, decât în momentul exploziei populare, în schimb soarta homosexualilor din Uganda este o problemă prioritară pe agenda bruxelleză de ani buni. Dar toţi marii dictatori au avut parte de aceeaşi toleranţă condiţionată. Ceauşescu a avut clipele lui astrale pe firmamentul politicii internaţionale, Fidel Castro – erou pentru stânga franceză şi nu numai, Saddam Hussein – util pentru americani, până la un moment dat.

Dincolo de toate acestea, există şi un specific geopolitic care nu poate fi ignorat şi care face ca ţările arabe şi sud-americane să fie mult mai uşor de controlat prin dictaturi, democraţia ducând implacabil la război civil. Însă nu de asta există o tăcere complice, atunci când aceşti tartori îşi călăresc popoarele. Nu implementarea democraţiei este marele deziderat pentru America sau Occident. E mai simplu să faci afaceri şi să te asiguri de relaţii reciproc avantajoase atunci când ai de-a face cu un singur clan, decât atunci când sunt mai multe. În felul acesta, dictatorii sunt buni atunci când luptă împotriva duşmanilor atlantico-europeni, devenind nişte terorişti abominabili în momentul în care sunt ameninţaţi de popor sau deviază de la frontul comun.

De reţinut pentru noi, din toată forfota revoluţionară egipteană, şi avertismentul armatei egiptene către Hosni Moubarak: “Te-am iubit acum 30 de ani. Nu vrem să te umilim. Nu vrem să sfârşeşti ca Nicolae Ceauşescu. Pleacă în pace”. La noi, Ceauşescu n-a avut parte de această declaraţie de iubire frântă din partea armatei sale, deşi armata a fost febleţea sa. L-au trădat generalii săi şi l-au executat dimpreună cu odraslele sale politice. Ar trebui să ne dea de gândit acest arc peste timp şi să ne uităm mai bine în oglindă înainte de-a ne afirma închipuirile noastre narcisiste despre România europeană şi civilizată. Egiptul modern, cel antic nu suferă comparaţie, ne arată cât de moderni am fost şi suntem noi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cand-dictatorii-devin-inutili-105396.html

Revenim la militari, normal că dacă n-au pierit în ultimele decenii, în marile războaie în care a fost angrenată România, ei merită să trăiască, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să trăiască bine şi foarte bine, în orice situaţie, iar restul să aibă doar dreptul să bată din buze. România a rămas un stat centralizat comunist, încremenit, lipsit de societate civilă, de mici şi medii întreprinzători, în care dacă nu faci parte dintr-o castă bugetară superioară eşti automat sortit pieirii. O ţară plină de generali în care doar cei atinşi în privilegiile lor au dreptul la cuvânt şi revoltă. În plus, la această oră România e o ţară îmbătrânită, în care în afară de pensii nu mai există altă problemă. În timpul ăsta nu bagă nimeni de seamă că se mai duce dracului încă o generaţie de tineri, care pe afară, care împuşcând francul prin ţară, iar noi avem tot timpul probleme cu vechile structuri, sisteme şi generaţii. Cea mai distrusă generaţie tânără e cea de după 1990, care a trebuit să asiste la cearta politică sterilă dintre foşti comunişti şi falşi disidenţi, la marile furturi ale băieţilor din fostul sistem, prelungiţi în structurile de după 1990. Aceştia au rezolvat România pe decenii. Tot ei suferă atunci când pierd temporar puterea, şi-i putem auzi urlând ca din gură de şarpe pe la TV.

În rest, mesajul pentru muritorii de doi lei: emigraţi unde vedeţi cu ochii şi dacă se poate să trimiteţi bani în România. Marea greşeală a celor plecaţi din ţară a fost că au ţinut bugetul ţării, ani de-a rândul, trimiţând bani pentru familiile lor, după ce au primit un şut în fund de la statul român. Trebuia să-şi ducă treptat şi familiile cu ei într-o strămutare totală. Ar fi fost o palmă binemeritată dată acestui stat ticălos, corupt la toate nivelurile sale, de către toate partidele. Nimeni nu vorbeşte decât la modul general de viitor, trecutul are forme concrete de prezenţă. România a ajuns un soi de azil pentru bătrâni, nu mai are nimic viu în ea. În loc să scurtăm perioada de pensionare lăsând astfel locul tinerilor pentru a întineri instituţiile, la noi se măreşte vârsta de pensionare, în felul ăsta scutindu-i şi pe aceştia de-o pensie prea lungă, având în vedere speranţa de viaţă din România. În rest, ţara toată e plină de gropi şi de ţevi vechi, gata să crape. Ca un stat sud american, care are toată putreziciunea corupţiei, dar mai puţin pofta de viaţă. Măcar ăia dansează, românii sunt ca nişte “jucării stricate”.

Mai sunt unii care-n neaoşismul lor suferă convertiri religioase şi trec la neoprotestanţi, una din puţinele categorii care prosperă şi-n vreme de criză. În rest, putem da anunţ la rubrica de mică publicitate: ţară, pierdut timpul de douăzeci de ani, găsitorului, mare recompensă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-carusel-cu-jucarii-stricate–104970.html#rate_article

Această castrare lingvistico mentală, des operată de dispecerii epocii are o paletă largă de categorii umane prevăzute cu cod roşu, homosexuali, negri, evrei, femei. Ca o ironie a istoriei, America îşi trăieşte porţia ei de tiranie, şi într-o oarecare măsură şi Occidentul, asta după ce decenii de-a rândul a reprezentat pentru o planetă întreagă, libertatea. Estul Europei a trăit decenii privind cu jind peste graniţe. Noi românii suntem la ora aceasta mult mai liberi cultural decât multe ţări occidentale, sigur că poliţaii politically corectness mai vânează şi pe la noi cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care la noi vor fi greu de implementat măsuri de discriminare pozitivă nu rezidă în vreo conştiinţă înaltă a libertăţii. Faptul că la noi nu se respectă nimic, nici legile omeneşti, nici cele divine, are iată indirect un aspect pozitiv. Oferă o protecţie involuntară faţă de abuzurile poliţiei de moravuri culturale.

Dar dacă Mark Twain e pedepsit în America, se pare că pentru Occident, simbol al lumii libere, crimele comunismului trebuie să rămână nepedepsite. Recent, comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a declarat vizavi de un memoriu a şase ţări fost comuniste, care solicitau ca UE să penalizeze negarea crimelor comunismului, că această combatere a negării comunismului nu e posibilă. Motivaţia fiind vagă şi expeditivă, cum că ar trebui o armonie de viziuni s.a.m.d. Justificările tipice atunci când nu se vrea să se facă un lucru. Însă atunci când există voinţă s-a demonstrat, atât în Europa cât şi-n America, că acuzele pentru delict de opinie pot apărea oricând. Dar iată, crimele comunismului nu înfierbântă şi nu suscită suficient de multă patimă pentru a crea o voinţă de decizie.

Privind la decăderea în consum a Occidentului, la populaţiile obeze aduse la nivelul unor vietăţi de hypermarket, la tot felul de idiosincrazii politice degenerate, te întrebi dacă nu avea dreptate Constantin Noica să afirme că Europa de azi e a untului, nu a culturii. Însă atunci când Noica spunea asta, vedea cu optimism şansa unui viitor cultural în spaţiul răsăritean, acum privind la noi putem spune că noi nu suntem nici ai culturii, nici ai untului. Singura consolare care rămâne pentru noi e aceea că în lipsa noastră de aderenţă la normă, nu preluăm şi excesul juridico-cultural de îngrădire a opiniei, al societăţilor dezvoltate. Desigur, le mai mimăm şi noi, şi le vom mai mima în continuare, aşa cum facem din păcate şi cu părţile bune.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mark-twain-sclavul-vremurilor-noastre-104710.html#rate_article

Prin trustul său s-a făcut mereu un zgomot pretins revoluţionar, toată revoluţia sfârşindu-se după ce haita de lupi urlători s-a trezit cu ciozvârta în dinţi, amuţind întru ghiftuială şi digestie pentru următorii patru ani. Imaginea sa de acum câţiva ani când a impus-o spontan şi la faţa locului pe fosta preşedinte a PC, Daniela Popa, era venită parcă de la alegerile comunale ale Partidului Muncitoresc Român, din anii 50. Altfel, un bun aparţinător al reţetei secrete româneşti de capitalism, deci pe toate planurile numai de bine despre acest personaj toxic precum animalul al cărui nume i-a devenit poreclă, varanul. Partidul său, iniţial umanist, acum conservator, s-a dus mereu în toate direcţiile, practic antena sa a avut semnal peste tot. Întâi cu PSD, apoi soluţie imorală cu alianţa D.A., revenire la matcă, iar acum PNL. Cei din UDMR se simt puţin concuraţi la acest capitol şi s-ar putea să fie surclasaţi la palmaresul cu parteneri de dans politic din buric.

Ultima descălecare în curtea PNL a produs o oripilare generală. Adică partidul istoric, anticomunist şi antisecurist, se înhăitează acum cu una dintre piesele de rezistenţă? Da. În primul rând, care partid istoric şi care anticomunism? Vorbim cumva de anticomunismul lui Tăriceanu şi Patriciu ieşiţi din mantaua FSN? E interesant cum unii care au ieşit din mantaua FSN şi-au croit apoi haine noi, au luat nişte seniori, i-au linguşit şi i-au pus pe post de emblemă istorică, după care au trecut la treabă, de cele mai multe ori făcând treabă bună cu FSN-ul aflat la putere în vremea aceea. Aşa că această indignare e complet hazardată. Nu e nimic nefiresc în această asociere, cum nici o altă asociere de pe scena politică românească n-ar fi nefirească.

Cât despre partea cealaltă, Crin Antonescu are şansa de-a fi iubit de toţi mogulii, motiv pentru care caută a fi în pole position pentru cursa prezidenţială. Pragmatic politic, lucrurile sunt simplu de înţeles, în rest să ai pretenţii principiale în numele cărora să afectezi o figură dezamăgită atunci când priveşti spre liderul liberal e peste doza de naivitate permisă în politică. Faptul că preşedintele liberal vorbeşte atunci când are nevoie de acest discurs despre Piaţa Universităţii, despre idealurile tinerilor nouăzecişti, după care face ce trebuie să facă pentru a-i fi lui bine, nu mai e demult ceva nou pentru el şi nici pentru oricare alt lider politic de la noi.

În ce-l priveşte pe varanul umanist, conservator şi liberal, el îşi va înfige până la moarte limba toxică, necrozând şi paralizând tot ce-i iese în cale, atât politic, jurnalistic, cât şi economic. Dacă economia de piaţă nu prea există în România e şi datorită acestor oligarhi, care au ras totul în calea lor.

Totuşi, cei doi ar putea fi mândri, căci, iată, peste secole au împăcat două mari doctrine rivale ale secolului XIX, conservatorii şi liberalii. Iată cine e azi fruntaşul celor pe care Mihai Eminescu îi sprijinea. Ne dăm seama mult mai bine ce vremuri caricaturale trăim, atunci când ne uităm în spate. O, tempora!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/altoiul-putreziciunii-104327.html#rate_article

Faptul că un gazetar din secolul XXI vine şi cercetează documentele istoriei, după care reproduce adevărul acelor documente e un demers firesc şi de bun simţ. Toate personalităţile istorice au luminile şi umbrele lor, de ce n-ar exista o dezbatere! Însă mai tot timpul canonul şi cenzura vremii au făcut poliţie culturală în orice epocă. Pentru orientările lor politice discutabile, personalităţile veacurilor anterioare îşi pierd şi statutul de om şi de genii, devenind aidoma criminalilor de la Auschwitz. Cioran şi Eliade trăiesc asta în Vest, unde sunt deposedaţi treptat de meritele culturale. Aceasta e poliţia lui politically correct. Sigur că acest tip de caz e frecvent în Occident, deci, nimic nou sub soare.

Reacţiile ONG-urilor şi a instituţiilor de comando cultural au fost previzibile şi cu această ocazie. Cum previzibilă a fost şi reacţia a zece intelectuali, în frunte cu Pleşu şi Liiceanu, care într-o scrisoare de câteva zeci de rânduri reuşesc să arate de ce România nu are nici la ora aceasta intelectuali de principiu. Întâi, apărând-o pe Eugenia Vodă, aceştia invocă argumentul perfect valabil, că o ideologie totalitară nu trebuie contrată cu ceva de aceeaşi extracţie. Totalitarismului ideologic al secolului trecut nu trebuie să i se opună vânătoarea de vrăjitoare a poliţiei culturale ce poartă în piept insigna lui politically correct. Până aici e bine, mai departe aceeaşi domni intelectuali aruncă în aer tot ce afirmaseră înainte. Ei reproşează CNA-ului că dacă tot s-a sesizat la afirmaţiile făcute în emisiunea Eugeniei Vodă, de ce n-a făcut-o şi vizavi de omagiile aduse de unele televiziuni la înmormântarea lui Adrian Păunescu, asociat cu-n regim criminal. Sigur că taţii lui Tismăneanu şi Patapievici nu pot fi asociaţi cu-n regim criminal, nu atunci s-a suferit cel mai mult în România, adică în anii 50, nu atunci a existat lupta anticomunistă din munţi, comunismul trebuie condamnat atunci când au trăit, în siguranţă, totuşi, Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Tismăneanu.

Revenind la contradicţia intelectualilor, cum rămâne treaba cu politically correct, care nu trebuie aplicat în combaterea totalitarismului? Sau dacă acest politically correct loveşte şi-n duşmanii, şi-n rivalii culturali din timpul vieţii lor, atunci se poate justifica? Cam aici a eşuat argumentul de principiu adus de gherilla intelectuală urbană, şi anume atunci când a venit vorba de frecuşul lor personal. Şi uite aşa se falsifică la noi şi epocile, fiecare trăgând spuza pe perioada lui, un fel de luptă pentru monopolul suferinţei.

Se alătură acestor anticomunişti de brifcor şi Cristian Tudor Popescu, care vede în recentul film al regizorului Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, dedicat partizanilor din munţi, doar o mişcare hippie, avant la lettre, nişte tineri care vroiau s-o haiducească, nicidecum nişte luptători anticomunişti, pentru că n-aveau organizare. Cum îşi imaginează posibilă organizarea politică CTP în anii de cruntă hărţuire ’50 rămâne totuşi un mister. Oamenii au ajuns în munţi nu de bunăvoie, ci fiindcă acolo se mai puteau refugia dacă nu urmau linia.

Însă, se pare că la noi nu trebuie schiţat portretul luptătorului la tinereţe, ci portretul luptătorilor la bătrâneţe cu comunismul, cei care puneau sare pe paharul berii şi înjurau în surdina braseriei clanul Ceauşescu şi care după ’90 şi-au reglat conturile retroactiv cu perioada, iar acum, la senectute, se împlinesc apoteotic în mari corifei ai anticomunismului.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/portretul-luptatorilor-la-batranete-103785.html

Cu alte cuvinte, revine la noi, sub o altă formă, fuga, eternă armă a românului în faţa terorii istoriei cum o numea Mircea Eliade. S-a fugit de cotropitori, s-a fugit de dictatura comunistă, iar acum când teroarea istoriei s-a dus, iată că românul e tot pe fugă. De data aceasta teroarea vine din interior, şi vine de douăzeci de ani, indiferent de crizele sau bunăstările planetare. Practic, degeaba s-a câştigat libertatea în 1989, dacă oamenii trăiesc c-un sentiment teribil al inutilităţii libertăţii lor. Pur şi simplu nu mai au ce face cu ea aici, singurul lucru bun la care o pot folosi e să o întindă din ţară. Sunt elocvente în acest sens sondajele care trădează o nostalgie după vremuri de tristă amintire, dar şi un adevăr, libertatea nu ţine de sărăcie. Occidentul a dezvoltat anticorpi mai buni faţă de sistemele totalitare şi datorită dezvoltării economice. Însă noi facem ce facem şi ajungem în acelaşi punct, că suntem asupriţi politic sau precari economic, rezultatul e cam acelaşi, oamenii vor să plece din ţară. Constanţa fugii din România străbate tenace, decenii, secole, milenii.

Pentru politicieni cade bine acest dor de ducă, statul român mai scapă de-o grijă. Grijă formală desigur, nu are el nicio treabă de fapt, că am fi cinci milioane sau 40 tot un drac ar fi. Însă vine bine la discurs să spui că există această posibilitate de-a merge afara şi-n felul ăsta să te simţi mai despovărat de responsabilitatea faţă de cetăţenii tăi. Sigur că nu e rău că pleacă lumea, depinde care sunt motivele. Toate ţările au emigraţia lor, inclusiv cele dezvoltate. Dar una e să pleci pentru o nouă experienţă profesională şi de viaţă, pentru un progres, şi alta e să pleci ca un disperat de parcă sunt tătarii pe urmele tale. La noi fuga lasă în urma ei doar mânie, resentiment şi traume. Dar sunt bine de văzut nişte statistici pentru a vedea cine pleacă cu precădere şi cine stă pe loc. E adevărat că-n ultima perioadă pe fondul reducerilor salariale bugetare, personalul medical a şi început să facă şpagatul peste graniţă. Cu toate acestea e o categorie limitată. În general dintre categoriile intelectuale, cei de formaţie tehnică, practică, au mers şi merg afară. Cu toate că de câţiva ani buni, informaticienii pot câştiga bine şi-n România, odată cu dezvoltarea şi la noi, atâta cât e ea, a sistemelor informatice. Însă raportat la aceste categorii cu o pondere minoritară în ansamblul absolvenţilor de studii superioare, marea majoritate n-a plecat. Absolvenţii care au devenit căpşunari sunt o minoritate. Dincolo de cazurile disperate, excepţionale, mai degrabă au plecat la muncile de jos cei cu diplome contracost pentru care studiul n-a ocupat nici măcar 1% din timpul lor. Pentru un om, cât de cât dedicat unui domeniu, e groaznic de greu să renunţe şi să devină afară ceea ce n-a dorit să devină în ţară, acesta fiind şi motivul pentru care a învăţat carte.

În acest sens cifrele furnizate de site-urile de recrutare vorbesc de la sine: 60% dintre aplicanţi slab calificaţi sau necalificaţi pentru un loc de muncă în afara ţării, 25% care au o meserie şi o calificare într-o anumită profesie şi doar 15% cu studii superioare. O statistică pe anul trecut arată că din 10.000 de români care au aplicat pentru un loc de muncă, doar 2100 au obţinut permisiunea de-a munci în Europa, iar dintre aceştia peste 90% au mers să lucreze în agricultură. În condiţiile acestea e foarte uşor să le spui absolvenţilor de studii superioare, plecaţi unde vedeţi cu ochii, după care să dai din umeri. Absolvenţii de studii superioare trăiesc această teribilă dramă de-a fi blocaţi între lipsa locurilor de muncă din ţară sau prost plătite şi perspectiva deloc seducătoare a muncilor necalificate în străinătate.

Despre ei, afectaţi poate cel mai profund de criză, se vorbeşte şi cel mai puţin, tocmai în virtutea tertipului cu care sunt expediaţi, şi anume, Go West! Dar dacă mulţi români se arată nostalgici după epoca de aur, s-ar putea să avem în curând şi nostalgicii lui Go West. Pentru că din păcate nici acest îndemn nu mai e ce era odată.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/unde-fugim-de-acasa–103338.html#rate_article

Dacă e să facem un efort de memorie am putea spune că mai degrabă din siguranţă. Mircea Geoană se umflase atunci ca un aluat, încât credea că şi dacă va veni în papuci de casă şi cu o ţigară în colţul gurii va câştiga. Înainte de marea bătălie, în spatele său se proiecta ca într-un film de Sergiu Nicolaescu o desfăşurare impresionantă de armate. Filmul minţii sale din acele momente îi aducea în faţă, rând pe rând, efectivele de luptă. Era acolo toată floarea cea vestită a mass-mediei, de la Vrâncioaia Firea şi fiii ei care stăteau ca nişte ciocârlii pe sârmă gata să dea semnal în ţară, până la străjerii trompetişti porecliţi în fel şi chip, Tatulici mereu aici, Huzureanu, Gânditorul de la Hamangia, cu “gândul” într-o parte şi cu „adevărul” în alta şi mulţi alţi ciutaci, nistoreşti, ursuleţi, stăncuţe. Şi chiar de ar fi pierdut cu infanteriştii se putea refugia la cetate, la moşier Dinescu, zis şi menestrelul portofel, care ar fi scos berbecuţii fripţi la înaintare. Oricum, toţi oşteni de seamă, ceata lui piţigoi, pleacă unu, se întorc doi. Probabil că o mai avea în spate la acel moment şi pe soacra sa, impunătoare ca stejarul din Borzeşti, şi despre care spunea că a făcut cel mai bun lucru din viaţa lui nedând-o afară din casă. Luni dimineaţa, întors acasă cu-n alt rezultat, e posibil ca privindu-şi soacra impunătoare să fi gândit altfel.

Mulţumit de oastea sa, Mircea Geoană se ducea cu gândul în momentele în care Ponta îl ispitea să mintă şi la tovarăşul său de luptă din prima şarjă, patricianul Crin. Şăgalnicul Crin. Alături de baronului de Midia(hausen) călare pe o sondă, cel care l-a adus în loja patricienilor pe Crin. Încă nu ţopăise degeaba atunci, iar săgeata care a zburat repede ca “vântu” i se părea o scobitoare. Totul până când boierii săi l-au aruncat în sus fără să-l mai aştepte să cadă.

Dar toate acestea sunt amintiri acum, negre de tot. Probabil la anul, când se vor împlini doi ani de la celebrul refren, “Mihaela, dragostea mea”, vom mai afla atunci şi de alţi mincinoşi sau laşi care au încercat să-l ademenească cu tertipurile lor, dar el, inimă neînfricată, a rămas de neclintit în faţa eşecului, murind cu demnitate, chiar dacă a mai ţopăit agonic după aceea. Cei pe care îi va numi la anul, când se vor împlini doi ani de la marea ţopăială, vor fi în funcţie de conjunctura de atunci. Într-adevăr se spun multe despre politică şi chiar faptul de-a face din rahat bici e una din multele vorbe valabile, dar chiar să faci din eşecul lamentabil un bici pentru a-ţi lovi adversarii, parcă e prea mult până şi pentru neonorabila politică dâmboviţeană.

Singurul lucru pe care îl mai poate face Mircea Geoană în politică, pentru că de candidat, doar dacă reapare votul pe listă, este să-şi atace foştii colaboratori şi s-o vireze oportunist în cealaltă direcţie. Ceva trebuie să facă, soacra e încă în casă şi dacă mai vrea cui să-i spună Mihaela, dragostea mea, atunci ăsta e drumul în politică. Dar dincolo de ce va culege sau ce va picura, bidonul de aur îl va însoţi mereu legat de picior pe politicianul Mircea Geoană.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/bidonul-de-aur-102933.html

În Moldova, dincolo de un anumit progres început cu revoluţia de-acum un an, iată că nu s-a reuşit capacitarea unei populaţii sărăcite. Sigur că influenţa rusească e încă foarte mare, dar nici eforturile de combatere nu sunt pe măsura ei. Un alt aspect important al scrutinului de duminică, care vorbeşte despre falimentul electoral al forţelor democratice, e dat de slaba participare a diasporei, doar 65.000 prezenţi la urne din cei aproape 1 milion de moldoveni aflaţi în afara ţării. Altfel, raportat la scrutinul de anul trecut, participarea a fost una bună, atunci au votat din afara ţării doar 17.482. Însă, dacă la cei din ţară se poate invoca propaganda şi influenţa rusească plus o anume inerţie de mentalitate, cum de cei plecaţi în vest n-au fost atraşi de alternativa democratică? Explicaţia e dincolo de orice doctrină politică, iar fenomenul e identic cu cel al României, unde, tot aşa, anul trecut, la prezidenţiale, dintr-o diasporă de câteva milioane, au votat puţin peste o sută de mii. Ce înseamnă aceasta? Că dincolo de vorbe şi de spectacole artistice sau discursuri demagogice, acei oameni care pleacă duc cu ei un resentiment faţă de un stat care i-a umilit şi i-a călcat în picioare. E greu să mai pretinzi sensibilitate naţională de la nişte oameni dislocaţi de un sistem mafiot care acţionează doar pentru sine. Poporul e veşnic, dar viaţa durează câteva zeci de ani, spun cei cu gândul la plecare, şi sunt de înţeles.

Însă e bine de spus că şi politicienii partidelor democrate din Moldova au şi altceva mai bun de făcut toată ziua, decât ţara, unirea şi alte asemenea frumoase vorbe. Sunt afaceri şi-n Moldova, sunt reţele mafiote ce tranzitează din Rusia, iar dacă ţara se deschide, încetul cu încetul va veni şi mafia din Europa. Lucrurile trebuie privite realist, dincolo de coarda patriotică întinsă prea tare de harfagiii politici de dincolo şi de dincoace de Prut. Republica Moldova nu va intra în Europa cu gândul la unire. Şi dacă stăm bine să ne gândim, unire cu cine? Cu România, care trăieşte momentul ei maxim de dezbinare istorică şi de sărăcie? De unde atâta sete de unire, atâta invocare a acesteia, când în fapt românii fug ca dracu’ de tămâie când vine vorba de-a sta uniţi. Adevărurile, oricât ar fi de durerose şi de neplăcute şi oricât ar stimula demagogia lacrimogenă a unora, trebuie privite în faţă.

Vorbim de unire acum pentru faptul că voturile din Moldova contează la noi mai mult ca oricând, iar în anii ’90, în afară de podul de flori şi cântece, nu s-a întreprins nimic, deşi se putea. Se mută mari moguli cu televiziunile lor acolo, se deschide o piaţă virgină şi pentru şacalii îmbogăţiţi în aceşti 20 de ani de tranziţie românească spre nimic. Da, din punctul acesta de vedere, va fi unire, dacă nu e şi începută deja. Va fi o unitate deplină între mafioţii de dincoace şi de dincolo de Prut. Podul va fi înflorit de valută şi tranzacţii oneroase. Nu ne îndoim.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/uniti-in-vorbe-dezbinati-in-fapte-102712.html

De ce nu ne mai mirăm că, în tot acest context, singurii care fac, totuşi, notă separată vizavi de acest curent naţionalist sunt reprezentanţii puterii de la Bucureşti. Nimeni n-a reacţionat tranşant şi vehement. Dar, cine ştie, poate că asta e deja prea puţin pentru a mai provoca reacţia ursului românesc, parcă tot mai belciugit şi adâncit în bârlog. În felul acesta, noi putem da lecţii de toleranţă europeană, mergând până la dezinteres faţă de sentimentul naţional chiar şi ţărilor occidentale. Asta în ciuda clamării interesului naţional pe toate gardurile vopsite ale politicii. Actuala putere pare că adoarme şi se trezeşte cu interesul naţional. Toţi invocă sacrificarea orgoliilor şi intereselor de grup în favoarea măreţului interes naţional. Totul funcţionează până la proba contrarie. Iar ea nu întârzie să apară, în momentul în care ambasadorul maghiar, deci un reprezentant al statului maghiar ca înalt oficial diplomatic, vine şi spune că ziua de 1 Decembrie reprezintă pierderea teritoriilor ungare. Atunci tu, ca putere, care zornăi toată ziua interesul naţional, dacă mai vrei să fii şi credibilă, iei atitudine, dacă nu, rămâi o putere politică, nici prima şi probabil nici ultima, formată din nişte mediocrităţi parvenite care stau ca nişte lăcuste până le expiră mandatul, doar cu grija alimentării proprii. În rest, toate măsurile economice, politice, dimpreună cu abuzurile şi cu ineficienţa pe care le conţin sunt justificate prin prisma apelului la interesul naţional.

E cadrul perfect pentru ca UDMR să zburde şi să aibă parte de un 1 Decembrie mai puţin friguros pentru ei, în perspectiva asumării Legii educaţiei. E posibil ca de data aceasta Marko Bela să fie mai fericit decât în 2008, când afirma următoarele în perspectiva alegerilor şi a Zilei Naţionale: “Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie.” Acum, în 2010, probabil că Marko Bela va fi mai liniştit, având în vedere promisiunile conţinute de Legea educaţiei şi anume acelea de a înstrăina şi mai mult limba română pentru cetăţenii români de etnie maghiară.

Şi uite aşa, când cu stânga, când cu dreapta, liderii maghiari acumulează puncte. Ce semn mai clar că interesul naţional nu reprezintă deloc o preocupare, de douăzeci de ani, pentru o clasă politică românească, bolnavă de corupţie şi incompetenţă. În consecinţă, românii sărbătoresc un 1 Decembrie tot mai străin de vreun ideal naţional. Pentru cei plecaţi, cât şi pentru cei pe picior de plecare sau cei condamnaţi aici la sărăcie 1 Decembrie riscă să-şi piardă orice semnificaţie. Rămâne în continuare, pentru clasa politică, un bun prilej pentru o nouă paradă a interesului naţional.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/1-decembrie-si-interesul-national-ii–102455.html#rate_article

Reacţiile virulente ale societăţii civile maghiare, istorici si persoane publice marcante din ţara vecină, n-au întârziat să apară. “Sărbătorirea Zilei naţionale a României la Teatrul Naţional nu poate fi interpretată decât ca o provocare”, afirmă istoricul maghiar Raffay Erno. Liderii de opinie maghiari vorbesc de provocare vizavi de acest eveniment, deoarece afirmă tot ei, 1 Decembrie coincide cu pierderea, de către Ungaria, în favoarea României, a teritoriilor din Transilvania stăpânite până în 1918. Numitorul comun al contestării pare a fi ideea de provocare din partea României. S-au raliat la acest cor vehement inclusiv politicieni ungari. Nu e de mirare atât timp cât Parlamentul din Budapesta găzduieşte formaţiunea extremistă antisemită Jobbick, ca să nu mai vorbim şi de partidul Fidesz, aflat la putere, care la rândul său are derapaje în acest sens. Oricum, reacţia pare mult disproporţionată având în vedere că spectacolul nu era gândit ca fiind unul de etalare a unor cântece patriotice româneşti, nu intenţiona nimeni să mute parada militară sau atmosfera sărbătorească de la Alba Iulia, dimpotrivă era un spectacol mai degrabă reconciliant, un fel de liant intercultural prin intermediul muzicii a două genii universale, date de cele două popoare. Dar iată că nici măcar acest lucru nu este îngăduit de către autorităţile de la Budapesta.

În schimb de partea cealaltă a graniţei sunt îngăduite nu doar serbările zilelor naţionale ale Ungariei, ci şi comemorarea unor mari criminali de război, Wass Albert, statui la Arad pentru generalii criminali în faţa poporului român, precum şi tot felul de harnaşamente medievale, trenuri istorice, steaguri secuieşti, şi cine ştie, chiar dacă e criză, poate va fi pusă şi carnea sub şa. Nemaivorbind de pretenţiile de autonomie, universitate de stat în limba maghiară, geografia şi istoria României în limba maghiară, toate acestea nu par deloc o provocare, nici pentru autorii lor, dar şi mai grav nici pentru autorităţile româneşti. Ministerul Afacerilor Externe a tăcut semnificativ şi cu acest prilej, iar cât priveşte societatea civilă românească, ea demult nu mai are nicio treabă cu apărarea sentimentului naţional.

Probabil că acesta este doar începutul bruiajelor dinaintea zilei naţionale. Cu siguranţă că va ieşi la rampă şi vârful de atac, Laszlo Tokes, cel care în pornirea lui bezmetică antiromânească nu pregetă în a face şi gafe, aşa cum a făcut înaintând o scrisoare cancelarului german Angela Merkel, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Babeş-Bolyai, în cadrul vizitei oficiale făcute în România. În scrisoare era denunţată Universitatea Babeş-Bolyai ca fiind un simbol al naţionalismului retrograd ce a confiscat universitatea maghiară dând astfel o lovitură multiculturalismului. Dincolo de neadevăruri, această scrisoare a picat taman în momentul care Angela Merkel vorbea de neajunsurile pe care le-a adus multiculturalismul în societatea germană.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/1-decembrie-si-interesul-national-i–102405.html

Nu e nevoie însă de prea mult timp după moartea sa pentru a lansa speculaţii despre rolul fenomenologico-politic al poetului în fostul regim. Dintre cele mai aiuristice e aceea, uzitată şi de pretinşi scriitori, şi anume că Adrian Păunescu, prin gura de oxigen a cenaclului Flacăra, a făcut mai suportabilă dictatura ceauşistă întârziind cumva revoluţia din ’89. Halucinant. Să o luăm cu sfârşitul. În decembrie 1989, până să fie destul de clar că regimul e pe ducă, adică 22 decembrie dimineaţa, numărul românilor revoluţionari atât în Bucureşti, Timişoara şi alte oraşe mari a fost de ordinul sutelor şi al miilor. Acesta era numărul impresionant de revoluţionari ai României pe care îi întârziase Adrian Păunescu cu fenomenul Flacăra al cărui sfârşit avusese loc cu patru ani înainte. După această logică ar fi trebuit ca marele apetit revoluţionar al românilor să nu mai poată aştepta şi să se manifeste dezlănţuit în 1985, anul ostracizării lui Adrian Păunescu. Această speculaţie de doi lei vine din închipuirea unora că poporul este doar la cheremul manipulărilor de orice fel ale unor personaje publice. Sigur că propaganda are şi ea efectul ei, dar nu ea ţine poporul în chingi, ci forţa de opresiune a regimului suprapusă pe laşitatea colectivă. Marile dictaturi s-au prăbuşit în plină funcţionare a aparatului de propagandă.

Nicio armată de disidenţi nu dărâmă o dictatură, precum nici susţinătorii nu o ţin în viaţă în faţa prăbuşirii economice şi a intervenţiilor din exterior. Acum că sunt popoare ca al nostru care chiar văd cum li se îngustează orizontul pe zi ce trece, dar care stau şi rabdă şi doar aşteaptă să fie eliberate de intervenţia marilor puteri, vezi 1989, ne-o demonstrează zilele noastre trăite sub dictatura unei clase politice mafiote, când Adrian Păunescu nu mai există ca să întârzie apetitul revoluţionar al nimănui.

Scriitorii nu sunt o grupare paramilitară care să lupte cu puterea politică, în cazul acesta rolul lor e mult exacerbat. Culpabilizarea excesivă a scriitorilor şi a intelectualilor pentru păcatele dictaturilor e una din metodele de-a plăti poliţe de către pigmeii fără de pigmentul geniului. Iar de regulă opţiunile politice ale scriitorilor şi viciile din viaţa lor sunt subiectul principal de dezbatere pentru cei care n-au reuşit să treacă de prima pagină a operei lor. Suspendat între fani şi profani, între ura din timpul vieţii şi iubirea de după moarte, lui Adrian Păunescu i se enumeră acum toate viciile de caracter, după care cu o surdină indulgenţă e remarcat şi talentul. Ca şi cum talentul său, aidoma unui atestat, depinde de înnoirea anuală a comisiei şi nu de afirmarea sa, acum mai bine de 40 de ani. Pe lângă asta e mai mult decât ridicolă contestarea unora, cum că nu vor rămâne toate cele scrise de poet, cu atât mai mult cu cât după ei nu va rămâne nimic. Dacă ar fi coerenţi cu ei înşişi asta ar trebui mai degrabă să-i bucure.

După niciun mare artist, scriitor nu rămân toate operele sale, şi nici nu e nevoie, de rămas rămân producţiile care-i consacră talentul şi geniul. Acestea rămân din Adrian Păunescu, iar dincolo de poetul înrămat culturii române rămâne şi unul dintre cei mari gazetari ai tuturor timpurilor româneşti.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/lasitatea-poporului-in-carca-poetului-102078.html

În lumea plină de urmări,
eu sunt un om pe nişte scări.

În sus ce e? În jos – nimic!
În jos ce e? În sus – nimic!
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
şi-n sus, şi-n jos şi nu-i dezic,
eu însumi spun de locurile
pe unde-am fost: nu e nimic.

Vecinul meu prăseşte ciori,
vecina mea prăseşte farduri,
eu sunt un om pe nişte scări
şi-un câine bulucind prin garduri,
o dată, de mai multe ori,
căci ce pot fi aceste garduri
decât căzute, foste scări.

Vecine, domnule, străine,
nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
ştiu, scările ne sunt comune,
dar trec atât de rar pe-aici,
portarul însuşi poate spune
că am ambiţii foarte mici,
din când în când mai vin pe-acasă
de ce vă supăraţi când vin?
Arare talpa mea apasă
pedalele, cu pas străin.

Vecinul meu prăseşte ciori,
vecina mea prăseşte farduri,
abia m-am ridicat din garduri
şi, mârâind, în joase salturi,
eu sunt un om pe nişte scări.

Să fim precum ne-am împăca,
aduc iertare fiecărui,
încuviinţez, la moartea mea,
cu fardul vânăt să mă vărui.

Şi dacă vreţi să fim baladă,
şi fiindcă eu nu am o stea,
accept, râvnesc, visez să cadă
un corb nervos la moartea mea.

Aşa că vă implor: zâmbiţi,
în lumea plină de urmări,
voi, care fard şi ciori prăsiţi,
întunecaţi şi spălăciţi,
lăsaţi-mă să fiu pe scări.

Pe francezi îi scoate în stradă înainte de orice chemare sindicală, spiritul democratic. Democraţia nu înseamnă cum s-a încetăţenit pe la noi într-un mod original, instituţii birocratice şi stufăriş legislativ care nu valorează mai nimic în momentul în care se întâlnesc cu şpaga, ci puterea demosului, puterea poporului. Ce vrea poporul într-o ţară, aia se întâmplă, asta înseamnă respectarea democraţiei, nu cum cred unii imbecili autohtoni duhnind a primitivism că democraţia ar însemna exact opusul şi anume respectul fricos faţă de autoritate şi putere, chiar dacă ele devin abuzive.

Revenind la forţa sindicală franceză, comparaţiile cu ce se întâmplă la noi sunt inutile. De fapt în ţările civilizate, sindicatele sunt puternice şi ele sunt adevăratul câine de pază al democraţiei. În Occident, comunismul bolşevic nu a prins atât de bine tocmai datorită sindicatelor care au ameliorat capitalismul sălbatic din secolului al XIX – lea , pe când în alte părţi această sarcină a fost preluată de partidele politice ce au practicat demagogia umanistă şi ulterior teroarea puterii.

La noi, după 1990, sindicatele au fost şi sunt doar nişte auxiliare ale partidelor şi ale intereselor mafiote. De fapt singurul beneficiu al aşa zisei noastre democraţii a fost libertatea de-a fura. Singurii beneficiari cu adevărat ai libertăţii sunt cei care au făcut milioane de dolari. Restul populaţiei ajunge să retrăiască umilinţa sărăciei, de data asta fără vreun tiran deasupra capului, ci cu o mafie care face tumbe de douăzeci de ani. Un lucru e cert, niciun sindicat nu va apăra pe nimeni niciodată în ţara asta.

În general la noi protestul e privit ca un fel de manifestare antidemocratică. Să ne aducem aminte de reacţia emblematică pentru nivelul nostru democratic, a liberalului Puiu Haşotti vizavi de protestatarii anti Nato, din urmă cu doi ani, când summit-ul a avut loc la Bucureşti: “De ce nu s-a intervenit mai agresiv, pentru că ar fi mai bine să facem o nedreptate, decât să îngăduim o evidentă dezordine”.

În analfabetismul lor politic, aleşii noştri văd democraţia ca pe o chestie de protocol, cu şedinţe şi discursuri diplomatico-demagogice. Acestea sunt doar forme ale ritualului politic de conducere, esenţa democraţiei e în stradă. Un protestatar francez intervievat în stradă spunea sec: “Dacă nu vor ceda guvernanţii, nu e nicio problemă, vom paraliza Franţa”. Asta înseamnă să curgă prin sângele tău secole de istorie curajoasă. Aşa s-a făcut marea revoluţie, aşa s-au construit imperii, de cealaltă parte, în tot acest răstimp, s-a educat şi cultivat frica şi dezbinarea. Pentru noi cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât creşte dihonia interpersonală, ce să mai vorbim atunci de protest colectiv!

Dar nu-i nimic, că noi putem da lecţii de democraţie francezilor, cum sigur se vor găsi unii să o facă, noi nu ieşim ca barbarii pe străzi, noi stăm cuminţi la televizor să vedem show-ul pus în scenă de modernizatorii României, după care dormim pe noi în somnul cel de moarte al democraţiei mioritice…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/revolutia-franceza-si-somnul-democratiei-mioritice-101227.html#rate_article

Liu Xiaobo are o istorie lungă ca disident faţă de totalitarismul din China. A luat parte la marea demonstraţie din Piaţa Tiananmen, 4 iunie 1990, sfârşită printr-o represiune sângeroasă, numărul victimelor fiind muşamalizat la nivel oficial, dar care se pare că se ridică la 3.000 de morţi. Represiunea fusese ordonată de liderul de atunci, Deng Xiao Ping, care, deşi îi urmase lui Mao Zedong şi realizase o oarecare liberalizare economică, păstrase în continuare frâiele dictaturii politice. Abia după anii 1990, China va cunoaşte o dezvoltare fulminantă a economiei de piaţă. De fapt, acesta e socotit ca fiind unul dintre miracolele chinezeşti, pe lângă celebrul zid, existenţa aproape schizofrenică a unei economii de piaţă alături de un regim de dictatură comunistă. Deşi acest hibrid chinezesc lasă loc multor speculaţii retroactive din zona istoriei contrafactuale, e greu de imaginat că acest model s-ar fi putut aplica la modul salvator şi la restul ţărilor fost comuniste. China e o excepţie din toate punctele de vedere, prin omogenitatea rasei şi dimensiunea ei numerică impresionantă. E o specie în sine cu legile ei proprii, de aici şi o autonomie faţă de influenţele vremii.

Unul dintre gesturile de influenţă din partea lumii democratice este şi acordarea premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez Liu Xiaobo aflat, din 2008, în închisoare pentru manifestări antiregim, motivul fiind participarea lui Liu la conceperea unei platforme democratice intitulată Charta 2008, un manifest în favoarea reformării vieţii politice a Chinei. Deşi a mai făcut, la începutul anilor ’90, doi ani de puşcărie în urma participării la protestele din Piaţa Tiananmen, în 2009 a fost condamnat la 11 ani de temniţă pentru acţiuni subversive. Întregul crez existenţial al lui Xiaobo e rezumat de acesta într-o declaraţie făcută înainte de încarcerare: “Am ales să fiu de profesie disident, deci, implicit urmărit şi eventual închis. Când iei o astfel de decizie, trebuie să ştii bine ce urmează. Să nu uiţi nici o clipă că riscurile şi presiunile exercitate asupra-ţi trebuie contracarate cu optimism şi încredere de sine”.

Cazul său nu e comparabil cu cel al oligarhului rus Mihail Hodorkovski, care, deşi contestă regimul Putin din închisoarea siberiană, face parte dintre îmbogăţiţii perioadei postcomuniste, având mai degrabă un meci personal cu fostul preşedinte rus. Pe undeva putem, până la un punct, trasa nişte paralele între speţa rusească şi micile contre moguli – preşedinte de la noi, doar că în spaţiul mioritic nu se merge niciodată atât de departe în asemenea dispute, fiind preferate ameninţările ca spectacol de imagine.

Revenind la premiile Nobel de anul acesta, ar mai fi de remarcat recunoaşterea, chiar dacă târzie, a scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. Dincolo de meritele literare incontestabile şi aici există o componentă politică, fiind ştiut faptul că, după ce a avut o apropiere în tinereţe faţă de stânga sud-americană, acesta a devenit un liberal militant. Având în vedere că predecesoarea lui Vargas Llosa a fost Hertha Muller, disidentă româncă anticomunistă, e limpede că în felul acesta Comitetul de la Oslo găseşte de cuviinţă să trimită nişte semnale cu privire la oazele de totalitarism care încă mai supravieţuiesc. Sunt binevenite aceste semnale mai ales în contextul în care dublul standard în ceea ce priveşte cele două maladii ale secolului XX încă persistă. Dacă fascismul şi nazismul au fost decapitate, balaurului totalitarismului nu i-a fost tăiat încă de tot şi capul comunist. Cu atât mai lăudabile alegerile de anul acesta pentru premiile Nobel.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-nobel-cat-china-100763.html

Cine urmăreşte discursul lui Tokes şi nu ştie prea multe despre România, îşi poate imagina că aici există o împărţire administrativă de tip medieval, pe ţinuturi, ducate sau chiar feude.Sigur că fiind un personaj complet lipsit de simţul ridicolului, “marele revoluţionar” nu întârzie să emită bazaconii cu mare patos. Să vorbeşti despre ţinutul Partium conştient de ponderea majoritară românească e de-a dreptul stupid. Dar să mai vii şi să spui că zonele autonome, prin urmare şi Partium din moment ce prezintă pentru Tokes potenţial de autonomie, atrag ca şi Tirolul de Sus şi Catalonia populaţie din alte locuri datorită nivelului de trai şi a unor avantaje create de minorităţi e un pic cam mult pentru un vicepreşedinte de Parlament European. Comparaţia e total greşită, catalanii nu sunt minoritari în Catalonia, ci la nivelul Spaniei, pe când maghiarii din ţinutul Bihor şi Satu Mare sunt minoritari şi-n aceste judeţe. Iar ca să sugerezi că o anumită prosperitate – ceea ce iarăşi e cam exagerat având în vedere cele două judeţe, dar probabil că prosperul episcop s-a gândit mai mult la situaţia sa – ar fi meritul minorităţii maghiare din ţinutul Partium e iarăşi în afara bunului simţ. Comparaţia cu Catalonia şi Tirolul de Sus s-ar fi potrivit în cazul judeţelor Harghita şi Covasna măcar la nivelul statistic de populaţie majoritară, dar probabil că acolo s-a abţinut fiind vorba de cele mai sărace judeţe din ţară. Teoretic ar fi mers să spui că acolo minorităţile îi atrag pe cei din jur, însă nu e cazul unei zone, unde sicilienii cu mustaţa răsucită au stors tot ce se putea stoarce în dauna conaţionalilor înfometaţi.

Dar dincolo de toate acestea, Laszlo Tokes doreşte să ne arate că ambiţiile sale nu sunt doar la nivel declarativ şi ne anunţă următoarea sa întreprindere politică, şi anume un nou partid maghiar de luptă pentru autonomie. După UDMR şi Partidul Civic Maghiar se pare că vom avea încă un cal la troica hungară. Câştigul unei noi geneze politice din partea minoritară va fi însă în cu totul altă parte. Succesul politic brevetat de UDMR, acela de-a profita de eterna discordie românească şi a ajunge mereu la guvernare după 1990, creează inevitabil emulaţie şi invidie în sânul altor lideri minoritari cu veleităţi politice. Cine ştie dacă nu peste câţiva ani, partidul românesc câştigător de alegeri îşi va forma majoritatea cu încă două sau trei partide ungureşti. Românii sunt în stare şi de aşa ceva. Sunt în stare să se unească împotriva altor români şi cu ceangăii şi găgăuzii. Prin urmare, perspectiva unui câştig politic atât pentru partidele româneşti cât şi pentru alţi politicieni maghiari dornici să se înfrupte şi ei din bucatele puterii e singura realistă.

Cât îl priveşte pe Laszlo Tokes el va continua să fie un fel de Gigi Becali pe partea minoritară. La Bruxelles va purta cât de cât haine mai europene, iar aici în ţară va cădea în primitivismul medieval ilustrat şi de ciobanul mioritic. Am putea spune după principiul terţului exclus din logică, tertium non datur, că şi Partium-ul este exclus unor asemenea scenarii fantasmagorice, cu excepţia minţilor întunecate.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/partium-non-datur-100323.html#rate_article

Din lumea asta vine şi se întoarce SOV. Scurta sa detenţie nu i-a adus mari câştiguri de imagine, e şi foarte greu, oricât s-ar fi străduit gândacii din bucătăria lui, dedulciţi la zahărul său (cu toate că nu suportă insectele, cu unele e nevoit să convieţuiască) să-l victimizeze. Şi nu e greu doar pentru că imaginea sa populară e şifonată de tunul FNI, ci şi pentru faptul că el s-a ipostaziat mereu într-un singuratic malefic şi cinic. Singurătatea şi cinismul şi le datorează probabil şi bolii, dar mulţimea nu iubeşte lupii de stepă, chiar şi şchiopi fiind, ci preferă oricând un marinar vesel ţopăind pe la şpriţuri. Singurul câştig probabil e cel în rândul antibăsescienilor, faţă de care şi-a consolidat poziţia prin declaraţiile belicoase la adresa preşedintelui.

Pierderea însă e mai mare decât câştigul. Unul dintre efectele arestării, probabil şi unul din scopurile sale, a fost o anumită timorare psihologică. Oricât ar fi de hârşit în rele, Vântu nu mai e un infractor de drept comun pentru care puşcăria să fie o pensiune. Probabil că orice trecător prin Bastilia, atunci când iese se simte ca un operat pe cord, care, deşi poate apoi să facă aproape aceleaşi lucruri, va avea mereu o prudenţă psihologică care-i va marca întreg comportamentul. Imaginea de Mefisto infailibil a fost puternic clătinată de umilitoarea săltare cu mascaţi.

Una peste alta nu se poate vorbi de o victorie a lui Vântu împotriva lui Băsescu prin decizia judecătorească. Nu mai e nimeni atât de naiv să-şi închipuie că un asemenea potentat poate să o păţească pe bune. I s-a arătat doar pisica, miza fiind uriaşă din punct de vedere mediatic în perspectiva următoarelor alegeri. Actualul guvern e copleşit oricum de criză, iar tunurile mediatice ar spulbera în continuare şi mai mult bruma de credibilitate, aşa că pentru PDL ar fi convenabilă măcar o amortizare a lor.

Plus de asta în perspectivă totul e posibil, aşa cum odinioară pădurea de la Tâncăbeşti găzduia întâlnirea a doi mari “haiduci” ce se luptau cu sistemul ticăloşit la vremea respectivă, nu e exclus ca timpul şi viaţa, în ironia lor, să aducă faţă în faţă foşti tovarăşi de drum, din nou pe acelaşi drum. Cum în lumea marilor interese nu există rupturi definitive, totul e posibil, până şi ca frăţia pierdută a “haiducilor” de la Tâncăbeşti să se regăsească.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/victoria-sau-esecul-lui-vantu–99680.html#rate_article

Peste tot se vorbea, în ultimul timp, despre cultura ţigănească, lăutarii romi de la noi au uimit Parisul, ajungând cu prăjinile lor până la nasul ţinut pe sus al cocoşilor galici. Festivaluri ţigăneşti cu duiumul în Europa occidentală, curente noi de muzică influenţate de stilul gipsy, obiceiurile lor pitoreşti puse pe taraba culturii de consum în marile capitale europene, vremea ţiganilor balcanici adusă de Kusturica şi Bregovici peste tot în lume, o adevărată modă culturală care s-a răspândit parcă mai abitir decât proverbiala dispersie a speciei nomade ţigăneşti. Şi, cu toate acestea, ciocnirea cu lumea ţigănească e violentă. Occidentul, care promovează cultura banului, e dispus să asimileze orice cultură de pe faţa pământului ce se lasă absorbită în mecanismul profitului. De la culturile orientale până la cele africane, toate au fost preluate, desigur, superficial şi comercial, de către Occident. Mai puţin cultura arabă, faţă de care există o incompatibilitate fundamentală, cu excepţia… kebabului.

La fel s-a întâmplat şi cu artiştii ţigani, integraţi în industria muzicală. Ei nu pun piedici convieţuirii sociale, ei doar cântă acea viaţă nomadă. Dar acea viaţă, pentru a fi cântată şi sublimată artistic, trebuie să fie trăită de cineva. Ţiganii au făcut mereu artă din mers, cu o mână pe arcuş şi cu una pe băţul de sprijin al cortului. Din modul de viaţă itinerant specific fiinţei lor s-a născut şi muzica. Acum că societatea modernă occidentală vrea doar muzica lor ascultată în spaţii organizate şi mai puţin modul lor de viaţă e un paradox greu de evitat. Aici, dincolo de a fi pro sau contra, e de văzut cât e de superficială globalizarea, care, chipurile, ar măcina toţi strugurii de toate culorile, producând un hibrid pe gustul tuturor. Dar occidentul nu vrea decât caimacul, partea de la suprafaţă ce se poate împrumuta, în rest, civilizaţia dominantă trebuie să rămână cea construită în secole de Europa. Contactul cu lumile pitoreşti, inclusiv cu satele româneşti, le încântă ochiul la prima vedere. Văd lumi, apuse la ei, care încă palpită aici, dincolo de confortul occidental. Dar încântarea lor e una de muzeu, în momentul în care ceva contrar specificului vieţii lor le invadează teritoriul se uită ca un dog german în curtea căruia a invadat un maidanez miţos şi jerpelit. În momentul acela se termină cu toleranţa, cu discriminarea şi cu drepturile omului, ele sunt bune în discursuri, în petiţii, în presă. Această realitate stă ca un zid între cele două lumi, dacă amerindienii n-ar accepta rezervaţiile şi s-ar apuca să colinde lumea, fenomenul ar fi identic. Oameni cu pături în cap, cu figuri ciudate, cu un comportament diferit n-au cum să nu ajungă la cerşit în Occident, nu e uşor nici pentru un emigrant estic să-şi găsească de lucru în vest, darmite pentru fiinţe complet exterioare spaţiului şi timpului actual.

Din toată această poveste, Occidentul demonstrează că e mult mai uşor să preiei elemente de cultură ţigănească în showbiz, şi să faci acelaşi lucru cu negri, arabi, după ce i-ai exploatat colonial, dar şi când te trezeşti cu ei la poartă să strâmbi din nas că te deranjează…

Dacă vrei să te globalizezi dorind să fii şi pe calul lui Napoleon, şi-n căruţa cu coviltir, atunci trebuie să ştii că există un preţ de plătit, dar Occidentul a fost obişnuit dintotdeauna mai degrabă cu câştigul decât cu plătitul, de aceea suportă greu acum marea “ţiganiadă” din spaţiul lor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pretul-globalizarii-99278.html