Oportunismul, religia noastră naţională

Există de ani de zile o nemulţumire anti-sistem politic românesc, care, dusă până la consecinţele sale ultime, ar însemna măturarea clasei politice. Să nu ne imaginăm că acest of atinge culmile disperării, el se consumă mult în faţa televizorului, iar pe alocuri, şi pe la proteste. Însă această nemulţumire poate avea efecte mai degrabă negative.

Atât timp cât nu există o alternativă, totul e în van, ceea ce naşte riscul apariţiei profitorilor. Ei au şi apărut. Dacă unii bombăne, alţii se gândesc să profite de asta, făcându-şi un partid televizor cu care vor să invadeze Parlamentul. Multe din simpatiile partidului OTV vor fi generate în acest an electoral de retorica anti-sistem. Pe de altă parte, nici nu poate fi altfel la români. Chiar dacă s-ar naşte o mişcare de jos în sus, nu există ceva mai uşor decât coruperea ei, ademenirea cu avantaje. Până acum nimeni nu a demonstrat de douăzeci de ani că are sufletul atât de tare încât să nu cedeze tentaţiilor, oportunismul fiind religia noastră naţională. E un cerc vicios creat de societatea noastră din care foarte greu se va ieşi vreodată. Zilele acestea de protest ne arată, tot în logica acelui cerc vicios al oportunismului, că nu avem nici măcar o masă mare de nemulţumiţi civici, care, prin numărul lor, să pună presiune pe guvernanţi. Se tot vorbeşte de număr, în spiritul ideii că mărimea nu contează, pentru a salva simbolistica protestului. El, totuşi, contează, marile mişcări au nevoie de mase mari. Doar aşa un guvern poate demisiona, având sute de mii de protestatari în faţa sediului său, care nu se dau duşi până nu are loc gestul de onoare. Orice putere responsabilă ar conştientiza atunci că se duce în cap din punct de vedere electoral şi ar opera sacrificii majore.

Însă în cazul de faţă e suficient să-l mătrăşeşti pe Baconski printr-un gest mârlănesc şi eventual să pregăteşti şi alte mici sacrificii politice. Nu e nevoie de căderea întregului guvern. În ceea ce-l priveşte pe domnul Baconski, pe lângă anumite gafe sau linguşeli, dacă te gândeşti că o să rămână Igaş ministru, parcă măsura pare şi mai nedreaptă. Guvernul va ceda, dacă va simţi că se îngroaşă gluma, până atunci merge pe minima rezistenţă. Atitudinea faţă de unele categorii defavorizate va continua să fie una ambiguă.

Din păcate, printre categoriile defavorizate efectiv, există şi semeni speciali, precum revoluţionarii, ceea ce ne face să vedem că impostura la români naşte forme halucinante. Cum adică tu eşti revoluţionar? Ca şi cum ai fi echivalentul invalidului de război. Omul merge la război nu pentru că vrea, ci pentru că e obligaţia lui faţă de ţară, statul îl trimite la război. Pe când a fi revoluţionar reprezintă o opţiune proprie. Nu-ţi cere nici statul, nimeni să faci revoluţii. Deci statul nu este obligat să te răsplătească. Iar dacă eşti de meserie revoluţionar, atunci cu asta te ocupi. Nu stai în ajutor de revoluţionar de 22 de ani încoace. E ca şi cum Che Guevara ar fi cerut, după revoluţia din Cuba, pensie de revoluţionar, iar după aceea să trăiască doar pentru a încasa beneficiile.

În rest, actorii politici asigură spectacolul, de la penibilităţi de gospodină de partid, care cere soţiei preşedintelui să influenţeze demisia acestuia, la Ioan Oltean, care face acum pe bădia cel înţelept, dând dreptate oamenilor. Specimene de acest gen, de nea’ Caisă, populează multe filiale ale tuturor partidelor. De fapt, partidele sunt un amestec eterogen de personaje gen şefi de CAP, intelectuali oportunişti şi rechini. Din această combinaţie n-are cum să iasă ceva bun.

Oricum, vrem, nu vrem, îi avem, iar anul 2012 e unul în întregime dedicat războiului electoral. Că vor fi anticipate, că nu, demisii sau nu, toate acestea sunt doar muniţia din arsenalul electoral. Bătălia finală este pe procente. Un procent sau două în plus pot fi aur, aşa că nu se va precupeţi niciun efort în această luptă, lăcomia politică fiind fără margini.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/oportunismul-religia-noastra-nationala-119033.html

Portret al protestatarului la maturitate

Sindromul persoanei speciale

De parcă n-ar fi fost destui neanderthalieni care calcă totul în picioare sub roţile lor, mai era nevoie şi de Mircea Lucescu să-şi dea cu stângul în dreptul pe străzile noastre. Sigur că emoţia pre şi post operatorie a solicitat atenţia publică, era firesc. Şi poate dacă tăcea, Nea Mircea, mare tactician rămânea. Şi nimeni n-ar mai fi răscolit vinovăţia sa gravă, ce a dus la producerea accidentului. Să vii să spui, după ce pui în pericol vieţile a trei pasageri, şi pe a ta, printr-o manevră de rege al şoselelor care nu mai are răbdare câţiva metri ca să treacă prin locul permis, că vatmanul venea cu ură să dea peste tine, e mai mult decât tupeu românesc.

E acea boală, acel sindrom de care suferă mai toţi românii cu niscaiva succes şi bani, adică se simt persoane speciale, privilegiaţi printre semenii lor. Cum să nu stea tramvaiul în loc când trece nea Mircea, doar ar trebui să le stea tuturor inima-n loc. De ce? Pentru că a format echipe, a pus coada la pruna fotbalului românesc, a inventat şi tiki taka cu minerii din Donetsk, dar l-au plagiat catalanii,  şi pentru că e victima tuturor, arbitri, sistem, Valentin Ceauşescu. De ani buni încoace, Mircea Lucescu a uitat să mai conştientizeze vreo greşeală de-a sa. Are justificări pentru orice insucces al echipei sale, unele sunt retroactive, în general se trezeşte şi se culcă cu dreptatea proprie. Ca orice personalitate românească, nici Mircea Lucescu nu se ajunge cu croiala genetică a valorii sale şi îşi creează adaosuri supralicitându-se. Luat la bani mărunţi, personajul Mircea Lucescu are şi umbre, iar unele vin chiar din trecutul comunist, faţă de care se raportează ca o eternă victimă. Ar fi avut îndreptăţirea să o facă, dacă ar fi condus doar  vreo echipă de provincie, care se mai răzvrătea din când în când. Dar echipa Ministerului de Interne funcţiona ca o maşinărie de blaturi alături de celelalte echipe ale regimului, Steaua, Victoria, F.C. Olt, Flacăra Moreni.

Să zicem că toate acestea sunt trecute, Mircea Lucescu a făcut performanţă cu Şahtior, una rezonabilă în raport cu investiţia, deci nu s-au făcut miracole, având în vedere că a durat vreo şapte ani până s-au cules roadele însămânţate de magnatul Ahmetov. Şi pentru acestea, dar şi pentru calităţile umane, antrenorul român e una dintre personalităţile româneşti cu cea mai bună presă. Nu ştiu dacă această stare de fapt va fi conservată, având în vedere că imaginea bunului simţ, a civilizaţiei şi a educaţiei, atârnate ca nişte medalii de gâtul tehnicianului, încep să-şi arate poleiala.

Dar sindromul de persoană specială e întreţinut şi de atitudinea umilă românească, fapt sesizabil şi în atitudinea pioasă a presei tv, vizavi de Rinat Ahmetov, care le părea unora atât de modest încât le-ar fi venit să-l invite la bere, desigur pe banii magnatului. Prea puţin îi interesa pe membrii şezătorilor serale tv, că patronul lui Şahtior e reflectat de presa ucraineană ca fiind un cap al mafiei, un personaj la fel de dubios ca mai toţi magnaţii estici. Cu siguranţă că şi acest personaj bălai, plin de mălai, e o persoană specială la el acasă. Dacă s-ar muta în România, ne-ar arăta el în vreo două luni cam pe unde trebuie să treacă liniile de tramvai. E un sindrom acesta al ţărilor din est, văduvite de o democraţie autentică, de-a naşte fiinţe de zonă rarefiată, care-şi ţin capul în lumea lor, iar cu picioarele sau roţile calcă totul în picioare.

Deşi se consideră un pioner al stilului tiki taka, fără să aibă simţul ridicolului, Mircea Lucescu dovedeşte prin tot comportamentul lui uman că n-are nicio legătură cu spiritul Barcelonei, unde nu există zei şi muritori de rând, ci o democraţie totală, un spirit colectiv care transcende valoarea individuală a jucătorilor.

Puţini antreprenori, mulţi şomeri (II)

Consecinţa acestui portret în oglindă a mediului privat o reprezintă şomajul. Însă dacă până nu demult se putea vorbi de numărul şomerilor generaţi de criză sau, în cazul nostru,şi de o slabă dezvoltare a mediului privat, acum a apărut un nou fenomen şi mai îngrijorător, cel al şomerilor nedeclaraţi, care au încetat să-şi mai caute un loc de muncă.

Un fel de paralizie a corpului social. Era însă inevitabil să se ajungă aici, perioadele lungi de căutare fără rod generând resemnarea. Datele statistice prezentate de Eurostat relevă pe anul trecut un număr de circa 455.000 de români care nu figurează în rândul şomerilor şi care au renunţat să-şi mai caute un loc de muncă. O cifră mare, care e într-o uşoară creştere şi în anul 2011. Am putea spune că numărul acestor şomeri neînregistraţi, care pe deasupra au şi renunţat la căutările zadarnice, ar dubla rata şomajului, dacă ar fi în evidenţe.

Se mai adaugă la aceştia şi un procent consistent de angajaţi part time, aşa zişii sub-angajaţi, circa 2,5% din totalul forţei de muncă, adică vreo 244.000. Mulţi dintre aceştia, cu contracte de drepturi de autor, astfel că au mai căzut încă o dată victime din pricina suprataxării guvernului Boc, mai ales în contextul în care de cele mai multe ori remuneraţia era una simbolică. Din păcate, nici chiar în condiţiile unei ameliorări a crizei, în viitor, soarta şomerilor nu pare a fi una roz, dat fiind faptul că multe dintre firme şi-au optimizat activitatea, investind în tehnologie, ca să fie mai productive.

Un alt impediment pentru şomerii de lungă durată îl reprezintă politica angajatorilor, care de regulă evită angajarea unor persoane aflate de multă vreme fără serviciu. Sigur că fenomenul este general european, ceea ce accentuează şi mai mult blocajul pentru românii rămaşi pe dinafară. Însă, în ceea ce priveşte numărul celor care nu-şi mai caută loc de muncă stăm foarte prost faţă de alte ţări, raportat la numărul populaţiei. Ponderea românilor care au renunţat să-şi mai caute un serviciu reprezintă 4,6% din totalul forţei de muncă, doar câteva ţări din UE fiind într-o situaţie mai rea decât noi: Italia (11%), Bulgaria (8,3%), Letonia (8%), Estonia (5,9%), Luxemburg şi Ungaria (4,7%). Dar, chiar şi aşa, oricâte similitudini am încerca să găsim pentru a ne omogeniza la nivelul crizei cu multe dintre ţările europene, nu am face decât să creăm o percepţie falsă. De unde au căzut ceilalţi şi unde eram noi? E suficient să comparăm cuantumul ajutorului de şomaj cu majoritatea ţărilor europene sau să vedem că la nivel salariului minim pe economie suntem de până la 8 – 10 ori în urma altor ţări, aflate desigur şi ele în criză.

 Deşi tendinţa europeană înclină spre austeritate, tot mai multe voci indică soluţia alternativă, a austerităţii combinate cu măsuri de creştere economică. Pentru actuala putere e uşoară alinierea sub umbrela europeană, dar şi deresponsabilizantă totodată, fapt reflectat de inexistenţa unor măsuri de stimulare economică în toţi aceşti ani de criză.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/putini-antreprenori-multi-someri-ii–117927.html

Puţini antreprenori, mulţi şomeri (I)

Eterna problematizare a crizei economice tinde să omogenizeze la nivelul percepţiilor realităţile economice europene. Acest fapt convine de minune guvernanţilor noştri, care se ascund după umbrela crizei. Dincolo de alibiul contextului general pe care România l-a folosit mereu, ori că era în bazinul comunist sau că e în marea criză europeană, există realitatea din ograda noastră care depinde doar de noi.

Această realitate e reflectată în mai toate domeniile, prin stagnare, încremenire, lipsă de proiect. Însă unde altundeva se vede cel mai bine această pasivitate decât în zona iniţiativei economice. Acum ar fi uşor pentru toată lumea să dea vina pe criză, dar nici în perioada boomului economic, românii n-au făcut mare capitalism. Construcţii, imobiliare, speculă, toate acestea sunt vorba unui bancher vedetă: bani din nimic. Sigur că şi acest blocaj îşi are multiple cauze: inerţia mentalităţii comuniste, a angajatului căldicel, povara fiscală şi administrativă mare, alături de lipsa unor politici publice adecvate, toate acestea ne ţin departe de independenţa financiară.

În consecinţă, datele vorbesc de la sine.  Românii au sub 30 de firme mici şi mijlocii la mia de locuitori conform Cartei Albe a IMM-urilor din România 2011, care se bazează pe datele din 2009. În 2001 existau doar 18 firme la mia de locuitori. Media europeană este de 42 de întreprinderi mici şi mijlocii la 1.000 de locuitori. Decalajul privind alte state membre, în privinţa micilor afaceri, e unul destul de mare. Spre exemplu, în Suedia şi Spania există 58 IMM-uri la mia de locuitori, iar în Portugalia numărul acestora se ridică la 81, dublu faţă de media UE, în timp ce cehii au 86 IMM-uri la 1.000 de locuitori, conform datelor Comisiei Europene. De remarcat că unele dintre aceste ţări sunt lovite năpraznic de criză. Situaţia la noi e una lamentabilă, excepţia fiind, ceea e oricum prea puţin, Capitala, acolo unde există o concentraţie mare de activităţi economice. Dar asta nu ridică prea mult nivelul IMM-urilor, atât timp cât în Bucureşti sunt 67,82 de IMM-uri, în timp ce în alte oraşe există doar 9,18 mici afaceri.

Dincolo de explicaţiile de natură sociologică şi istorică privind un anumit blocaj al iniţiativei private există şi cauze obiective. Chiar dacă statul continuă să condiţioneze CAS-ul ridicat de plata pensiilor e greu de crezut, având în vedere investiţiile aiurea, de la patinoare, la terenuri de sport sau firme de stat care parazitează financiar, că altfel nu se poate, decât condamnând mediul privat la strangulare sau cel mult la o activitate anemică. Această povară fiscală de pe umerii patronului, care trebuie să plătească un CAS enorm, plus alte măsuri incomode pentru mediul de afaceri, gen impozitul pe profit trimestrial, nu anual, ca înainte, creează premisele unui deşert economic. Se mai adaugă la toate acestea şi instabilitatea legislativă, modificări interminabile ale Codului Fiscal.

Toate aceste auspicii fac din România de azi un mediu irespirabil, pe de o parte, un stat slăbit, unde angajatul e ameninţat permanent, iar pe de altă parte, lipsa alternativei mediului privat.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/putini-antreprenori-multi-someri-i–117889.html

Povestea sovietelor – inedit

Tupeul românesc

Să fii Adrian Severin, reprezintă în sine o performanţă, una genetică în primul rând. Prins cu mâţa-n sac, rubicondul europarlamentar se jură că nu fură, ba mai mult umblă cu anticorupţia-n gură. Ilustrul conferenţiază, la ceva timp după ce a comis-o la Bruxelles, despre putregaiul corupţiei şi-l cuprinde un val de sfântă indignare atunci când este boicotat. La fel ca şi cazul Geoană, acest tip uman se uită oripilat la asistenţa care aşteaptă radierea lor din scena publică. Aşa ceva mintea lor nu poate să pătrundă, pentru specimene de acest gen, nu există faptă, nu există crimă pe lumea asta, care să justifice excluderea lor din spaţiul public. Răspunsul lui Severin la toate contestările care i se aduc, e fără drept de apel; “Nu puteţi să mă excludeţi decât fizic.” Între timp, ceilalţi doi foşti europarlamentari implicaţi în povestea cu lobby-ul, n-au aşteptat nici propria dispariţie fizică, nici deportarea pe o insula a la Robinson Crusoe, ci au făcut pasul firesc înapoi, retrăgându-se din Parlamentul European.

Probabil că nici nu ţin conferinţe anticorupţie. Dar al nostru e mai bârsan ca toţi, nu e deloc mioritic, mereu vorbim de ciobanul mioritic resemnato- budist, şi uităm de ceilalţi doi care par adevăraţii noştri genitori etnici. Nu e niciun duh de resemnare care să ne străbată. Ne demonstrează şi Mircea Geoană, de fiecare dată când are ocazia, de doi ani încoace, că nu se poate fără el, iar lumea, pur şi simplu, nu înţelege acest adevăr elementar. Fără Mircea Geoană piere lumea. N-a acceptat să ne părăsească în niciun moment greu al său. A pierdut la prezidenţiale, drept consecinţă a candidat la şefia partidului. A vrut să fie lider al opoziţiei, preşedinte al Senatului, tot ce se mai putea. Exemplul tipic de om care vrea să sară peste umbra sa, rupt de la legătura cu sine însuşi, fugind mereu de propriul rahat. Ambele cazuri sunt simptomatice pentru psihologia omului găunos care nu-şi poate accepta condiţia. Unul nu-şi recunoaşte corupţia, altul limitele, de orice natură ar fi ele.

Dacă sunt puşi în faţa faptul dovedit, o scaldă, după care dacă se insistă, începe auto-victimizarea. Toţi sunt năpăstuiţi de practici bolşevice. A dracu` cum securimea asta care a infestat politicul şi economicul după 1990, îşi plânge singură de milă. Dar e posibil să apară şi fenomene incontrolabile, de genul celui semnalat chiar de Geoană, care vorbind de sistem părea să fi pierdut numărul, celebrul, „nu mai ştim câţi suntem”.

Întregul fenomen poate fi limitat la arealul nostru etnic, marcă înregistrată, tupeul românesc pare să fie simbolul originar pentru the land of choice. Cine-şi imaginează că personajele sus amintite s-au afundat şi vor face tuşa politicii, se înşală amarnic. Au tot viitorul în faţă ca să redevină ce-au fost, oricum gălăgie vor face, iar cum pentru vânătoarea de funcţii nu e nevoie să fii ales, ci doar să te pricepi la aranjamente, nu-i aşteaptă mari crize.

Iar până se ajungă din nou cu mingea-n careu, o mai plimbă pe la mijlocul terenului arătându-şi nesfârşitele competenţe. Când nu sunt mari politicieni, toţi sunt mari profesori. Boală cruntă şi asta, derivată tot din tupeul românesc, aceea a omului public ceapă. După fiecare înveliş mai rămâne unul, dacă nu mai sunt politicieni, deontologi tv, descoperi că mai sunt şi profesori, tenismeni, scriitori, istorici, sociologi.

Delirul păsăricii

Ca şi o fată din provincie care răsfoieşte reviste colorate visându-se divă, şi madam Udrea bate fierul cât mai e cald şi se pune în ipostaze care-i dezvăluie ambiţiile şi dorinţele fanteziste. Vrea să fie şi Madonna şi Margaret Thacher, adică sexy şi dârză la un loc, vrea doar soţie de preşedinte, gen Jackie Kennedy, sau la pachet, soţie şi preşedinte, a la Evita Peron, şi în mod apoteotic vrea să fie şi de nasul Cleopatrei. Toată această ipostaziere infantilă, de adolescentă bovarică, trădează însă şi o beţie a succesului facil obţinut.

Doamna Udrea a ars etapele într-un ritm halucinant, fapt ce-o face să-şi piardă  bunul simţ politic. Dacă până acum a mers cu paşi mărunţi, cu tenacitate, încasând cu stoicism oprobriul mediatic, acum simte că nu mai are răbdare şi crede că a stat  prea mult smerită, vrea mai mult. Vrea să fie preşedinte, prim ministru, vrea să fie femeia lider a politicii româneşti. Aşa se întâmplă când de la mult bine, începi să dai în auto mistificare şi să te crezi o forţă de sine stătătoare. D-na Udrea nu-şi datorează sieşi nici ascensiunea şi nici supravieţuirea în politică. Dacă Traian Băsescu pierdea alegerile în 2009, am fi văzut-o pe la talk show-uri, din când în când, şi prin reviste. Dar timpul lucrează în defavoarea ei, cele două atuuri ale Elenei Udrea sunt Traian Băsescu, care-şi va pierde puterea, şi corpul ei, care deja trece în zona unor gusturi mai planturoase, aşa ca de târgoveţi mustăcioşi, gen Ioan Oltean.  Odată cu dispariţia celor două avantaje, vor începe să apară dezavantajele unei cariere construite pe un nimic artificial. A fi doar un personaj de marketing poate da roade pe moment, în timp fardul de imagine se va duce şi vor rămâne cearcănele şi ridurile.

Să nu faci nimic în postura de ministru al Turismului şi al Dezvoltării, doar să te fâţăi prin presă şi să te dai peste cap ştiind că ai imunitate de la Zeus, în partid, poate reprezenta într-adevăr un răsfăţ maxim, dar care se va duce la fel de repede cum a şi venit. În acest sens, PDL va avea de suferit pe termen lung, dincolo de erodarea electorală şi de un inevitabil eşec electoral. Se va trezi inapt şi pentru opoziţie şi mai degrabă cu o grămadă de mâini moarte în partid, care acum sunt gonflate. Aşa cum economia, pe credit cu duiumul, a creat straturi  economice artificiale, care au fost repede împrăştiate de furtuna crizei, tot aşa şi bunăstarea guvernării a creat un organism obez din PDL. Preaplinul unui partid aflat într-o guvernare prelungită facilitează apariţia unor organisme debile. Aşa se explică liota de caraghioşi care populează, astăzi, frontul mediatic al PDL.

Deşi se pretinde o lideră de anvergură, d-na Udrea demonstrează, şi prin acest pictorial, că face parte din categoria uşoară a politicii, un fel de ministru dintr-o ţară latino americană, în genul dansatoarelor, şanteozelor sau participantelor la concursuri de miss, care apoi au intrat în politică. E suficient să ne mai gândim şi la Roberta Anastase şi la multe  altele şi să ne dăm seama pe unde suntem.  Aşa cum o şi mărturiseşte, cu patetism de eroină a muncii socialiste,  d-na Cocoş Thatcher e foarte bună pentru mers la birou, stat mult acolo, dat telefoane, schimbat garderoba de trei ori pe zi pentru întâlniri, mers şi la coafor, umblat pe tocuri, survol cu elicoptere, cu alte cuvinte o activitate de vedetă, nicidecum de ministru.  De fapt, cam asta fac mulţi dintre aceşti politicieni de frunte care sunt de fapt nişte workoholici în slujba propriilor interese, nicidecum a activităţii pe care o au în responsabilitate. Aşa şi domnul Boc, toată ziua se mişcă  şi nu-şi ia concediu. Nu e exclus să-l vedem şi pe el într-un pictorial întruchipându-l pe Deng Xiaoping, pentru De Gaulle i-ar trebui deja catalige.

Dar cu siguranţă e extenuant acest program, însă ei ştiu că acum se rezolvă pe întreaga viaţă, deci merită să obosească pentru ei, doar pentru ei. În rest, pentru popor, prestează la birou, vorba lui Grigore Moisil, doar ore cur, nu şi ore cap.

Ospăţul canibalilor

Cu fiecare act nou de violenţă, invariabil se toarnă refrenul degradării noastre umane. Nu ştiu dacă este chiar aşa, dacă românii s-au degradat sau chiar asta ne defineşte dintotdeauna, un potenţial conflictual uriaş. Avem antecedente de violenţă în palmares de putem sta în fruntea multor alte popoare, dacă stăm să ne gândim doar la tortura din lagărele comuniste, unde i-am întrecut pe mulţi. Suntem un popor făcut pentru războaie civile, doar că, fiind atât de fărâmiţat şi de dezbinat, e greu ca la ora asta să mai existe tabere, gen minerii şi intelectualii, astăzi fiecare e umbra ameninţătoare a celuilalt.

Dar cui foloseşte asta? Nimănui. Ne bântuie agresivitatea gratuită, răutatea pură, prostească. De la firul ierbii cotidiene, presărată cu rânjete ironice, violenţă verbală dată de invidie şi maliţie, şi până la cocalari, interlopi, bâte, cuţite, arme, viaţa în România pare a sta sub semnul agresivităţii patologice. Noi, poporul cu-n slab palmares militar, suntem o ţară de samurai de discotecă. Maşinile par blindate de luptă care se pot urca oricând triumfător peste tine. Trecerea de pietoni a devenit o opţiune fatală, oricum traversezi când vrea cocalarul, iar dacă mai şi comentezi se dă jos din maşină la tine.

Toate astea pentru că în ţara asta nu mai există nicio ordine. De la domeniile de siguranţă până la fotbal, totul e la discreţia hazardului. Şi e normal să fie aşa, atât timp cât aceste domenii au încăput pe mâna unor impostori. Fotbalul e condus de interlopi, justiţia e cu mafioţii ei, vedete-măscărici omoară oameni pe şosele, iar umbrela politicii îi tutelează pe toţi, ca într-un ghiveci rânced. Tot aceştia sunt şi moraliştii naţiei. Personaje sinistre din fotbal care au agresat suporteri, ziarişti vin acum să-l condamne pe huliganul de la Ploieşti.

De ce ne-am mira? Doar Miron Cozma, căpetenia bâtelor de mineri, şi-a făcut partid şi probabil intenţionează să facă democraţia cât mai originală. Jurnalistul de rating tv face şmenuri în culise, iar când e fixată camera pe el plânge pe umărul populaţiei. Femeia politician, care, de regulă, se promovează din rândul căutătoarelor de carduri, dă lecţii de carieră profesionistă. Odrasla prezidenţială producătoare de agramatisme critică gramatica unui ministru.

Întreagă această impostură contribuie şi ea la atmosfera poluată, în care toată lumea dă în cap la toată lumea. Acesta este rezultatul faptului că am ajuns să trăim în ţara lui totul este permis. Din păcate, această agresivitate viscerală nu e potolită nici de Biserică, ba dimpotrivă, imaginile cu hoarde de evlavioşi prezenţi pe la praznice şi moaşte nu sunt deloc paşnice. Acolo românii ies cu zecile şi sutele de mii în goană sălbatică după aburii sarmalelor şi ai ciolanelor, dar în stradă pentru proteste n-ar ieşi nici dacă le-ar fi administrate euforizante. Care este efectul acestui creştinism de turmă sălbatică asupra sufletului? Sigur, Biserica nu e responsabilă de nimic, doar de sporit numărul enoriaşilor. Dar ce pretenţii poţi să ai de la o instituţie al cărei cap refuză să participe la discursul jubiliar al regelui, doar pentru că are de dat Cezarului ce-i al Cezarului. Cu toate că un creştin adevărat nu-l frecventează pe “Zeus”.

Până la urmă nu se poate trage la nesfârşit înspre clasa politică, va veni vremea când şi acest popor va trebui să recunoască faptul că nu merită ceva mai bun. Cu ce sunt mai buni cocalarii agresivi, şpăgarii şi maimuţele ticăloase care nu ştiu decât să facă bani cu orice preţ? Având în vedere că aceştia sunt majoritari în România, putem spune că sunt reprezentaţi integral la nivel politic. Rezultatul acestui canibalism este departe de a-şi fi arătat toate efectele. Pofta de sânge va fi tot mai greu de satisfăcut. Oricum nu vom şti câţi am fost şi câţi am rămas, că nici nu ne putem face numărătoarea ca lumea, şeful INS e beat mort, aşa că ne putem elimina din evidenţa populaţiei fără probleme. Să curgă şampania la ospăţul canibalilor!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ospatul-canibalilor-115996.html

Pe butuci şi pe “butoane”

Ne putem întreba cât s-ar fi discutat despre moartea unui baschetbalist român pentru care s-ar fi apăsat “butoanele” morţii? Probabil foarte puţin, asta demonstrând că tehnica rahatului sub preş e periclitată doar atunci când n-avem încotro şi moare un om dintr-o ţară care-şi respectă cetăţenii. Drept urmare, cazul n-a putut fi repede acoperit. Dacă era doar o treabă internă, butoanele s-ar fi declanşat rapid făcându-şi simţită prezenţa până la nivel de presă. S-ar fi stopat mult tam-tamul mediatic, având în vedere implicaţiile politice ale scandalului. Mizele nu sunt mici, senatorul Cezar Măgureanu, UNPR, fost PDL, PNL, nu e un amărât, e parte a unui sistem important care aduce voturi, rulează bani. Fiecare pion politic e înconjurat de butoanele sale, ţara este o reţea naţională de butoane ale mafiilor locale. Dacă am proliferat în ceva după 1990, atunci am făcut-o la numărul de interlopi pe cap de locuitor. Nu mai există aşezare umană, la noi, fără o puzderie de cefe groase, comune, sate, oraşe sunt prinse în ghemul mafiot.

Se vorbeşte enorm despre clanuri în ţara asta, e plină ţara de clanuri, aşa că despre ce reorganizare administrativ-teritorială vorbim? Clanurile stau la baza administrativă a ţării. În funcţie de ele se face orice în ţara asta. Iar împotriva acestor şerpi încolăciţi, care stau la căldura traiul bun, nederanjat de justiţia subordonată butoanelor lor, nu poate ridica nimeni un deget. Schimbările politice din patru în patru ani au loc doar la nivelul paiaţelor şi a papagalilor de televizor, în spatele lor mafia transpartinică dispune de România. Dar nu trebuie să ne mirăm, în ţărişoara noastră se trăieşte enorm din furt, de la nivelul valizelor cu calupuri cash, la ciubucuri de buzunar, în felul acesta putem înţelege de ce, la marile proteste sindicale, puţinii nemulţumiţi sar ca nişte capre pe ritmuri de dans. Aceste reţele mafiote ar trebui să creeze furia comunitară, civică, atât timp cât justiţia şi politicul sunt în cârdăşie cu aceste clanuri.  Dar la noi, pe lângă că nu ne scoate nici dracu` din casă la proteste, mai nou, guvernul propune şi o restrângere a dreptului democratic de-a organiza manifestări de protest.

Conform respectivului proiect de lege, propus de Ministerul de Interne, toate manifestările vor trebui aprobate în virtutea ideii de siguranţă a statului. Până acum instituţiile statului trebuiau doar înştiinţate de organizarea manifestărilor. Dar, după cum afirma deputatul puterii, Mircea Toader, pentru că vezi Doamne, dacă şi la Londra s-au făcut nefăcute, atunci musai să ne pregătim şi noi din timp. Interesant că siguranţa statului, a cetăţeanului dispar în ceaţă în faţa clanului “butoane”. Acolo nu mai există frica de-a păzi pepenii, nicio spaimă. Cum să nu trăiască bine clanul “butoane”, când legile în ţara asta nu sunt făcute pentru ei, ci doar pentru cei care ar putea deranja puterea.

Dar ce diferenţă este între “butoane” şi un ministru care le îndeamnă pe femeile din politică să facă precum ea, să meargă la ministere unde se fac bani? Aşa ne spune “discriminata” Elena Udrea, care se plânge de şicane misogine, după ce în vreo şase ani a parcurs etape cât pentru o viaţă petrecută în politică. Oricum, măcar acum ştie tot natu`, datorită d-nei Udrea, că ministerele în România sunt şi ele nişte aşezăminte, în care nu sunt altceva, decât alte “butoane”.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pe-butuci-si-pe-butoane–115479.html