Interviu cu prof. univ. dr. Vasile Muscă – “La Universitatea orădeană contabilul de C.A.P. şi inginerul ratat au devenit mari profesori”

Prof. Univ. dr. Vasile Muscă este şeful Catedrei de Istoria filozofiei antice şi medievale de la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai”. A absolvit Liceul “Emanuil Gojdu” din Oradea. A publicat 12 cărţi şi numeroase studii şi articole în publicaţii de specialitate, a participat la mai multe cursuri de specializare la Universităţile germane de la Heidelberg şi Tubingen, este membru al Uniunii Scriitorilor.

Sunteţi orădean, dar aţi trăit în Cluj-Napoca o perioadă îndelungată, unde aţi şi realizat o carieră prodigioasă în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. V-aţi întors nu demult în Oradea. Aşa că v-aş întreba ce vi se pare că-i lipseşte Oradiei?

Nu sunt orădean prin naştere, dar mi-am petrecut aici o bună parte din copilărie şi tinereţe. Apoi cariera mea profesională ca profesor de filozofie s-a desfăşurat în cadrul Universităţii clujene. De vreun an mi-am luat un apartament în Oradea, astfel că trăiesc de atunci şi aici. Desigur, Oradea de acum este cu totul altceva, şi în bine, dar şi în rău, faţă de cea a copilăriei şi tinereţii mele. La întrebarea ce-i lipseşte Oradiei de azi, aş putea răspunde direct în spiritul întrebării: un primar cum a fost Emil Boc pentru Cluj-Napoca şi un rector precum este Andrei Marga pentru Universitatea clujeană.

Credeţi că mai sunt speranţe ca în viitorul nu foarte îndepărtat Universitatea din Oradea să-şi spele imaginea de tiparniţă de diplome?

Problema sesizată de dumneavoastră este corectă, dar fiecare universitate de astăzi este o tiparniţă de diplome mai mult sau mai puţin acoperite. Insinuaţi cumva că cea din Oradea scoate diplome mai puţin acoperite? E posibil să fie şi aşa, dar marea problemă a Universităţii din Oradea, ca şi a altora mai tinere din ţară, mi se pare că este cu totul alta, anume cea a profesorilor. Studenţii vin şi pleacă, profesorii rămân. Performanţele lor dau calitatea universităţii. Nu cred că se poate aşa cum s-a întâmplat la Universitatea orădeană ca din contabilul unui C.A.P. desfiinţat sau din inginerul ratat al unei întreprinderi falimentare să scoţi peste noapte un mare profesor universitar. Aici cred că ar fi multe de corectat.

Ce rol mai poate juca filosofia în societatea de consum?

Dacă rolul filozofiei într-o societate de consum nu a putut fi probat prin prezenţa sa în societate, s-ar putea ca aceasta să se poată realiza mai bine în absenţa socială a filozofiei. Probabil că ne vom da seama care este rolul şi importanţa filozofiei atunci când aceasta va lipsi total din societate. Sper să nu se ajungă aici.

V-aţi putea imagina şi o altă concepţie şi organizare a studiului filozofiei decât cea practicată azi în universităţi?

Desigur, sunt de imaginat mai multe şi diferite scenarii privind studiul filozofiei în universitate şi acestea pot fi evident şi altele decât cea în uz acum. Ce mi se pare important este că eu nu-mi pot închipui – la fel ca şi alţi intelectuali de aceeaşi formaţie ca mine – o universitate ca instituţie de cultură în afara studiului filozofiei. Nucleul cultural al unei universităţi este dat de facultatea de filozofie. Dar dacă universitatea vrea să fie şi altceva decât o instituţie de cultură, atunci se poate şi fără filozofie.

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici sunt exemple de filozofi care s-au implicat mai mult sau mai puţin în activitatea publico-politică. Cine a avut de câştigat din treaba aceasta?

Cei înşiraţi de dumneavoastră sunt fără îndoială intelectuali de primă mână implicaţi în diferite moduri în activitatea social politică. Nu ştiu cât a câştigat aceasta prin prezenţa lor. Mai degrabă cred că aş putea spune cât au pierdut aceştia implicându-se într-un proiect de ameliorare socială care până acum a eşuat. Şi Platon a vrut să schimbe lumea la vremea sa după chipul utopiei sale şi nu a reuşit.

Ştiu că vă intersectaţi în tinereţe pe la biblioteca de filozofie cu Ion Cristoiu şi că i-aţi fost profesor lui Cornel Nistorescu. Ce amintiri vă leagă de cei doi?

Mă întrebaţi de cei doi ziarişti astăzi consacraţi ca nume mari ale presei româneşti: Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Primul mi-a fost coleg mai mic cu doi ani, fiind în acelaşi an cu Andrei Marga. Am reţinut în ceea ce-l priveşte pe Ion Cristoiu imaginea unui pasionat al studiului. Toată ziua la biblioteca facultăţii, dar şi pe coridorul din faţa bibliotecii, unde se agăţau fetele în pauză. Cornel Nistorescu mi-a fost student la Filologie. Serios, talentat, preocupat de literatură şi, fără îndoială, mare cititor de carte ca şi Ion Cristoiu.

În final, spuneţi-ne la ce proiecte lucraţi şi pe când o lansare de carte în Oradea?

Lucrez, ca de obicei, concomitent la două teme. O carte despre debuturile kantiene ale filozofiei româneşti, şi cealaltă, privind romantismul timpuriu al filozofiei germane. Mi-ar face plăcere ca prin toamnă să le pot prezenta şi în faţa publicului orădean.

http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/interviu-cu-prof-univ-dr-vasile-musca-la-universitatea-oradeana-contabilul-de-c-a-p-si-inginerul-ratat-au-devenit-mari-profesori–89829.html

Lăsaţi-l viu pe soclu, nu-l răstigniţi în ramă

“Cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou naţional fără egal. Cel mai mare. Da` sfânt… Cum să faci sfânt din el?” Aşa spunea Petre Ţuţea despre Ştefan cel Mare într-una dintre cele 322 de vorbe memorabile ale sale, culese şi publicate. În faţa Ligii Scriitorilor Români care a solicitat canonizarea lui Mihai Eminescu, Petre Ţuţea cu siguranţă că n-ar fi spus acelaşi lucru, dar în esenţă mesajul ar fi fost identic. Probabil că ar fi spus cu stilul lui socratico-ţărănesc că Eminescu era un geniu care se mai sfinţea câteodată la Borta Rece cu poale-n brâu şi vin alături de Creangă, neuitând să se mai dedulcească din când în când la “preacuvioasa” şi „evlavioasa” Veronica Micle.

Revenind la ideea smintită a Ligii Scriitorilor Români, ce-şi are sălaş la Cluj Napoca, şi citind scrisoarea adresată Patriarhiei descoperim ca argument întru sfinţirea ortodoxă a lui Eminescu faptul că s-a născut din părinţi ortodocşi şi a făcut şcoala primară ortodoxă. Pe deasupra mai sunt pomenite şi câteva interpretări forţate care vor să sugereze vocaţia religioasă a unor texte poetice. Dincolo de puerilismul seniloid, dacă ne e permis paradoxul, al argumentelor canonizării putem spune din capul locului că nu e cazul lui Eminescu de a fi catalogat drept vreun poet religios, dimpotrivă, prevalează în gândirea sa raţionalismul şi nu tendinţele mistico-epileptice. Versurile vorbesc de la sine :”Religia – o frază de dânşii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?”. Dar chiar dacă Eminescu ar fi fost un poet eminamente creştin în genul lui Radu Gyr (care a şi pătimit creştineşte în puşcăriile comuniste) tot n-am putea înţelege demersul canonizării.

Singurul lucru pe care-l vor reuşi iniţiatorii acestui demers destinat uitării rapide e reactivarea criticilor naturalişti ai poetului care ne vor spune din nou că Eminescu era păros, murdar, necioplit, că bea vin şi că-njura cu poftă. Plăcerea castrată a unora de a-l sidefa pe poet naşte pofta barbară a altora de-a distruge falsul hieratism printr-o vulgarizare excesivă. Şi uite aşa se caută a defini un om, unul genial, în afara identităţii sale. Identitatea lui Eminescu nu este dată de faptul că el a fost sfânt pentru unii şi păcătos pentru alţii. Eminescu nu are nevoie de atribute de acest gen. Nu aceasta ar trebui să fie miza posterităţii lui Eminescu. Cel puţin el n-a oferit prin viaţa şi opera sa premisele unui asemenea portret posterior. În loc să fie amintită, printre multe altele, gazetăria de forţă şi substanţă a poetului, prin care spun mulţi eminescologi că şi-a riscat poziţia socială fapt care i-a şi grăbit sfârşitul, se pierde vremea cu demersuri năstruşnice. Ar fi mai de ajutor societăţii noastre de azi nu modelul de sfânt, ci de gazetar mitralieră la foc deschis faţă de toată clasa politică putredă încă de pe atunci. Nu pentru viitorii sfinţi de calendar trebuie să fie Eminescu un model ci pentru tinerii gazetari care nu au devenit încă Sorini Roşca Stăneşti sau Bogdani Chirieaci. Dar e mai important să discutăm despre o canonizare prin care unii ar vrea să-l oblige pe poet să poarte întru posteritatea sa spinii pe care nu şi i-a pus singur pe frunte.

Poziţia BOR este una de refuz, deocamdată, faţă de demersul cu pricina, e suficient un Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica oricum sfinţeşte altceva. Dacă privim la cei douăzeci de ani pierduţi, vedem că biserica sfinţeşte şi spală de păcate în faţa poporului clasa ticăloşită a politicienilor astfel că ne putem întreba dacă a fi sfânt mai e o virtute. Mai vedem şi preoţi deghizaţi în agenţi electorali şi capi ai bisericii care au legitimat de fiecare dată conducătorii perindaţi la putere doar pentru a fi conservate privilegiile materiale de care se bucură preoţimea. E greu de stabilit cine pe cine face sfânt în condiţiile acestea. Un lucru e cert, în loc să devină o voce critică la adresa derapajelor din societate biserica preferă să asiste pasiv şi uneori complice la jocul puterii făcut pe spinarea oamenilor pe care apoi îi adună pe la praznice pentru a le da speranţa de răsplată cerească de care vorbea poetul.

Eminescu nu trebuie să ne judece, dar nici noi pe el, Eminescu trebuie doar citit pentru a mai scăpa atât de narcoza opiumului furnizat de hoţii de voturi cât şi de cei care-i blagoslovesc.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/lasati-l-viu-pe-soclu-nu-l-rastigniti-in-rama-89948.html

Neuroii

Fumează trabuc, beau whisky, au văzut filmul Naşul şi se simt aidoma lui Clint Eastwood după ce au călcat peste cadavre pentru câţiva euro în plus. Au făcut bani ori intrând în politică, ori cu ajutorul relaţiilor din lumea politică. Ajung moguli sau politicieni cu bani,  după care se pricep la toate. Acesta e traseul neuroilor în România.  Acest specimen nou de neuroi se poate defini în felul următor. Neuroiul e cel care după ce a făcut bani prin hoţii şi şmecherii speculative nu se mulţumeşte doar cu atât, ci ajunge în auto mistificarea sa, să creadă că atunci când îşi numără euroii îşi numără şi neuronii. De aici se naşte tumoarea cerebrală malignă ce produce neuroii şi care nu poate fi vindecată de nicio criză sau atac economic, cel mult de un atac de apoplexie.

Afaceriştii, miliardarii de carton au fost contaminaţi fatal de sindromul Leonardo da Vinci. Cu alte cuvinte au devenit de o competenţă universală. Odată devenind bogaţi importanţa socială dată de avere acţionează ca o licoare euforică ce fură somnul neuronilor şi-i mână precum lasoul hergheliile de cai din reclamele vechi la ţigări. Dar în primul rând afaceristul îmbogăţit pe plaiuri mioritice trebuie să se alfabetizeze în domeniul economic unde a biruit cu precădere instinctual şi conjunctural. Lectura unor reviste de specialitate şi asimilarea autodidactă a unor teorii economice le dă brevetul de oameni de afaceri. Pentru restul nu mai e nevoie de lecturi.  În fiecare dimineaţă îi trezeşte revelaţia unei alte competenţe. De la politică, jurnalism, viaţă, istorie, filozofie, nimic nu mai pare a le fi străin. Aşa se propagă un model ce creează o ierarhie clădită după o realitate simplă: ai bani, eşti deştept, nu ai, eşti prost. Ai bani, vorbeşti, n-ai, taci şi asculţi. Extrapolarea ierarhiei financiare la orice altă scară de valori naşte monştri publici. Dacă superioritatea financiară a cuiva naşte automat şi impresia superiorităţii intelectuale asupra celor din jur, prin prisma puterii avute, atunci putem înţelege  baletul cu urşi de pe scena politică şi din societate.

Din acest fenomen face parte şi identificarea politicului cu lumea afacerilor, ca potenţial pericol semnalat de către intelighenţia activă politic. Apariţia afaceristului politician ca fiind exemplarul propice pentru activitatea publică. Din păcate intelighenţia publică e la fel de păcătoasă ca şi neuroii şi  la fel de bine poate fi întrebată, ce tip de intelectuali se afirmă în partide? Nu cumva doar cei care pupă poala lui Vodă? Faptul că nu există o contrapartidă puternică la invazia barbară a neuroilor reprezintă drama societăţii româneşti. Hergheliile de neuroi galopează în voie, iar intelectualii ori devin lăutarii lor, ori se refugiază-n lumea lor de unde mai ies din când în când pentru a înjura “gerul” de afară.

Revenind la neuroi, din păcate nici absenţa lor din prim planul politicii nu ne scuteşte de controlul lor. Dacă nu sunt în prim plan stau în spate şi-şi pun interpuşi. Până la urmă nicicum nu e bine. De aceşti neuroi care controlează direct sau indirect politicul şi societatea românească nu ne mai poate scăpa nimeni şi nimic, nici măcar ciclul biologic al morţii, pentru că prin testamentul lor sunt moşteniţi nu doar euroii.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/neuroii-89701.html

Taxa pe swing-ul politic

Dacă tot au făcut mare vâlvă acuzaţiile sexuale aduse de fostul impresar Ioan Becali, actualului selecţioner Răzvan Lucescu, s-ar putea ca premierul Boc să mai aibă pe tapet o activitate demnă de a fi taxat. Ioan Becali vorbea de faptul că oamenii din fotbal fac swinger. Swing înseamnă în limba engleză balansare, oscilare, (de aici şi dansul numit swing) deviere, schimbare. Tradusă pe româneşte, această practică sexuală a swingerilor implică schimbarea nevestelor sau a partenerilor între ei. E de fapt o practică veche, încă de pe vremea orgiilor romane când soţiile senatorilor mai intrau şi ele la audienţe din când în când. În America şi Europa de Vest swing-ul este o practică bine dezvoltată, oamenii fiind organizaţi în cluburi.

Normal că a ajuns şi pe la noi, şi a ajuns să fie cunoscută mai bine această practică taman acum când guvernul Boc ar fi în stare să taxeze anticipat activităţi, mulgându-le încă din faza de proiecte. Taxa pe proiecte şi pe intenţii va fi ultima salvare din oceanul de disperare în care se îneacă guvernul Boc. Deci şi swingerit-ul, cu care nu ştim dacă dacii s-au ocupat, probabil că erau prea ocupaţi cu trădările după cum ne spune Herodot, aşa că era mai greu să se unească în grup, ar putea fi adus la eşafodul impozitării. De ce nu? Oricum după ameninţarea cu taxa pe fast food în urma căreia bieţii români s-ar putea să renunţe la luxul unei ape minerale sau plate şi la tot ce înseamnă alimentaţie fast food,  cetăţenii poate vor dori  să-şi coloreze viaţa şi altfel decât bând apa roşiatică de la chiuvetă. Devin locatarii swingeri, că doar pe ăştia încă nu-i taxează Boc, doar preoţii prin anateme.

Ar fi o idee pentru acest guvern disperat taxarea swingerilor şi s-ar plia pe logica măsurile cu care s-a năpustit până acum şi care nu trădează nicio urmă de competenţă economică, ci doar răbufnirea unui instinct de auto conservare. Omul când e sărac îşi reduce cheltuielile şi se împrumută. Măsuri primitive luate din instinct de conservare. Însă dacă sunt de înţeles pentru omul simplu care n-are încotro, ele par ridicole pentru cei care în campanii se tot anunţă drept viitori experţi salvatori ai economiei. Unde e calmul academic cu care domnul Boc prolifera măsuri deştepte economic în campania electorală? Acum nu se mai vede decât imaginea de oameni ajunşi pe culmile disperării capabili doar de o impozitare iraţională. Doar să dai oameni afară, să pui biruri grele, să descurajezi mediul privat forfecându-l la modul forfetar şi să te împrumuţi de la FMI înseamnă o incompetenţă crasă economic care poate atrage cu timpul riscul unor convulsii sociale. Dar e totuşi greu de crezut că se va ajunge acolo, pentru că românii sunt obişnuiţi să fie taxaţi, nu să taxeze ei politicienii.

Aşa că dacă swingerit-ul popular, încă netaxat, devine o modă, swing-ul politic funcţionează nestingherit la modul cel mai încins de douăzeci de ani încoace. Ba chiar mai mult, schimbarea de parteneri politici între ei a produs şi copii politici mai mult sau mai puţin doriţi. Cei mai deştepţi dintre politicieni au reuşit să îmbine de-a lungul timpului swing-ul politic cu cel sexual, ca în vremea romanilor. Dar nu oricine poate asta, unul e Zeus, iar el rămâne tot Zeus, chiar dacă la romani devine Jupiter.

Taxa pe swing-ul politic nu va exista niciodată în România, la fel ca orice altă taxare adusă politicienilor. Aşa că se pot perpetua în voie prin swingerit combinat cu transhumanţă că nu-i va taxa nimeni niciodată. 

Deputatul melcilor

“Un tânăr simbol al tinerei generaţii” este Prigoană jr. pentru deja bătrânul simbol Emil Boc. Această declaraţie reprezintă o adevărată înjurătură de mamă la adresa tinerilor din ţara asta şi din afara ei. Emil Boc nu crede o iotă în ceea ce a spus. Dar nu are nevoie să creadă în ceva. El este politicianul român tipic. Deştept doar pentru el şi familia lui, în rest, capabil să mănânce tone de rahat, să spună orice idioţenie, doar să ajute, să danseze, să vorbească repede, un pitic atomic capabil de orice pentru funcţia şi contul său.

Însă Emil Boc nu susţine doar deputăţia de Bamboo, el este şi un universitar care ţine teorii despre modernizarea educaţiei şi competiţia tinerilor. Probabil că este vorba de competiţia tinerelor beizadele pentru mandatul de parlamentar, altfel, nu există nicio competiţie. În România, dacă ai relaţii, eşti deştept, dacă nu, eşti un prost. Competenţa, de orice natură ar fi, este plătită în bătaie de joc, de parcă ţi-ar fi dispreţuite calităţile, nu apreciate. Rămân doar două şanse: ori mănânci rahat cu polonicul ca Boc, ori eşti produs de spermatozoidul lui Prigoană.

Faptul că fiul unui om cu bani vrea să fie cineva în viaţă e un lucru firesc, dar, dacă are caracter, tocmai pentru că-şi permite luxul de a alege între nenumărate căi, o va lua pe drumul nebătătorit de tatăl său. Sau dacă o va face, totuşi, va avea bunul simţ să aştepte să-i vină rândul şi nu va arde etapele. Dar nu, exemplare ca Eba şi Honorius vor să fie vedete, “personalităţi”. Nu sunt doar ei de vină, ascensiunea lor e chiar mai puţin frauduloasă decât a taţilor lor. Bătrânul simbol Prigoană a fost un reparator de frigidere la revoluţie şi acum e una dintre eminenţele publice ale ţării. Ce ardere mai intensă de etape vreţi decât aceasta. Toţi aceşti oameni cu mulţi bani fac pe capitaliştii ultragiaţi când sunt acuzaţi. Ca şi cum ei ar fi fost vreodată oameni de afaceri. Ei sunt aidoma târfelor, care, după o carieră intensă la produs, îşi deschid o gogoşerie unde miroase a făină albă.

De partea cealaltă, preşedintele deschizător de drumuri într-ale nepotismului prezidenţial înjură şi el de mamă o ţară întreagă atunci când, nervos nevoie mare pe un tânăr politician care-l criticase, decreta cu furie într-o emisiune tv, la sfârşitul anului trecut, că-n politică n-au ce căuta oamenii care n-au dovedit mari capacităţi în domeniile lor de activitate. Dacă eşti între primii zece în domeniul tău, de abia atunci te califici pentru o carieră politică, mai adăuga preşedintele. Nu sună rău, hai să scrutăm atunci cu o privire marinărească tinerii politicieni să vedem dacă întrunesc criteriul cu pricina. Şi unde ni se opreşte privirea, “la aia mică”, care nu intră nici în primele 100 de manechine ale ţării, că pentru alte domenii nu ştim să aibă vreo competenţă. De aici înainte o să asistăm sub privirea noastră de melci blânzi şi tonţi la marile ascensiuni de familie. Să ne imaginăm că noi nu vedem decât vârful icebergului, Eba, Prigoană jr., pentru că restul e acoperit de rubedenii de toate gradele. Antidot la acest fenomen nu există, poate doar sterilizarea. Singurul care s-ar descurca şi-n condiţii de sterilitate ar fi Boc, care e în stare şi prin turuit să lase o femeie gravidă.

Dar, pentru că nu-i poate opri nimeni de la înmulţire şi de la împărţire, nu ne rămâne decât să aşteptăm să apară şi “senatorul melcilor” din tânăra generaţie. Şi să ne dorim în viitor pentru tinerii melci ca simbolurile lor să devină premieri şi preşedinţi. Va fi vai de cochilia noastră!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/deputatul-melcilor-88841.html

Retrospectiva unui (cetăţe)an turmentat (II)

Toată lumea vorbea despre acest al doilea mandat al lui Băsescu ca fiind oportunitatea pentru el de a se ridica deasupra zgurii politice de zi cu zi şi de-a lua un zbor cu bătaie istorică. Dar nici nu s-a cocoţat bine pe ghiuleaua istoriei pentru un al doilea mandat epocal că Traian Băsescu ne face să credem că primul mandat de fapt nu s-a terminat.

Boc “reloaded” pare prima greşeală a mandatului cu aşteptări istorice al lui Traian Băsescu. Este foarte adevărat că lista de potenţiali aspiranţi la fotoliul de premier a PDL nu era una foarte generoasă. Tripleta de aur, Berceanu, Blaga, Videanu a rămas din nou pe dinafară. E adevărat că Berceanu şi Videanu dincolo de problemele de imagine nici nu s-au ilustrat prin mari competenţe ministeriale. În ceea ce-l priveşte pe Vasile Blaga, dincolo de subiectivismul unui patriotism local, în opinia multor specialişti acesta e unul dintre cei mai buni miniştri de după 1990. Cazul Ciorogârla fiind şi el o dovadă în acest sens. Poate că după atâta experienţă ministerială şi administrativă un prim ministru cu personalitate ar fi putut fi o soluţie mai inspirată. Acum e drept că dacă Vasile Blaga ar fi ajuns premier, se pare că preotesele PDL ar fi trebuit să-şi tragă vălul pe faţă. D-na Udrea n-ar mai fi fost lăsată să se dea cu bicicleta ceea ce micul cavaler Boc n-ar admite niciodată să se întâmple.

Cât priveşte disponibilizările şi decongestionarea sistemului bugetar, mult trâmbiţate, acestea trebuiau demult făcute. Problema este că niciun guvern nu şi-a asumat pe vreme bună riscul social de a diminua aparatul bugetar hipertrofiat. Angajaţii respectivi n-ar fi suferit la vremea aceea, cum suferă acum când rămân şomeri pe vreme de criză nemaiavând nici măcar alternativa ofertei mediului privat. Acum fiind criză există pretextul acesteia pentru a opera tăieri în carne vie, prin urmare măsurile lui Boc, chiar dacă necesare nu sunt deloc semnul curajului şi al iniţiativei. Emil Boc a avut ocazia să-şi arate puterea în prima parte a anului când l-am putut vedea paralizat de gerul crizei şi când a ripostat cu măsuri tip Hagi Tudose. Tot felul de bazaconii dintre care unele înfăptuite, gen impozitul forfetar, altele stopate la timp, gen anularea contractului de drepturi de autor. Măsuri care nu făceau altceva decât ciupească de ici colo niscaiva galbeni la buget. Nici urmă de stimulare a mediului privat.

Prin urmare se pare că bătaia mai lungă ţintită de Traian Băsescu în al doilea mandat, deocamdată nu priveşte poporul român, ci soarta PDL. De aceea schemele politice care stau în spatele acestor numiri sunt mult mai bine gândite decât ne putem noi imagina. De acum înainte urmează o ameliorare a crizei, ajutaţi şi de împrumutul FMI, iar în anul ce vine şi în anii următori situaţia se va redresa încetul cu încetul. Un Emil Boc care nu va mai fi dat de pământ de uraganul crizei va avea la dispoziţie în anii ce vin tot timpul din lume pentru a lucra la imaginea de premier care s-a luptat cu criza şi a biruit. Astfel se va putea prezenta cu toată îndreptăţirea pe post de candidat la preşedinţie din partea PDL, în 2013. Acelaşi lucru îl face şi Crin care a hotărât să stea în apa opoziţiei pentru a nu se ofili pentru viitoarele alegeri prezidenţiale.

Dar dacă anul politic s-a încheiat en-fanfare pentru tandemul de înaintaşi Băsescu-Boc ce au ieşit golgheteri politici, România şi-a adus aminte că au trecut 20 de ani de la evenimentele din 1989 şi că e momentul unei priviri retrospective. Din păcate puzzle-ul care începe să recompună tabloul acelor zile ne oferă multe explicaţii pentru aceşti ultimi 20 de ani. Faptul că FSN activa cu şase luni înainte de revoluţie, că Moscova a împins de la spate echipa gorbaciovistă a lui Ion Iliescu şi că teroriştii nu prea mai par a fi fost ai lui Ceauşescu ci o diversiune a armatei condusă de sinistrul general Militaru girat de noul nucleu de putere, explică mai mult sau mai puţin întârzierile noastre din aceşti ani. Mandatul de douăzeci de ani prezis de Brucan a expirat. Nu e nimic, a fost prelungit de Ion Iliescu care ne spune că mai avem nevoie de încă un mandat de douăzeci de ani. Dar nu pentru toţi trec la fel cei douăzeci de ani. Băieţii deştepţi n-au avut nevoie de două decenii, s-au descurcat chiar mai repede. Încă douăzeci de ani pentru ei sunt deja desertul şi siesta. Ceilalţi se pot pregăti pentru intrarea în al doilea mandat al sărăciei, care spre deosebire de al preşedintelui nu e şi ultimul.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/retrospectiva-unui-cetate-an-turmentat-ii–88317.html

Retrospectiva cetăţeanului turmentat (I)

Nici n-a început bine anul 2009, pentru cetăţeanul nostru deja turmentat de nebunia electorală al lui 2008, că a şi urmat după gerul Bobotezei, gerul crizei. Dar cetăţeanul nostru nu s-a speriat în prima fază, doar primise asigurări de la obeza alianţă politică PDL-PSD că o asemenea majoritate biruie orice criză. Măsurile guvernului Boc au lipsit cu desăvârşire, singura iniţiativă fiind de reducere a cheltuielilor. Cam la atât s-a redus competenţa cabinetului Boc, aidoma unui administrator care stinge becurile în întreprindere pentru a face economie.

Dar românul obişnuit cu strânsul curelei de pe vremea lui nea Nicu era pregătit şi pentru această provocare. Însă lumea se mai satură şi de criză aşa că s-a mai făcut câte-o pauză, electorală desigur, când cetăţeanul nostru trebuia să fie turmentat din nou pentru a mai uita de toate. Alegerile europarlamentare, în afară de faptul că au adus la bătaie primul mandat întreg, pe cinci ani, au mai produs şi surprize pitoreşti. Fiica marinarului a plecat în călătorie la Bruxelles rezolvându-şi astfel existenţa incertă care oscila între podiumuri de modă şi iubiri transpolitice. O altă mişcare de Caragiale a fost încarcerarea latifundiarului din Pipera, care a produs lacrimi telenovelistice pe posturile de ştiri ce se antrenau deja pentru campania electorală din toamnă, şi care ieşit din zeghe s-a dus să-şi îmbrace costumul de europarlamentar alături de Vadim Tudor cel care iniţiase marea găselniţă electorală.

Turmentat bine de show-ul electoral cetăţeanul nostru a intrat în partea caniculară a anului care avea să coacă fructele mâniei politice ce urmau a fi culese în toamnă. Totul s-a rupt în urma unui incident aparent minor. Decizia de revocare a ministrului de interne Nica i-a scandalizat pe psd-işti care au strigat în gura mare că PD-L vrea postul de la interne pentru a frauda alegerile, iar ei îşi iau jucăriile şi pleacă. Acesta era doar pretextul unei decizii bine instrumentate, PDL prin îndepărtarea lui Nica nu punea mâna pe portofoliul de la interne, PSD-ul putând desemna pe altcineva cum o mai şi făcuse în iarnă. Dar trebuia să fie luptă pe viaţă şi pe moarte, alianţa anti Băsescu îşi strângea rândurile pentru atacul final. Oastea devenise acum numeroasă: dacă Geoană şi ai săi băteau mijloacele, Crin bătea marginile. Ajuns în iarnă preşedintele PNL în urma unui congres atipic pentru un partid aflat în opoziţie, şăgalnicul Crin era pregătit pentru marea cursă după ce-i fusese umplut rezervorul cu combustibil de către Dinu Patriciu. PSD-ul s-a unit în interior ca niciodată, mogulii şi-au scos infanteriştii de talk show pentru lupta la baionetă, totul era pregătit pentru a-l da jos pe marele căpcăun.

Şi astfel s-a intrat în cea mai murdară campanie de după 1990 încoace. Campanie în care nimeni n-a mai luptat din picioare, toată lumea s-a aruncat cu cămaşa albă pe el în tăvăleala noroioasă. Polarizarea fiind atât de radicală nu te mai puteai sustrage decât dacă spuneai că nu te interesează politica, dar şi atunci puteai fi acuzat ca fiind unul de-al lui Băsescu. Agresivitatea alianţei anti Băsescu n-a mai îngăduit nicio nuanţă, în faţă era doar duşmanul de clasă care trebuia exterminat. Ca o consecinţă firească a stării de isterie n-au întârziat să apară şi gafele umplute de penibil. O casetă care mai avea puţin şi antrena în disputa politică şi educatoarele de grădiniţă, precum şi inducerea de ipohondrie politică în rândul cetăţenilor turmentaţi prin repetarea obsesivă a pericolului dictaturii au dat tonul acestei campanii.

Până la urmă balanţele s-au echilibrat în ultima săptămână când păcatul trufiei care i-a pierdut pe mulţi în istorie avea să îngroape din nou armata anti Băsescu. Călătoria la Timişoara precum şi cea sprâncenată la Vântu au diminuat uşor avantajul lui Geoană care a pierdut la mustaţă. Cetăţeanul turmentat pregătit să-şi revină după alegeri din ameţeală a mai avut parte şi de un postludiu agitat pentru că şocul traumatic al înfrângerii i-a mai făcut pe perdanţi să se mai zbată câteva săptămâni.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/retrospectiva-cetateanului-turmentat-i–88285.html

Ion Cristoiu: “N-am petrecut şi nu petrec nici o sărbătoare. Nici măcar ziua mea de naştere”

Ştiţi cum a scris Academia Caţavencu despre Cristoiu. L-am întrebat dacă are vreo problemă cu asta. „Ce problemă să am?“ OK, poate că omul n-are umor, dar n-are nici resentimente. Am vorbit, logic, despre politică, Antene şi, foarte pe scurt, Crăciun. În spiritul luminos al Sărbătorilor, am descoperit un Cristoiu mult mai simpatic decît ăla de la Antena 3.

 Reporter: E Voiculescu atît de nasol pe cît credem noi, ăştia de la Caţavencu?

Ion Cristoiu: Dan Voiculescu e pur şi simplu un mogul. Să judece cititorii dacă un mogul e nasol sau nu.

Rep.: Începe vînătoarea de vrăjitoare? O să ardem pe rug moguli în Piaţa Constituţiei?

I.C.: Victoria lui Traian Băsescu e mană cerească pentru moguli: 1) Pot face orice escrocherie fără ca instituţiile statului să se poată atinge de ei. Ar sări imediat să protesteze că se bagă pumnul în gura presei care-l critică pe Traian Băsescu.

 2) Au asigurat pentru cinci ani un anume rating şi un anume tiraj graţie năzdrăvăniilor pe care le va face Traian Băsescu.

Rep.: Valentin Stan e complet diliman sau se preface?

I.C.: Valentin Stan e aşa doar cînd apare la televizor. În rest, e un om normal.

Rep.: L-am văzut pe Mircea Badea la Gîdea-n emisiune, înjurîndu-vă din acelaşi studio în care aţi activat ani de zile, făcînd audienţă pentru Antena 3.

I.C.: Nu mă pot supăra pe Mircea Badea. Înjurîndu-mă hodoronc-tronc, în vară, mi-a făcut un mare bine. Mi-a dat puterea să plec de la Antena 3. Fiind un om de treabă, mi-ar fi fost practic imposibil să mă retrag la timp. Mă gîndesc îngrozit cum mi-ar fi stat bînd şampanie în seara exit poll-urilor pentru ca a doua zi, dimineaţa, să beau oţet.

Rep.: Antenele l-au tocat pe preşedinte ani în şir, în neştire. Nimeni nu s-a prins că e degeaba?

I.C.: Nu şi-au dat seama că Traian Băsescu tocmai asta îşi dorea: să fie tocat zilnic. Deseori, domnia sa zicea şi făcea cîte ceva dimineaţa, cînd tot omul e la serviciu. Majoritatea românilor habar n-aveau că Traian Băsescu s-a exprimat din nou public. Seara însă, de la Ştirea zilei pînă la În gura presei, fapta sau declaraţia lui Traian Băsescu era prezentată pe larg pentru a putea fi criticată. Incitaţi de violenţa criticii, telespectatorii deveneau brusc interesaţi de fapta sau zicerea lui Traian Băsescu. Antenele şi, mai apoi, Realitatea au împlinit visul lui Traian Băsescu. Acela de a trece mult mai puternic decît era în realitate. Punîndu-i în cîrcă, spre exemplu, convocarea unui om de afaceri la DNA, televiziunile adversare au creat mitul celui care stîrpeşte corupţia în România. Nu ştiu dacă Traian Băsescu sunase la DNA să fie înhăţat respectivul. Poate că procurorii o făcuseră presupunînd că asta o să-i placă domnului preşedinte. Sigur e că Traian Băsescu n-ar fi putut ieşi la televizor pentru a declara că el a ordonat chemarea la DNA. Televiziunile adversare i-au făcut un serviciu imens. I-au atribuit puteri pe care domnia sa nu le-a avut, dar pe care, probabil, rîvnea să le aibă. Televiziunile de ştiri au întreţinut şi continuă să întreţină un cult al personalităţii negative a lui Traian Băsescu mai puternic decît cultul personalităţii pozitive a lui Ceauşescu.

Rep: E, într-adevăr, Geoană îngrozitor de prostănac? Sau, asemenea împuşcatului, a fost prost sfătuit?

I.C.: Înaintea scrutinului prezidenţial am spus şi scris că Mircea Geoană nu e prostănac. Îmi menţin această opinie şi acum, după cele întîmplate. Dacă ar fi fost prostănac, s-ar fi înfuriat pe această poreclă şi s-ar fi zbătut s-o contrazică. Asumîndu-şi porecla, Mircea Geoană s-a vaccinat împotriva oricărei dezvăluiri incomode. Să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat dacă în filmuleţul cu banii ar fi fost Traian Băsescu şi nu Mircea Geoană. Pentru Traian Băsescu, dezvăluirea ar fi fost devastatoare. Fiind vorba de Mircea Geoană, românii şi-au spus: fiţi serioşi, un prostănac nu poate lua mită!

Rep.: Mai aveţi prieteni? Prieteni adevăraţi. E Marius Tucă unul dintre ei?

I.C.: Nu am avut şi nu am prieteni. Asta m-a scutit de a verifica pe pielea mea învăţătura „Prietenul la nevoie se cunoaşte“.

Rep.: Pentru cine mai scrieţi?

I.C.: Scriu două editoriale zilnic pentru nişte bani de care n-am nevoie. Scriu proză zilnic pentru o posteritate care nu există.

Rep.: Vin Sărbătorile. Le petreceţi la bibliotecă sau tăiaţi, ca tot românul, un porc de la supermarket?

I.C.: N-am petrecut şi nu petrec nici o sărbătoare. Nici măcar sărbătoarea zilei mele de naştere. N-am fost la nici o nuntă. Nici măcar la nunta mea.

Rep.: Se fac 20 de ani de la Revoluţie. În ce tonalitate vă gîndiţi acum la Ceauşescu?

I.C.: Mă gîndesc la Ceauşescu ca la un personaj mai slab decît Traian Băsescu. Nicolae Ceauşescu a fost învins de „prostănacul“ vremii sale: Ion Iliescu. Traian Băsescu n-a fost învins (încă!) de „prostănacul“ vremii noastre: Mircea Geoană.

Rep.: De ce nu emigraţi, domnule Cristoiu?

I.C.: N-aş pleca din România pentru nimic în lume. Unde aş găsi eu o ţară mai hazlie decît asta?

Interviu Academia Catavencu, 23 decembrie 2009

Colindul casei

De aceea…n-a fost revoluţie!

Zilele acestea, evocatoare ale momentele de acum douăzeci de ani, ne obligă mereu să reanalizăm şi să regândim acele evenimente. Se tot vorbeşte de Revoluţie făcându-se grave confuzii terminologice. Putem vorbi de o revoluţie doar atunci când mase largi de oameni ies în stradă şi protestează violent împotriva ordinii totalitare existente la acel moment. Ei bine din păcate cu aşa ceva bravul popor român nu se poate lăuda. Singurele proteste adevărate au fost cei câteva sute de timişoreni până pe 20 decembrie şi ceea ce s-a numit apoi în Bucureşti, baricada de la Inter, precum şi unele proteste răzleţe prin alte oraşe ale ţării. Aceştia pot fi numiţi grupuri de revoltă, manifestanţi, protestatari, dar ei n-au amploarea suficientă pentru a intra în definiţia revoluţiei. În Timişoara de abia pe 20 când armata a trecut de partea poporului, iar oraşul a fost decretat liber, oamenii au ieşit puhoaie pe străzi. Sunt date verificate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu care spun că până pe 20 decembrie s-au înregistrat 22.000 de apeluri la miliţie a cetăţenilor care cereau restabilirea ordinii. Celebrul, “să fie linişte!”, e bine înfipt în subconştientul colectiv românesc. La fel în 22 la Bucureşti. Acela a fost carnavalul, n-a mai fost revoluţie, e adevărat din  păcate un carnaval cu mult sânge. Mult mai mult decât vărsase Ceauşescu.

Întrebarea ar fi, de ce românii n-au făcut revoluţie? Dintr-un motiv care ţine de genomul nostru. O anumită schizofrenie dată de laşitate şi de oportunism. Românii îl înjurau pe Ceauşescu, făceau bancuri pe seama lui, dar când venea momentul supunerii o făceau nepregetat. Şi nu o făceau bombănind, ci dimpotrivă cu exces de zel, linguşind pe cine trebuia. După care fiecare se  retrăgea înjurând moromeţian în colţul lui. Marii actori ai ţării jucau în filme comuniste recitau şi se întreceau care să fie cât mai vizibil în faţa partidului, scriitorii şi poeţii visau să primească un telefon de felicitare de la tovarăşul conducător preamărit în odele lor, artistele căutau  să se mărite cu potentaţii vremii, vecinii se turnau între ei cu gândul la o răsplată. Aşa arăta România “revoluţionară”. Poate revoluţionară în sensul propagandei comuniste.

De aici reiese şi individualismul nostru dus până la extremul egoism. Fiecare face totul pentru el, nimeni nu crede într-un bine comun. Toţi vrem să ne meargă nouă bine şi celorlalţi rău, idee regăsită azi în formula manelistă, să moară toţi duşmanii de ciudă. Prin urmare marea masă a românilor n-a vrut să-l dea jos pe Ceauşescu, chiar dacă nu-l iubea, pentru că fiecăruia i-a păsat doar de pielea lui. Acea schizofrenie de care vorbeam s-a păstrat şi astăzi. Toată lumea e moralistă, principială, pozitivă, iar când e vorba de linguşeală şi de oportunism se sacrifică orice demnitate.

De aceea a putut exista Ceauşescu care e un produs tipic românesc, dincolo de influenţele sovietice, pentru că noi preferăm prefăcătoria şi linguşeala.  De aceea mă apucă o silă teribilă când revăd imagini cu show-ul tv de la revoluţie în care se simte că totul e fals,  cabotin şi tipic românesc, adică acea isterie laşă ce vrem să treacă drept curaj. De aceea în douăzeci de ani de televiziune am amplificat la maximum tot ce s-a întâmplat în acele studiouri, şi anume specialitatea casei, mascarada tragi-comică.  De aceea pentru mine nu există o separare temporală pe epoci în ceea ce priveşte adâncul poporului român, pentru că acolo n-a avut loc niciodată, nicio revoluţie.