Cacealmaua unei candidaturi

După 1990 aproape toate alegerile au adus un element nou care promitea schimbarea. De regulă candidatul care simboliza schimbarea a ajuns până acum în turul doi şi chiar a şi câştigat. Emil Constantinescu în 1996, iar Traian Băsescu în 2004. De data aceasta candidatul care părea să joace rolul revoluţionar n-a mai intrat în turul doi. E adevărat că s-a bazat pe un partid mai slab decât al celorlalţi doi contracandidaţi apropiaţi, dar tot atât de adevărat este şi faptul că nici nu făcea parte din scopurile sale o campanie cu adevărat revoluţionară.

Luni de zile anul acesta nici nu s-a mai ştiut de Crin Antonescu. După focul de imagine aprins la preluarea şefiei PNL s-a lăsat eclipsa. Sporadice atacuri anti Băsescu care n-au făcut altceva decât să-l aşeze în corul anti prezidenţial. Sigur că Băsescu trebuia să fie ţinta schimbării, dar pentru a fi perceput de electorat ca fiind soluţia alternativă la putere trebuia să pari unicul salvator. În momentul în care faci parte dintr-un duet sau dintr-o orchestră îţi pierzi aura de solist şi implicit penetranţa, iar pentru a avea o asemenea aură era nevoie de un atac puternic desfăşurat pe tot parcursul anului şi împotriva PSD-ului şi al lui Mircea Geoană, nu doar în ultimele două săptămâni de campanie. Toată această atitudine a lui Crin Antonescu sugerează clar că nu şi-a dorit de fapt să îmbrăţişeze rolul de salvatore de la patria. E greu să nu fi fost cu precădere anti Băsescu şi mai puţin anti Geoană, atunci când îl ai în spate pe Dinu Patriciu.

Ideea este că de data aceasta nu vom avea candidatul revoluţionaro-eliberator în turul doi. Candidatura lui Crin Antonescu mărginindu-se doar să ofere un procent onorabil de participare la vot împiedicând astfel un absenteism de mari proporţii şi să decidă învingătorul din turul doi. Dincolo de circumstanţe atenuante, cauze obiective sau alte explicaţii, responsabilitatea acestui eşec îi aparţine. Chiar dacă nu şi-a încheiat rolul în aceste alegeri, de voturile sale urmând să depindă noul preşedinte, Crin Antonescu este primul candidat de după 1990 care compromite prin candidatura sa tip cacealma ideea de schimbare. Ceea ce urmează acum în turul doi nu mai presupune schimbarea oricât s-ar agita Mircea Geoană să proclame acest fapt. După ce ai guvernat împreună, catastrofal, alături de PD-L, în guvernul de tristă amintire Boc, şi după ce partidul pe care îl reprezinţi a stat cel mai mult la putere în România post decembristă nu mai poţi veni să spui şi să te şi creadă cineva că tu reprezinţi schimbarea. Situaţia nu mai este cea din 2004, acum nimeni nu mai reprezintă schimbarea. Cum Băsescu a fost acum cinci ani o soluţie nouă, între timp ruginind, ne aflăm în faţa unui tur doi lipsit de tensiunea exerciţiului democratic al schimbării. Pentru că aceasta este esenţa democraţiei şi a votului, de a crea condiţii de reînnoire şi regenerare a puterii şi nu de-a conserva nişte murături politice.

În ceea ce priveşte deznodământul turului doi, în ciuda declaraţiilor lui Crin Antonescu de-a înclina balanţa în favoarea lui Geoană, zarurile nu sunt nici pe departe aruncate. Se înşeală cei care cred că poţi direcţiona voturile ca şi cum ai devia cursul unui râu. Indiferent de declaraţiile lui Antonescu sau ale lui Sorin Oprescu, Vadim Tudor, Gigi Becali, voturile acestora se vor împărţi între cei doi candidaţi. În mod normal, dacă Crin Antonescu ar fi reprezentat o soluţie în sine şi nu un bluf politic n-ar fi trebuit să-şi declare susţinerea pentru nimeni în turul doi. Luptând de fapt pentru PSD şi nu pentru PNL crinul otrăvit a predat o lecţie de oportunism.

Oricum, indiferent pe care dintre cele două balanţe vor ajunge mai multe voturi ale lui Crin Antonescu, acest fapt nu poate fi decât o palidă consolare pentru cei care şi-ar fi dorit un lider politic, simbol al schimbării, şi-au avut parte în final de-o mare cacealma.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/cacealmaua-unei-candidaturi-87033.html

Despre dezbatere

Mda, treaba-i cam clara.  Crin e la vreo 10% in spatele lui Geoana, plus de asta va fi un vot al masinariilor de partid. Deci nicio sansa. Si e normal sa nu fie nicio sansa daca te apuci sa-l ataci pe Geoana doar cu o saptamana inainte de vot. Vorba lui Basescu, in loc sa-l toace timp de-o luna l-a atacat abia la final. Eu zic, nu timp de-o luna ci chiar dinainte trebuia sa-l atace si tot nu era sigur ca l-ar fi devansat. Dar toata treaba asta imi confirma mie  ce spuneam si-n articole,  Crin e candidatul anti-Basescu al PSD. Daca era stapanul lui ar fi dat demult in Geoana.  L-a atacat acum probabil sa nu se discrediteze ca imagine si sa nu para o marioneta stearsa si penibila. E greu sa nu fii anti Basescu cand il ai stapan pe Patriciu.

Din emisiune nu mi s-a parut nimic memorabil decat raspunsul tembel al lui Crin Antonescu la intrebarea, pe cine considerati ca fiind un exemplu de moralitate din randul personalitatilor publice? A zis, Tudor Chirila. Pai daca lalaitul ala infumurat care apara homosexualii e exemplu pentru el, atunci sa se spele pe cap cu el.

In rest emisiunea e absolut irelevanta pentru votul de duminica. Basescu si Geoana vor intra in turul doi si toata lumea spune ca abia atunci va incepe lupta sangeroasa. De fapt Basescu a declarat ca si-a impus tactic sa fie mai potolit, iar de luni toata campania si-o va face singur fara sa mai fie ghidat de staff. Va reveni la stilul lui. Probabil ca vom vedea atunci si un alt Geoana.

PS: Absolut penibili, din nou, gandacii din bucataria lui Vantu si pisoii de langa soba lui Voiculescu care cautau, dupa dezbatere, ca niste obsedati sa-l atace pe Basescu. Asta nu e presa, e prostitutie publica.

Politruk de şcoală nouă

Specia politrukului bolşevic, al propagandistului care este plătit să manipuleze publicul se pare că este nemuritoare. Franckenstein-ul creat de Lenin în laboratoarele sale, dăinuie peste secole. Aşa cum diavolul îşi schimbă mereu înfăţişarea tot aşa şi politrukul devine în fel şi chip în funcţie de epoci. Azi, când vorba vine trăim în democraţie, avem o nouă specie de agitatori. De regulă ies de sub mantaua aşa ziselor instituţii non guvernamentale, (ONG).

Unul dintre cei mai exponenţiali politruci de şcoală nouă este Cristian Pârvulescu care până în octombrie anul acesta a condus asociaţia Pro Democraţia, timp de opt ani. Deşi a condus un ONG soţia sa lucrează în guvern din 1992 pe un salariu de ministru. Dar ce contează, etica este pentru săraci nu pentru marii guru ai civismului democratic. Realizările domnului Cristian Pârvulescu în societatea românească sunt majore. Dacă vă uitaţi la actualul parlament uninominal vă uitaţi greşit pentru că trebuie să întoarceţi capul spre Cristian Pârvulescu, autorul variantei de vot uninominal contra naturii. Acest vot uninominal creat pentru a veni în ajutorul PNL-ului prin săltarea celor cu mai puţine voturi în Parlament se bate cap în cap cu principiile democraţiei care promovează întâietatea majorităţii.

Partea ipocrit ticăloasă a acestor organizaţii este că ele caută mereu să treacă de graniţa non guvernamentală pentru a putea influenţa decizia politică. La rândul lor politicienii întră în cârdăşie cu aceste structuri de manipulare şi propagandă pentru a-şi însuşi sprijinul mediatic al unor voci publice din rândul ONG-urilor. Dacă nu demult o aveam pe Alina Mungiu Pipidi ca lideră a societăţii civile acum i-a venit rândul lui Pârvulescu care dintr-un analist politic plat şi şters a câştigat cu timpul ascendent ajungând acum să se manifeste chiar agresiv şi uneori împotriva democraţiei pe care se laudă că o apără cu dinţii. Aparent blajinul domn Pârvulescu simte nevoia ca purtător de barbă să dea glas şi laturii autoritar masculine din sine ce părea slab pronunţată. De curând comisarul societăţii civile şi-a îndreptat arcanul spre internet invocând o libertate de exprimare mult prea mare în spaţiul virtual. Drept urmare ne propune înfiinţarea unui Consiliu Naţional al Internetului care să monitorizeze site-urile şi să dea sancţiuni. De la bun început manifestarea de opinie virtuală a creat panică în rândul celor care cred că au monopolul de opinie şi care s-au simţit astfel ameninţaţi. Oricum de reţinut că propunerea de-a crea un fel de miliţie virtuală vine de la marele militant Pro Democraţia.

E cunoscut deja faptul că aceste ONG-uri susţin o propagandă agresivă pentru căsătoriile homosexualilor, feminism, şi în general minorităţi de tot soiul, religioase, etnice, patologice. Având o orientare anti-familie şi anti-tradiţie era firesc ca aversiunea ong-iştilor să se canalizeze către Biserica Ortodoxă. Ne aducem aminte de scandalul din 2006 în care se cerea scoaterea icoanelor din clase  pentru a nu crea discriminare faţă de atei sau alte religii. Slavă domnului că această bătălie a fost pierdută. Tot în continuarea demersului anti – ortodoxie, de curând, în plină campanie electorală Cristian Pârvulescu face urticarie pentru că nu suntem un stat suficient de laicizat pentru ateismul său. Iată ce l-a deranjat pe politrukul de şcoală nouă:  “În momentul în care preşedintele României, deci al tuturor românilor, îi sărută mâna patriarhului ortodox, el pune statul într-o situaţie de subordonare faţă de Biserică”. Păi da măi bolşevic ateu convertit în comisar cosmopolit, reprezentatul statului se închină în faţa patriarhului bisericii ca orice alt om în faţa preotului şi al lui Dumnezeu. Gestul preşedintelui de-a se închina patriarhului este unul omenesc, spiritual şi simbolic, dar asta e prea mult pentru un producător de poliloghii. Dar să zicem că fiecare are dreptul la opiniile sale, nu asta ar fi problema, ci faptul că non guvernamentalul şi apoliticul Pârvulescu face de fapt un atac de campanie împotriva unuia dintre candidaţi. Duplicitatea, impostura şi oportunismul caracterizează din plin demersul acestor ong-işti bine ramificaţi în spaţiul politic. Toată demagogia lor civică şi neutralitatea de faţadă ascund interese personale bine alimentate prin finanţări externe şi interne.

Exemplele de mai sus sunt elemente care compun portretul noului comisar al poporului, dar nu epuizează nici pe departe demersurile acestuia. Iată o altă mostră a duplicităţii ong-iste. Patru ONG-uri, Centru de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, Transparency International România şi Pro Democraţia au decretat sus şi tare că alegerile de anul acesta vor fi fraudate de către Traian Băsescu. Să ne aducem aminte că Pro Democraţia prin Cristian Pârvulescu susţinea acum cinci ani, alături de Traian Băsescu,  mascarada fraudării alegerilor de către Adrian Năstase. Sesizând schimbarea de direcţie din care bate vântul puterii “onorabilul “ domn Pârvulescu se execută acum pro oportunist prin  pro demagogia.

Acesta este unul din multele produse care ar fi făcut o carieră strălucită la Academia de Partid “Ştefan Gheorghiu”, dar n-a ratat nicio ocazie pentru că demna urmaşă a şcolii de partid, Şcoala Naţională de Studii Politice si Administrative (SNSPA) pe lângă faptul că a absorbit foştii politruci a vechii şcoli,  a şi creat politrucii de şcoală nouă care mişună prin ONG-urile patriei şi dincolo de ele.

Două lozuri necâştigătoare

Meciurile electorale televizate fac deja furori în rândul galeriilor. Asemenea fanilor, şi viitorii votanţi dau în clocot privind cu nesaţ la schimbul de replici. Vor avea parte de aceeaşi soartă ca a fanilor. Vor pătimi după care vor da votul pentru cel care va câştiga ceva din treaba asta. Fanii se încaieră şi se consumă pentru vedele sportive care înoată în milioane de dolari după care se întorc acasă, unde-i aşteaptă facturile, şi bătuţi şi cu banii daţi. Tot aşa şi chibiţii electorali, vor da votul celor care oricum o duc bine, iar cu votul suporterilor au şanse să o ducă şi mai bine, iar ei vor rămâne cu dureri în gât de la huiduieli sau de palme de la aplauze.

Condiţiile sunt pregătite pentru extragerea celor două lozuri politice ce vor ieşi din urnă pe 22 noiembrie. Poate nu vor fi singurele pentru că “onorabila” instituţie numită Loteria Română se joacă cu norocul oamenilor chiar în duminica alegerilor. Reportul care a crescut de la o săptămână la alta nu putea rata marele pot al alegerilor. La fel s-a întâmplat şi la alegerile europarlamentare când  câştigarea marelui premiu s-a suprapus cu câştigurile politicienilor, atunci fiind ultima dată când s-a câştigat marele pot. Dacă se vor lăcomi vor mai reporta o săptămână pentru a prinde şi turul doi al extragerilor din urna politică. Dacă tot ies oamenii din casă să pună biletul la loto de ce n-ar pune şi la loteria politică.

Miza este uriaşă pentru că acela care va intra în turul doi cu Traian Băsescu este favorit la câştigarea alegerilor. Motivul pentru care este favorit cel care va intra în turul doi cu Băsescu e dat de tendinţa electoratului de-a vota pentru schimbare. Din 1996 încoace tot la patru ani se votează schimbarea. Ceea ce nu este neapărat rău, deşi dacă stăm bine să ne gândim, ideal ar fi să existe un mandat dublu pentru că asta ar însemna o guvernare reuşită. Din păcate schimbarea e doar una de garderobă. Ce se schimbă de fapt la nivelul candidaturilor? Mircea Geoană cu Adrian Năstase? E ca şi cum dacă va ajunge preşedinte Geoană, la următoarele alegeri schimbarea ar fi simbolizată de Emil Boc.

Dar dacă românii nu vor avea parte nici acum de o schimbare adevărată pregătindu-se să extragă lozul necâştigător şi al acestor alegeri va exista totuşi un beneficiar al acestui scrutin aducător de report,  fericitul câştigător de la 6 din 49.

Gangsterismul suprajurnaliştilor

Scandalul şantajării şefului ANI, Cătălin Macovei desparte presa de campanie în două. Tabăra anti Băsescu tinde să vadă doar înscenarea înregistrării ca material de campanie, pe când tabăra pro Băsescu, mai puţin numeroasă, centrează totul pe ticăloşia deontologilor. Ideea este că toţi au dreptate.

E limpede ca lumina zilei că şeful ANI nu este o victimă nevinovată. Din tot ce apare în stenograme el nu numai că nu reacţionează tranşant faţă de şantajişti, ba chiar lasă tot timpul impresia că vrea să prelungească şi să stimuleze presiunile lui Sorin Roşca Stănescu, părând că joacă rolul de momeală. Iniţiatorul demersului şantajist, Sorin Roşca Stănescu, fost turnător de securitate înainte de 1989, este ajutat de un alt mare afacerist de presă, Bogdan Chirieac. Fostul ghid BTT de dinainte de revoluţie, slujbă predestinată parcă pentru lucrătorii în securitate, a fost de-a lungul timpului mereu aproape de ceea ce americanii numesc, easy money, adică bani făcuţi uşor. Acum doi ani de zile ieşea la suprafaţă afacerea lui Bogdan Chirieac care printr-o firmă de apartament obţinea milioane de euro de la buget în urma unor contracte cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) acordate fără licitaţie. Prin urmare trei figuri necurate adică oamenii perfecţi pentru un scandal de campanie.

Într-un anumit sens o lovitură dată deontologilor era de aşteptat. În România ultimelor luni aceştia au devenit adversari mult mai de temut pentru unii politicieni, decât rivalii acestora din clasa politică. Acum cearta dintre politicieni este eclipsată de către atacul în haită al şacalilor media care se declanşează furibund la intervale regulate asupra unui politician sau a unui grup politic. Cei care fac asta nu sunt ziarişti de fapt. Poate au fost la un moment dat, dar şi-au depăşit demult condiţia de jurnalişti. Au ajuns să facă bani, afaceri, trafic de influenţă s-au pricopsit parazitând imaginea de justiţiari de presă, de lupi moralişti. Ar fi o jignire pentru jurnaliştii adevăraţi ca aceşti oameni să mai fie consideraţi ziarişti. Sunt nişte gangsteri de presă care şi-au dat mâna cu marii gangsteri din zona economiei gri, iar din această încrucişare s-au născut trusturile de presă dotate cu aceste tunuri de mare calibru ale manipulatorilor de opinie. Un fel de suprapresă şi de suprajurnalism s-a putut naşte în felul acesta.

Evoluţia presei româneşti ţine de o ironie a sorţii. Dacă acum 10-12 ani era în mare vogă jurnalismul care denunţa odată cu apariţia mai multor canale de televiziune şarlatania politicienilor punându-le oglinda în faţă, acum sensul se inversează şi ajung politicienii să demaşte gangsterismul aşa zişilor formatori de opinie. Din păcate acesta este progresul mediului public în toţi aceşti ani. Cei care porneau lupta mediatică cu balaurul corupţiei clasei politice au devenit ei acum subiecţii scenelor de corupţie. Dacă nu se pot generaliza cazurile lui Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu siguranţă că ele se pot multiplica la o bună parte dintre cei ce stau cu un picior în barca ce pluteşte pe apele “tulburi” ale lacului Snagov, unde se toarnă filmul Naşul, şi cu unul în studiourile de televiziune unde se joacă teatrul demagogiei civice.

Să nu uităm însă că suntem în campanie şi tot ce se întâmplă în această perioadă nu are ca scop direct interesul public, ci interesul politic de-a aplica o bâtă-n cap adversarului, chiar dacă astfel parvine indirect şi publicului ticăloşia din media şi din politică. Deşi materiale de acest gen răzbună setea de revanşă morală a publicului, satisfacţia este una efemeră. Nu există nicio finalitate etică în România totul e tras parcă pe şablonul procesului spectacol. Cei care duc această luptă sunt singurii câştigători şi nu fac altceva decât să folosească atunci când au nevoie această frustrare morală a publicului pentru a-şi creşte procentele.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/gangsterismul-suprajurnalistilor-86715.html

Telecomanda bate ştampila de vot

Se tot proclamă sus şi tare moartea pasiunii politice în rândul cetăţenilor patriei. Argumentul invocat este absenteismul electoral. La prima vedere pare un argument imbatabil, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Faptul că oamenii nu se mai duc la vot nu înseamnă că ei nu se mai înfierbântă politic. Există mulţi scârbiţi de politică care nu se vor duce la vot, dar care butonează pătimaş pe la talk show-urile politice sau urmăresc presa pe internet. Şi atunci de ce nu votează? Pentru că sunt conştienţi de inutilitatea votului lor. Au ajuns la un nihilism total şi din tot interesul pentru politică a rămas doar curiozitatea aproape erotică de a privi circul politic la televizor.

Conştiinţa de cetăţean responsabil care prin votului său poate să schimbe ceva a fost făcută praf de toţi cei votaţi după 1990, a rămas doar politica pe televizor, care datorită mahalalei tot mai evidente a devenit un fel de reality show aducător de rating. Show-ul politic naşte rating, dar nu şi votanţi. Dacă e să ne aducem aminte, până în 1996 aveam doar TVR-ul cu dezbateri plicticoase şi constipate şi, cu toate acestea, procentajul la vot era unul semnificativ. Acum oamenii au parte de supertalk show-uri stridente, dar se abţin de la vot. E un paradox la care a contribuit din plin eşecul clasei politice, iar din mizeria acestui eşec s-a putut naşte mizeria mahalalei tv. Pasiunea politică în România n-a murit, iar diminuarea numărului de votanţi nu exprimă acest fapt. Absenteismul ridicat nu înseamnă că excitaţia politică a cetăţeanului român a dispărut, doar că ea se manifestă acum cu mâna pe telecomandă.

Cei care fac istoricul votului de după 1990 spun că la început a fost votul în orb pentru Iliescu, după care votul politic anticomunist, ulterior votul negativ vizând răul cel mai mic, iar acum nu mai există decât votul cumpărat. E parţial adevărat, deoarece, chiar dacă se cumpără voturi, există mulţi votanţi vechi care vor vota şi de data asta politic sau negativ. Băsescu, care-l atacă de zor pe Ion Iliescu, va aduce voturi politice din categoria anticomunişti. În ceea ce priveşte votul negativ el va fi prezent şi de data aceasta, doar că-şi va schimba orientarea, unde în 2004 îl aducea pe Băsescu la putere, acum are şanse mari să-l dea jos. Vot politic, negativ sau cumpărat va exista la fiecare alegeri. Dacă Băsescu ar pierde acum, timp de patru ani s-ar putea purifica în calitate de lider al opoziţiei şi la următoarele alegeri va da lovitura din nou, atât prin vot negativ şi politic, cât şi prin vot cumpărat.

În definitiv nu ar fi o problemă tipul votului sau absenteismul, importantă e calitatea votului şi nu cantitatea. Oamenii pot vota şi prost, iar politicienii au nevoie de marea masă şi nu de nihilişti scârbiţi care stau în fotoliu şi fac paralele cu alte epoci istorice la fel de ticăloase, după care înjură cu dispreţ intelectual etnogeneza corcită şi păcătoasă. În 1990, când unii reprezentanţi ai dreptei propuneau votul cenzitar, erau scuipaţi cu ură de clasă. E drept că el nu poate fi introdus pentru că intră în contradicţie cu principiile democraţiei care pe lângă părţile pozitive asigură şi drepturi pentru toţi proşti. Însă pentru a vorbi de un sistem de vot inteligent şi eficient ai nevoie de oameni inteligenţi şi eficienţi în folosul cărora să vină acest tip de vot. Nu e cazul nostru.

În concluzie, în România, că sunt mulţi votanţi, că sunt puţini se votează la fel de douăzeci de ani şi se votează aceeaşi oameni. Cercul vicios se învârte ca un carusel beat. Sătui de manipulare unii au spus pas mersului la vot, dar au devenit captivi show-ului politic tv, iar în loc de apăsat ştampila de vot acum apasă tasta numerică a telecomandei. Fericiţi cei puţini, care se pot sustrage total manipulării, nemergând la vot şi neprivind circul tv…

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/telecomanda-bate-stampila-de-vot-86529.html

Ne-au stins lumina…!

Aşa auzi mai nou zicând câte un comentator de sport de pe la noi, atunci când pierdem, ne-au stins lumina. Oricum sună mult mai bine decât celebra, de acum, e o pâine bună de mâncat într-o anumită zonă a terenului, de-ţi vine să te uiţi dacă iarba e numai bună pentru picnic. Dar dacă aceşti inovatori ai limbii, comentatorii de sport, şutează câte o metaforă, iată că sunt unii pentru care vorba ne-au stins lumina are o semnificaţie mult mai întunecoasă decât pare la prima vedere.

Iată ce spun membrii mişcării “TimeZoneJump 2009 Hungary”, pornită de jurnaliştii de la Index.hu, cel mai mare portal de ştiri din Ungaria: “Suntem un grup de maghiari săturaţi de zilele de iarnă scurte, de întuneric şi de depresiile cauzate de acesta. Vrem ca Ungaria să devină o ţară mai bună, mai luminoasă, o ţară în care să fie mult mai plăcut să trăieşti. Vrem acest lucru acum.” “Ţara ar trebui să schimbe fusul orar, de la GMT+1, la un altul mult mai prietenos şi mai luminos, GMT+2″. Guvernul maghiar a primit deja o petiţie semnată de sute de persoane care solicită trecerea la un fus orar similar cu al României. Semnatarii petiţiei continuă: “Scopul nostru este să mutăm Ungaria într-un fus orar care este împărţit momentan de naţiuni bogate şi vesele, precum Finlanda, Grecia, România, Ucraina şi Israel. Lăsaţi Ungaria să redevină ţara însorită care era înainte de a se inventa fusurile orare”.

Care este scopul acestui demers? Să scadă rata sinuciderilor. Conform statisticilor, Ungaria are una dintre cele mai mari rate de sinucigaşi din lume (27 de suiciduri la 100.000 de persoane), situându-se pe poziţia a cincea într-un top mondial, după Lituania (42), Rusia (38), Belarus (35) şi Kazakhstan (28). Psihologii spun că întunericul favorizează consumul de alcool şi duce la depresii. Nu e şi cazul nostru, noi, românii, de abia aşteptăm să se stingă lumina să putem bea, la noi întunericul e sursă de bucurie, la fel şi pentru politicieni, care pe întuneric semnează cel mai bine actele de corupţie. Interesant este şi faptul că autorii petiţiei ne trec pe noi, românii, în categoria ţărilor vesele şi bogate. Acum, e drept că veseli suntem, dar, deşi avem mai mult soare, asta nu ne încălzeşte cu nimic buzunarele. Poate că demersul acesta va inspira şi campania candidaţilor noştri. Mircea Geoană chiar ar putea ataşa la vechea sa promisiune de a da 25.000 de euro românilor de afară pentru a se întoarce în ţară şi o oră în plus de lumină, că doar lumina vine de la răsărit.

Revenind la întunecaţii vecini, cine ştie dacă nu cumva, în spatele luptei contra întunericului, stă de fapt nevoia bărbatului ungur de-a scăpa din braţele de cleşte fierbinte ale unguroaicelor iabraşe, ce înroşesc nopţile lungi ale pustei. Nu e uşor nici pentru bieţii maghiari cu consoarte nesătule, cu întuneric şi cu palinka, noroc că Ardealul e aproape şi le mai luminează din când în când speranţa unei vieţi fericite. Poate de aceea şi caută un fus orar similar cu cel românesc pentru a se adapta luminii româneşti. Tranziţia de la întuneric la lumină la care visează maghiarul de rând pare totuşi un deziderat mai uşor de atins decât autonomia Ţinutului Secuiesc. De fapt, după ce li se va lua vălul întunericului prematur lăsat, suntem convinşi că ungurii se vor trezi iluminaţi şi senini din coşmarul întunecos al autonomiei care le bântuie nopţile ca o stafie aurită de epoleţii uniformei horthyste. Cu toate acestea, nerecunoscătoare lui Edison şi cu viaţa la ciclul seral, preotesele lui Attila ar putea să ne stingă şi nouă lumina. Ar fi o problemă pentru ursul românesc care a ajuns să mănânce din conservă, pentru că nici româncele nu sunt mulţumite în ţara lor şi-şi caută de multe ori echilibrul “politic” între bazaruri şi moschei, aşa că un atac ovarian maghiar ar putea lăsa bietul urs românesc şi fără coadă şi fără bârlog. Vom putea spune atunci cu vocea ascuţită, alături de Emil Grădinescu, ne-au stins lumina!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ne-au-stins-lumina–86412.html

Telecomanda ventuză şi peştele alegător

Campania electorală pentru prezidenţiale, începută cu mult înainte de termenul ei legal, pare a fi o campanie desfăşurată sub semnul revanşei. Nu mai e loc de promisiuni, coaliţia anti-Băsescu nu mai promite nimic, doar că-l vor da jos pe “marele căpcăun”. Traian Băsescu este caracterizat de către adversarii săi ca fiind un element turbulent, de aceea înlăturarea sa va aduce liniştea peste ţară.

Dar despre ce linişte tulburată vorbim? A fost linişte şi ordine după 1990 în România? Poate linişte mediatică da, în sensul că niciodată ca până acum, după 1990, televiziunile n-au fost un instrument de propagandă atât de feroce. În rest, nu ţinem minte să fi fost linişte, doar că sub regimurile fsn-isto-psd-iste s-a acoperit rahatul sub preş mai bine, iar marii gangsteri economico-politici au putut prădui ţara în deplină linişte. Într-adevăr, nimeni nu i-a tulburat. Tot atât de adevărat este că nici alianţa PDL-PNL n-a reuşit, ea sucombând cu largul concurs al duplicităţii cabinetului Tăriceanu II care a permis clientelei psd-iste să intre în jocul puterii. Pactul făcut atunci e continuat şi azi prin discursul anti Băsescu al celor doi candidaţi, Geoană şi Antonescu.

În ceea ce-l priveşte pe Crin Antonescu, acesta şi-a început seria electorală de gâgă declarând: “…văzându-l pe Traian Băsescu, încep să apreciez că în 1990 Ion Iliescu nu a pus armata să ne împuşte în Piaţa Universităţii….”. Păi musiu Crin de ce nu mergi dumneata dimpreună cu proaspăta aleasă a inimii tale, cât şi a Parlamentului European, în vizită la tanti Nina şi nenea Nelu să-i mulţumeşti tătucului că nu ţi-a tras nişte plumbi în freza de Mireille Mathieu pe care o aveai atunci? Însă nu e nevoie de scene patetice pentru a mulţumi din inimă partidului, Crin se execută perfect în această campanie electorală sub aripa protectoare a condorului PSD-ist. Încrengătura dintre Patriciu, Antonescu şi PSD este limpede pentru toată lumea. Mogulul petrolului nu uită că a mirosit aerul jilav al “Bastiliei” şi vrea revanşa. Dar nu uită nici ceilalţi moguli ai televiziunilor care au produs de un an încoace cea mai abjectă manipulare de după 1990 devenind practic agenţi electorali media. Un fost turnător securist îmbogăţit printre meandrele tranziţiei şi un păgubitor al statului român s-au pus să dea lecţii de respect şi democraţie românilor prin intermediul unor papagali de televizor. Aşa arată scena de campanie, sub semnul vendetei politice, doar că asasinatul este unul mediatic de data asta.

Privind retrospectiv configuraţia jocului de putere de după 1990 vedem o simetrie care pare să continue şi la aceste alegeri. De fiecare dată când aşa zisele forţe de dreapta au ajuns la putere ele au sfârşit în dezbinare şi scandal politic. Aşa a păţit CDR în 1996-2000, la fel s-a întâmplat şi cu revoluţionara alianţă D.A. Ba interesele de grup au prevalat, ba nu s-a putut prelua total controlul puterii, pentru că se ştie că PSD-ul când pleacă în opoziţie părăseşte doar pe jumătate puterea. Şi de data asta sunt întrunite toate datele pentru o revenire la “liniştea” psd-istă. Asta se poate întâmpla pentru că în România nu există pluripartidism la modul real. Există un singur partid aşa cum scrie la carte, PSD, care are o structură de fier beton pe dedesubt, restul sunt ba partide creaţia unor lideri, precum PDL sau PRM care sunt tributare măririi sau decăderii conducătorului sau PNL care nu e nici una, nici alta şi care trăieşte exclusiv de pe urma conjuncturilor politice.

Cât priveşte cetăţeanul, el este mereu suspendat în aceste bătălii politice. Va fi nevoit să aleagă între un preşedinte care este departe de a fi un model politic şi care în bună măsură şi-a pierdut din aroganţa puterii doar pentru faptul că s-a născut această caracatiţă împotriva sa şi acest octopus vulgaris, specia marină cu mai multe braţe mediatice care este în stare să agaţe alegătorii ca pe nişte peşti prinşi cu telecomanda ventuză.

Ca de fiecare dată după 1990 apare falsa logica a răului mai mic de care oamenii au început să se prindă. La noi, răul, de douăzeci de ani, nu are grade de comparaţie, pentru românul de rând nu există rău mai mic sau mai mare, ci o constanţă a aceluiaşi rău de zi cu zi care probabil îl va face mai mult ca niciodată să stea acasă pe 22 noiembrie…

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/telecomanda-ventuza-si-pestele-alegator-86103.html

Un plebiscit irosit

Referendumul pentru un Parlament unicameral pare a fi din start sacrificat de către lupta pentru alegerile prezidenţiale. Dezbaterea publică pe această temă riscă să fie una marginală pierzând de departe teren în favoarea loviturilor sub centură ce vor marca perioada de campanie. În mod normal un referendum de o asemenea importanţă nu ar trebui suprapus cu vreun eveniment electoral. Pe de altă parte chiar dacă referendumul poate avea o voinţă politică în spate, organizarea acestuia ar trebui să revină unui organism neutru politic cu buget propriu şi care ar trebui să susţină o campanie prealabilă, de informare şi de dezbatere publică asupra temei propuse.

Referendumul are  nevoie pentru a fi validat de prezenţa la urne a jumătate plus unul dintre alegătorii înscrişi pe listele electorale, adică aproximativ nouă milioane de români. Panta descendentă a absenteismului electoral a marcat de-a lungul timpului, odată cu prezenţa la alegeri, şi participarea la cele patru consultări la care au fost chemaţi românii după 1990.  Primul referendum organizat după 1990, cel din 8 decembrie 1991, pentru adoptarea Constituţiei României,  a atras cea mai mare participare dintre toate celelalte înregistrându-se un procent de 67%. A urmat referendumul din 2003, pentru adoptarea Constituţiei revizuite, care a fost organizat pe parcursul a două zile, la 18 şi 19 octombrie.  În prima zi s-au prezentat doar 14,3%, iar într-un final după cele două zile prezenţa la nivel naţional a atins 55,7%. Următorul referendum, cel pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, din 19 mai 2007, a adus la urne 44,5% dintre alegători, în timp ce la referendumul pentru introducerea votului uninominal, din 25 noiembrie 2007, participarea a fost de 26,5%, mai puţin decât pentru alegerile europarlamentare organizate în aceeaşi zi – 29,4%. În aceste condiţii ale absenteismului din ultimii ani referendumul are şanse mici să fie validat. Ceea ce este mai grav este că în felul acesta inevitabil tema referendară va intra la naftalină pentru o bună perioadă de timp ratându-se astfel oportunitatea unei serioase consultări populare.

Cât priveşte tema supusă votului consultativ, ea este una foarte importantă. Dincolo de politizarea ei, ea merită discutată şi din punct de vedere tehnic. Există multe voci care resping ideea de unicameralism invocând regionalizarea şi descentralizarea pentru care pledează UE. Este cunoscut faptul că ţările care au regiuni precum, Spania, Finlanda, Irlanda, Italia, Polonia, Cehia, Slovenia şi Franţa au parlamente bicamerale. Dincolo de regionalizarea administrativă există şi o componentă etnică acolo unde sunt mai multe provincii. O necesitate majoră a bicameralismului o avem în Germania unde există o  organizare federală pe landuri, în rest există opţiuni politice proprii fiecărei naţii la care contribuie într-o bună măsura şi tradiţia istorică. Un alt argument în favoarea sistemului bicameral, cel al tiraniei majorităţii prin intermediul Parlamentului unicameral este cât se poate de fals, deoarece există o alternanţă la putere a acestor majorităţi. Dacă ar fi aşa, tirania majorităţii s-ar putea manifesta şi acuma pentru că actualul Parlament nu are de facto două camere. Cele două camere au atribuţii identice, astfel că bicameralismul nostru este formal. Mai în glumă spus, nu avem un living pentru dezbateri şi o bucătărie pentru prepararea legilor, ci doar două dormitoare adânci ca şi somnul celor care le ocupă. Nu în ultimul rând ar fi de adăugat reducerea cheltuielilor prin micşorarea numărului de parlamentari.

Din păcate toată această discuţie va cădea în derizoriul luptei politice ceea ce te face să te gândeşti la natura ineficientă a sistemului de referendum actual. Deşi este creat pentru a da glas voinţei cetăţeneşti el este perfect controlat de către politicieni. Poate că o variantă de referendum mai apropiată de esenţa sa, ar fi convocarea acestuia chiar  de către alegători, cumva în spiritul modelului italian al veto-ului popular destinat abrogării unei legi. În felul acesta voinţa cetăţenească nu ar mai fi la discreţia controlului politic, însă România este mai aproape de următoare eclipsă totală de soare, vizibilă de pe teritoriul ei (2.236), decât de o asemenea schimbare.

Pentru câteva voturi în plus

Cu cât se apropie alegerile, cu atât politicienii simt nevoia că trebuie să apară slabi în faţa oamenilor. Puterea este arogantă, niciodată cel care se va da puternic în faţa maselor nu va fi sprijinit. Ideea este să te victimizezi, să pari slab şi nedreptăţit de către cei răi şi puternici, iar pentru a-i învinge nu ai nevoie decât de sprijinul poporului. Aşa se câştigă alegerile.

La noi toţi candidaţii joacă acelaşi rol şi văd întruchiparea răului politic în celălalt. Fiecare transferă asupra celuilalt noţiunea de putere discreţionară. Concret, Băsescu spune că n-a fost lăsat să conducă de sistemul ticăloşit dimpreună cu ramificaţiile sale mediatice, iar alianţa anti-Băsescu se plânge că acesta este un dictator care domină prin focare conflictuale. Pentru a putea juca cât mai veritabil rolul de victimă antisistem, imaginea de independent se potriveşte ca o mănuşă. Strategia independentului prinde foarte bine la noi, iar în teorie orice firmă de consultanţă politică o recomandă cu vârf şi îndesat tuturor candidaţilor. Dar simpla teorie nu conţine şi garanţia succesului, e nevoie şi de un actor pe măsură. Iar cum poporul român este emoţional atunci când votează, jocul de scenă e decisiv.

Cum se face asta? Simplu şi cu tupeu. Aţi văzut vreodată două prostituate certându-se şi strigând una la cealaltă: “Curvo!”? Sau mafioţi care se acuză unul pe altul că sunt interlopi? Tot aşa şi politicienii se acuză de politicianism. Capacitatea de-a te autodisloca din statutul tău de mafiot, prostituată, politician şi de-a îi acuza pe ceilalţi de practicile pe care tu însuţi le comiţi pare a fi o găselniţă de succes în spaţiul nostru mioritic.

Tot din această logică a victimei face parte şi gargara cu fraudarea alegerilor. Din nou vine în faţă un politician care anunţă cu surle şi trâmbiţe poporul că el va fi furat, iar poporul să facă bine să-l voteze pentru a compensa frauda. O altă temă din arsenalul luptei antisistem pe care actualul preşedinte a propus-o pentru referendum este aceea a parlamentarilor căpuşă pe spatele poporului. Reducerea unor cheltuieli de la buget prin diminuarea numărului de parlamentari este, normal, o chestiune binevenită, dar logica aceasta cantitativistă, cum că dacă micşorezi numărul, automat scazi şi corupţia este complet falsă. Să nu uităm că oligarhie înseamnă puterea celor puţini, nu e nevoie de mulţi pentru un sistem corupt, ci dimpotrivă.

Privind la spectacolul ieftin al politicienilor, de ţoape cu haine kitchoase care vor să excite electoratul, nu te poţi gândi decât că pe lumea asta există şmecheri pe care, dacă ai un minimum de inteligenţă şi de experienţă de viaţă, îi simţi de la primul contact că vor să te combine, cum se spune, şi indivizi diabolici, minţi complicate, care te păcălesc în timp. Politicienii români fac parte din prima categorie. Păcăleala lor e de valutist de pe vremuri, care dădea un teanc de tăieturi din ziare în loc de bancnote străinului pripăşit pe la noi. Păcăleală rapidă şi scurtă pentru cei tâmpi care-n loc de bani vor primi şi ei doar nişte bucăţi de ziare cu promisiunile mincinoase ale programului electoral.

P.S. Dar nu doar politicienii păcălesc. Dacă Andrei Pleşu se plângea de Traian Băsescu că se complace în “alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă”, preşedintele se plânge de indolenţa fostului consilier pe externe Andrei Pleşu: “Da, spre exemplu, când un consilier vine şi îţi dă un document important, că e de politică externă, să spunem, la semnat şi spui: ‘Ce conţine?’ şi constaţi că nu ştie, nu se poate aştepta să fie pupat pe frunte. Atunci poţi să-i spui şi brutalitate cazonă, da? Să ai decepţia să constaţi că nu ştia ce îmi propunea să semnez poate fi un moment în care poţi avea orice reacţie pentru că instantaneu te întrebi: ‘Dar până acum, de atâtea luni, omul ăsta a ştiut ce mi-a dat la semnat sau am semnat ce mi-au dat nişte funcţionari din direcţia lui?’”

Aceasta este o mostră din păcăleala celor care se pretind marii moralişti deontologi, atunci când denunţă sentenţios neseriozitatea şi lipsa de profesionalism a politicienilor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pentru-cateva-voturi-in-plus-85559.html

Politica jocului secund

Sigla PNL ar trebui decriptată nu prin Partidul Naţional Liberal, ci mai degrabă prin Partidul Non Liberal. De fapt, legătura acestui partid cu liberalismul a fost mai tot timpul inexistentă. Guvernarea liberală a fost mai ceva decât una social democrată. Măsurile luate au sporit aparatul birocratic, sistemul bugetar, asistenţa socială, fiind una dintre cele mai antiliberale guvernări posibile. Practic, în România liberalismul economic este în mare suferinţă, o Românie centralistă, unde politicul domină administraţia şi economia sufocă din faşă orice iniţiativă liberală.

Partidul Naţional Liberal nu a făcut absolut nimic pentru a schimba această stare de fapt. S-a folosit mereu de demagogia liberală pentru a strânge voturi din partea electoratului anticomunist, iar în realitate a dat mâna cu PSD de fiecare dată când a fost nevoie. Ţinuţi în cârcă la guvernare de PSD, acum liberalii speră să ajungă, sub aripa protectoare a PSD, din nou în fruntea bucatelor ţării. Dacă se va întâmpla aşa, e clar pentru toată lumea că o vor face din postura de vioara a doua. Candidatul PNL are mici şanse să obţină mai multe voturi decât Mircea Geoană pentru a intra în turul doi. Crin Antonescu pare în acest context candidatul PSD pentru turul întâi. De fapt, aceasta este maşinaţiunea pesedistă care are nevoie de mai mulţi candidaţi anti-Băsescu în turul întâi pentru ca-n turul doi voturile acestora să treacă la Mircea Geoană. Atât Crin Antonescu, cât şi Sorin Oprescu sunt doi oameni pe voturile cărora PSD contează în turul doi. Crin Antonescu a fost de la început alintat de către PSD, inclusiv Ion Iliescu neezitând să-şi manifeste simpatia faţă de acesta. Toată această stare de fapt demonstrează lipsa de personalitate politică a grupării liberale care este incapabilă să producă lideri autentici şi o politică proprie de atac.

În ceea ce priveşte numirea recentă al lui Bogdan Olteanu în postul de viceguvernator BNR, venită tocmai după ce liberalii au clamat întruna varianta tehnocraţilor, ea este specifică duplicităţii politice caracteristice acestui partid. Cum mai poate vorbi PNL de tehnocraţi în fruntea ţării, când îl marginalizează pe Daniel Dăianu, un veritabil specialist, şi-l împinge în faţă pe Bogdan Olteanu, care poate reprezenta, alături de un Victor Ponta, simbolul parvenirii şi al imposturii produse de tânăra generaţie de politicieni?

Din păcate, lipsa unei forţe liberale reale pe scena noastră politică spune totul despre cât de avansată este economia de piaţă la noi. Sinonim cu libertatea economică, cu individualismul dat de iniţiativa privată, liberalismul este ideologia cea mai îndepărtată de realităţile româneşti şi, în consecinţă, şi cea mai greu de implementat. Este exact ce-i lipseşte României cel mai mult, fapt ce face cu atât mai mare dezamăgirea produsă de impostura şi neputinţa partidului liberal. Dar chiar dacă există impedimente majore din partea unui sistem de stat centralist corupt şi aservit clientelelor politice, cu atât mai mult ar trebui să existe o politică liberală de opoziţie înverşunată. Departe de ambiţiile PNL această atitudine. Au tăcut mâlc în perioada guvernării PDL-PSD, ba chiar mai mult, şi-au pregătit prin alianţa parlamentară cu PSD terenul electoral pentru o posibilă reintrare la guvernare.

În ceea ce-l priveşte pe Crin Antonescu, acesta este complet lipsit de croi politic. Modelul acesta de candidat, care în primă fază poate stârni aprecieri pentru decenţă, aer intelectual, este unul cât se poate de vulnerabil. Fără a avea capacitate proprie de absorbţie electorală este omul cel mai uşor de controlat de cei care-l pun în faţă. Călduţ, plăcut, dar în acelaşi timp năşit politic de cine trebuie, adică de Dinu Patriciu. Liderul politic nu poate să fie un om cumsecade şi de bun simţ, în politică nu eşti la catedră, ci eşti pe baricade tot timpul, iar pe deasupra, dacă nu eşti un lider popular care să magnetizeze masele, rămâi doar o unealtă politică în mâna marilor gangsteri economico-politici care-şi ating negreşit scopurile prin oameni de genul acesta.

Însă scopul liberalilor nu este nici să producă lideri de forţă şi nici să promoveze cu adevărat politicile liberale, ci doar să se aşeze cu fundul lor moale pe conjunctura trambulină spre o nouă participare la guvernare, indiferent dacă ea este făcută din postura umilă de secunzi. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că destinul organismului politic liberal este marcat de politica jocului secund.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/politica-jocului-secund-85491.html

Generaţia mută

Faptul că ne-au bătut sârbii cu 5-0 nu este grav doar fotbalistic, ci spune multe şi din punct de vedere uman. Veşnica noastră scuză atunci când pierdem cu reprezentativele unor ţări puternice este că noi nu ne putem compara cu ăia pentru că sunt ţări mari, foste imperii, au istorie, cine suntem noi?

Ei, uite că de data asta am întâlnit reprezentativa unei ţări de şapte milioane de oameni, lovită de nenumărate războaie, de sărăcie, ţară în afara UE. Şi cu toate acestea sârbii excelează la sport la toate capitolele, baschet, polo, naţionalele de juniori şi tineret de fotbal, ca să nu mai vorbim de tenis, unde Ana Ivanovic este, la 22 de ani, o fostă numărul unu, iar Novak Djokovic, un campion consacrat şi cu o carieră lungă în faţă. Noi spunem că sârbii sunt luptători şi-i vedem mai mereu pe tancuri cântând pe ritmurile lui Goran Bregovic, Kalashnikov, Kalashnikov! E adevărat că fac şi asta, dar nu asta le dă măsura spiritului războinic, entuziasmul euforico-artistic, ci mai degrabă vorba scurtă, un spirit colectiv dezvoltat, precum şi o anumită nonşalanţă care-i scuteşte de văicăreala în faţa vieţii, capitol la care noi suntem campioni. Bine, noi suntem campioni şi la partea îndemnurilor de luptă eroico-euforice, aici chiar îi întrecem pe sârbi, ne place şi nouă să bem ca apoi inima de iepure din pieptul nostru să devină neînfricată ca a unui leu. Însă, nouă ne cam lipseşte ceea ce sârbilor le prisoseşte, demnitatea gesturilor concrete şi nu a celor de paradă. Plus de asta, la noi, mentalitatea de curvă care se vinde în stânga şi-n dreapta după care ajunge codoaşă stăpână reprezintă tradiţie istorică. Aceasta este fişa morală a celor două popoare care bate şi fişa tehnică a meciului. În ceea ce priveşte sumarul tehnic al acestui meci, pentru noi el este unul cât se poate de scurt şi de sec, mai ceva decât vinul din şpriţurile lui Mutu. De fapt, prima acţiune contra Serbiei pe care au făcut-o ai noştri a fost prin Mutu pornit în tandem cu Adrian Cristea, supranumit şi “Prinţul”, şi a constat în consumul de vin roşu şi vodcă până la trei dimineaţa alături de păsări de noapte specifice pentru acea oră şi acel loc. A doua mişcare a lui Mutu, de data asta pe cont propriu, nu ştim dacă sub efectul primeia, a fost izbirea unui cot în figura marelui fundaş sârb şi la propriu, şi la figurat, Nemanja Vidici. Intrat în această acţiune prelungită, “Briliantul” a finalizat totul cu primirea unui cartonaş galben, care numai bine îl scuteşte de sosirea în ţară şi implicit de întrebările stânjenitoare ale ziariştilor. Pe deasupra îl scuteşte şi de un meci lipsit de vizibilitate internaţională, cel cu “pescarii” din Insulele Feroe, pentru că Mutu nu joacă cu oricine, el joacă doar în partide de top.

Nu e sigur că va mai avea ocazia să o facă, iar dacă selecţionerul va avea tăria de caracter necesară să renunţe la serviciile sale şi să nu se lase înduplecat de nimeni, atunci am putea spune că s-ar închide acest ciclu trist al generaţiei care n-a fost nici de aur, nici de tinichea, ci a fost generaţia mută a fotbalului nostru. Muţenia este cea care se lasă atunci când încerci să rememorezi performanţele acestei generaţii. Însă, nici viitorul nu sună bine, se va culege pleava în continuare pe care au produs-o patronii de cluburi şi şefii fotbalului românesc. Dar nu-i nimic că măcar de acum pot să înceapă iar dezbaterile, sportul nostru naţional, adică vorba lungă, care, ca şi-n politică, se dovedeşte a fi sărăcia unora şi bogăţia altora.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/generatia-muta-85194.html

Halatul alb şi vest(e)a roşie

“Mi s-ar părea o laşitate să-mi iau macferlanul şi valiza şi să plec la Cotroceni”. “Nu candidez în 2009… Mi se pare ca aş fi un mare mincinos, cu nas de Pinochio, dacă aş face ca domnul Ciorbea. De bine de rău, Băsescu a stat 4 ani la primărie”. Aşa spunea doctorul în 2008, dar de atunci e mult, suntem deja în 2009, aşa că totul se poate schimba. De fapt nu mai surprind pe nimeni piruetele acestea politice. Au intrat deja în fişa postului.

Mai interesant de analizat sunt resorturile ascunse ale acestei candidaturi. În primul rând, că nu putem vorbi de o candidatură serioasă. Sorin Oprescu nu candidează pentru a câştiga preşedinţia. Dacă ar fi dorit acest lucru, şi-ar fi anunţat candidatura pe la începutul anului şi ar fi ţinut-o tot într-o bătălie electorală aşa cum au făcut-o Geoană şi Antonescu, oameni care aspiră cu adevărat la funcţia prezidenţială. Şi atunci de ce candidează doctorul? În primul rând, independenţa mult clamată pe spatele căreia s-a obţinut mandatul de primar al Capitalei reprezintă un tertip electoral şi nimic mai mult. Sorin Oprescu a fost, este şi va fi omul PSD-ului, creaţia lui Ion Iliescu. Există foarte mulţi PSD-işti care nu-l înghit pe Geoană şi care au devenit simpatizanţi ai acestui partid datorită lui Ion Iliescu şi chiar lui Adrian Năstase. Aceştia nu-l vor vota pe Geoană în primul tur, mai degrabă vor absenta de la vot. Sorin Oprescu, trimis în luptă, ar strânge voturi venite pe filiera Iliescu-Năstase, plus neutrii pasivi care ar fi ispitiţi de momeala aşa-zisei independenţe politice a doctorului. Aceste voturi, care mai mult de 10% n-au cum să depăşească, îşi vor dovedi utilitatea pentru PSD abia în turul doi.

Finala pare a fi Geoană-Băsescu, chiar dacă într-un recent sondaj Antonescu era cotat puţin peste Geoană. Însă ieşirea de la guvernare şi opoziţia mult mai vocală al lui Geoană faţă de slab odorizatul Crin, plus forţa superioară a partidului pot cântări decisiv în propulsarea lui Geoană în turul doi. În acel moment va începe polarizarea voturilor acordate în turul întâi. Acum e clar că oricât l-ar avea de puţin la inimă pe Geoană, votanţii lui Oprescu nu-şi vor da voturile lui Băsescu. Motivul principal este acela că sub halatul alb doctorul poartă şi acum vesta roşie, el fiind perceput în continuare ca fiind un produs al PSD. Sigur că acum PSD-iştii, în frunte cu Ion Iliescu, caută să creeze o falsă distanţă faţă de Oprescu criticând un posibil pact cu Băsescu al acestuia, datorită faptului că doctorul n-a dat de pământ cu preşedintele în discursul său de lansare. O diversiune tipic PSD-istă care ţinteşte să şteargă impresia că-n spatele lui Oprescu se află PSD. Era de aşteptat ca partidul să inducă această distanţă, de ochii lumii, pentru a-şi proteja candidatul propriu.

Lansarea tardivă a lui Sorin Oprescu este bine gândită de maşinăria de manipulare PSD-istă care-n felul aceasta captează un segment electoral care altfel ar rămâne înregistrat la categoria absenteişti. De aceea ar fi şi fals să credem că, dacă Oprescu nu ar candida şi deci nu ar strânge acele voturi dinspre partea iliescistă, voturile respective ar merge tot spre Geoană în turul doi. Să ne aducem aminte că în 2004 mulţi simpatizanţi PSD-Iliescu au votat împotriva lui Năstase, preferându-l pe Băsescu. Dacă electoratul lui Iliescu şi Năstase, care acum este unul comun, n-ar fi reprezentat şi implicit mobilizat de candidatura lui Oprescu n-ar exista siguranţa acestor voturi strânse de doctor pentru turul doi. Electoratul PSD, care e oricum divizat, are nevoie de impulsul convergent al tuturor taberelor sale pentru a fi siguri pe recolta de voturi.

Prin candidatura lui Sorin Oprescu se uneşte întregul pol electoral al PSD. Pe două căi se atrag voturile care într-un final trebuie să meargă spre aceeaşi urnă. PSD-iştii din toate judeţele se vor uni, iar aripa iliescistă va face front comun pentru ca partidul, dobândind funcţia de preşedinte, să ajungă cu adevărat la putere. În felul acesta voturile doctorului îşi vor pierde albeaţa independentă şi se vor înroşi în urna PSD-istă.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/halatul-alb-si-vest-e-a-rosie-85074.html

Li se rupe că s-a rupt…

Cu ceva timp în urmă un cetăţean, intervievat pe stradă de reporterul avid de opinie politică din mers, răspundea la întrebarea: “Ce credeţi, se rupe alianţa?” cu un sec “mi se rupe”. Acum, că s-a rupt, acelaşi cetăţean şi, probabil, o grămadă ca el ar răspunde la fel. Cam aceasta este vocea străzii taman la polul opus cu nesfârşitele dezbateri furnizoare de microbişti politici. E firesc să li se rupă unora de ceilalţi, atâta timp cât există o ruptură la nivelul priorităţilor. Geoană şi-a luat cota lui de guvernare şi a plecat, iar oamenii îşi primesc în continuare cota lor de şomaj. Cam de aici se rupe tot.

În ceea ce priveşte cota de şomaj, aceasta a ajuns deja la 660.000 de persoane şi ar putea creşte până la sfârşitul anului, conform estimărilor, la 750.000 de persoane, în condiţiile în care rata şomajului se va apropia de 8%. Însă numărul acestor şomeri este, de fapt, mult mai mare, dacă luăm în calcul şi ceilalţi membri de familii din gospodării. În felul acesta putem vorbi de un număr de două milioane de şomeri, dacă ne-am baza pe studiile sociologice. Numărul şomerilor din ţară a crescut şi pe seama românilor rămaşi pe drumuri prin Spania şi Italia. Această stare de fapt este cauzată din plin de scăderea drastică a volumului comerţului care a făcut ca multe firme şi companii să-şi restrângă activitatea sau să se închidă definitiv, intrând în faliment. Consecinţa imediată este trimiterea oamenilor în şomaj, ca o măsura imediată de reducere a cheltuielilor. Colac peste pupăză a venit şi măsura aberantă a Guvernului de a introduce impozitul forfetar, care a contribuit din plin la îngroparea multor firme.

Cam aşa arată România acum şi se pare că va arăta şi mai rău în următoarea perioadă. În ciuda acestei realităţi, criza politică sfidează criza economică. România a cunoscut o pseudoguvernare în ultimul an, de fapt, un circ electoral care acum a avut parte de gongul final. Pesedeii au muşcat ca hienele din hoitul ţării şi acum au luat-o la fugă, dornici de o opoziţie, care, îşi închipuie ei, ar putea să-i transforme în viitorii lei ai următoarei guvernări. Dar, indiferent de calculele politice ale unora sau ale altora, un lucru este cert: tot ce se produce acum pe scena politică nu-l mai afectează pe cetăţeanul de rând. El a ajuns şomer şi cu un guvern de largă majoritate şi va ajunge şi cu un guvern minoritar.

Din păcate, dincolo de şomajul care se adânceşte, nu se întrevede o promisiune prea generoasă a ofertei de muncă. Ce poate fi mai relevant din acest punct de vedere decât faptul că la bursa pentru locuri de muncă organizată recent de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor au fost prezenţi 31 de angajatori, faţă de 60, câţi au fost anul trecut. Scăderea numărului agenţilor economici a atras după sine şi diminuarea ofertei locurilor de muncă, anul acesta numărul acestora fiind de trei ori mai mic faţă de anul precedent.

Dintre toţi aspiranţii la un loc de muncă, se pare că de departe cei mai năpăstuiţi par a fi tinerii absolvenţi de facultăţi pentru care găsirea unui job a devenit o adevărată fata morgana. La bursa respectivă, din 390 de locuri de muncă doar 57 s-au adresat absolvenţilor de studii superioare. Acum e foarte drept că la această situaţie nu contribuie doar criza, ci şi o altă meteahnă mai veche care ţine de faptul că locurile de muncă pentru absolvenţi se obţin mai degrabă prin pile, relaţii şi nu prin anunţuri în ziare sau la bursa locurilor de muncă. Oricum ar fi interpretate aceste cifre, ele vorbesc în mod unidirecţional despre neputinţa unei ţări întregi.

Revenind la răposata alianţă de guvern, aceasta n-a lăsat nimic în urmă, doar scandal politic. Dacă măcar ar fi legalizat prostituţia ar fi avut şansa ca la un bilanţ al istoriei să spună că în această perioadă s-au creat şi locuri de muncă. Acest guvern n-a fost în stare să creeze locuri de muncă pentru nimeni, nici măcar pentru curve, a lăsat şi amorul şomer, iar azi, când alianţa e istorie, şomerilor nu le rămâne decât să spună că li se rupe de faptul că s-a rupt.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/li-se-rupe-ca-s-a-rupt–84809.html

Cei care ne iau numele (II)

Ecoul trecutului sumbru întunecă şi prezentul românilor din zona aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Realitatea demografică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, evidenţiată de recensământul populaţiei din 2002, este mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce priveşte numărul românilor.

Conform respectivului recensământ, populaţia de naţionalitate română din aceste judeţe a fost de 407.035 persoane (Covasna – 51.790, Harghita – 45.870, Mureş – 309.375), reprezentând 36,04 % din populaţia totală a acestora. La aceeaşi dată, populaţia de etnie romă era de 50.234 locuitori (Covasna – 5.973, Harghita – 3.835, Mureş – 40.426), reprezentând 4,44 % din populaţia celor trei judeţe. Rezultă deci că 40% din totalul populaţiei judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş este de naţionalitate română şi de etnie romă, adică nu aparţine etniei maghiare. Populaţia de etnie maghiară din cele trei judeţe, în anul 2002, a fost de 668.471 persoane (Covasna – 164.158, Harghita – 276.038, Mureş – 228.275), reprezentând 59,18% din totalul populaţiei acestor judeţe şi 46,69% din numărul total al maghiarilor din România (la recensământul din 2002, numărul maghiarilor din ţara noastră a fost de 1.431.807). Cât priveşte falsa denumire a Ţinutului Secuiesc, precum şi falsul demers al organizaţiilor politice ce poartă stindardul secuiesc, acestea sunt demascate de datele aceluiaşi recensământ din 2002, unde numărul secuilor recenzaţi la nivel naţional a fost de numai 285. Recensământul din 2002 mai reliefează şi alte date care vorbesc despre căderea demografică a populaţiei româneşti. În 38 de localităţi administrative din judeţul Harghita numărul populaţiei de naţionalitate română este de sub 100 persoane. O situaţie interesantă o au membrii familiilor etnic-mixte, potrivit datelor statistice, numărul acestor familii din cele trei judeţe depăşeşte cu mult 10.000, ceea ce înseamnă între 25.000-30.000 de persoane. Dacă ar fi să derulăm un scenariu de comic absurd, contextul separatismului etnic ar trebui să cauzeze şi o creştere a ratei divorţurilor. O altă problemă este dată de faptul că 60% din totalul românilor din judeţul Covasna şi 40% din totalul românilor din judeţul Harghita trăiesc în localităţi mixte, în care sunt numeric minoritari, medii menite să şubrezească şi mai mult specificul naţional. În felul acesta cei aproape 100.000 de români din Harghita şi Covasna sunt vitregiţi de sentimentul apartenenţei la identitatea românească. Aceste date sunt mai mult decât relevante pentru a putea constata diversiunea publică din ultimii ani pe care liderii UDMR-işti o alimentează din plin şi pe care liderii politici români o întreţin prin consimţământul unei tăceri oportuniste. Cu alte cuvinte, adevăratele victime nu sunt maghiarii sau secuii, care, chipurile, ar fi vitregiţi de autonomie şi ar trăi o depresie colectivă din această cauză, ci românii deveniţi minoritari. Paradoxul etnic constă în aceea că, în Harghita şi Covasna, minoritatea naţională este majoritate locală, iar majoritatea naţională este minoritate locală. Şantajul politic UDMR-ist practicat cu tenacitate în toţi aceşti douăzeci de ani şi care nu putea exista fără meschinăria oportunistă a partidelor politice româneşti perindate la guvernare, îşi vede aflate roadele tot mai mari.

Zona Harghitei şi a Covasnei este locul despre care se poate spune că e pe cale să-şi piardă de tot numele românesc. În cazul acesta, aşa cum despre strămoşi se spune că sunt cei care ne-au dat nume, aşa vom putea spune în curând despre contemporani că sunt cei care au dat numele celor care se luptă de secole şi decenii să-l ia din pieptul românilor transilvăneni.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cei-care-ne-iau-numele-ii–84500.html

Cei care ne iau numele (I)

Eternul subiect de presă din ultimii ani, problema autonomiei aşa-zisului Ţinut Secuiesc, ce revine periodic în momentele electorale, beneficiază prea puţin de o replică publică reprezentativă pentru interesul românilor trăitori în judeţele Covasna şi Harghita. Replica societăţii civile româneşti locale nu ajunge să fie de largă notorietate publică, fiind eclipsată de puhoiul de talk-show-uri de Dâmboviţa, a căror informaţie vizavi de realităţile din zonă este precară.

Interesant este că deşi majoritatea vocilor publice se arată ostile ideii de autonomie, puţini se mai raportează la zona respectivă ca la un loc populat cu români. Prea puţini îşi aduc aminte că în acea zonă sunt şi români, şi nu doar maghiari care vor autonomie. Mai bine zis, că încă mai sunt şi români pe acolo. Diversiunea UDMR-istă a victimizării neruşinate, repetată ani la rândul, a eclipsat total drama românilor din Harghita şi Covasna. Dar, pe lângă faptul că mai sunt şi români, există şi documente de natură juridică, istorică, administrativă, economică şi demografică care reliefează realitatea dramatică a purificării etnice de-a lungul timpului din judeţele Harghita şi Covasna. Studiile de demografie istorică realizate de forumul civic al românilor din Harghita şi Covasna arată că numeroase comunităţi româneşti, care în secolele XVII-XIX aveau un număr mare de membri, în ultimul secol au fost aproape complet maghiarizate. Iată câteva exemple grăitoare de comunităţi româneşti pe cale dispariţie, din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de Jos (de la 926 la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197), Bixad (de la 674 la 21), Belin (de la 685 la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63), Lisnău (de la 484 la 25), Cernat (de la 335 la 48), Aita Seacă (de la 316 la 33). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în secolele XVIII-XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Băţanii Mari, Brateş, Bodoc, Bicfalău, Comolău, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Lemnia, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Sântionlunca, Turia, Valea Crişului, Valea Zălanului. Plaga maghiarizării forţate a populaţiei româneşti a atins aceleaşi dimensiuni dramatice şi în judeţul Harghita. Mărturie pentru această realitate stau datele recensămintelor din secolele XVIII-XIX şi cele ale recensământului din 2002, după cum urmează: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în secolele XVIII-XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Armăşeni, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Filiaş, Lueta, Mărtiniş, Suseni, Valea Strâmbă.

Perioada cea mai cruntă de purificare etnică a românilor din “ţinutul secuiesc” a fost între 1940 – 1944, când au dispărut zeci de comunităţi româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Conform recensămintelor vremii, în judeţul Covasna, în anul 1941, românii au scăzut cu 11.592 de persoane, faţă de anul 1930, iar maghiarii au crescut, în aceeaşi perioadă, cu 26.173 persoane. În judeţul Harghita, recensămintele din anii 1930 – 1941 vorbesc de o scădere a numărului populaţiei româneşti cu 8.473 de persoane şi de o creştere a populaţiei maghiare cu 43.000 de persoane. Maghiarizarea a atins în acea perioadă şi comunităţile de armeni, îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, precum şi de germani şi italieni.

În anul 1944 au dispărut şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneu Mare, Comandău, Zagon, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, ca efect al holocaustului practicat de regimul horthyst.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cei-care-ne-iau-numele-i–84459.html

Dă-o-n mă-sa…

Dă-o-n mă-sa de guvernare ne spunea nu demult Ion Iliescu, dă-o-n mă-sa de comisie ne-a spus apoi Elena Udrea, Ridzi a dat-o înainte, dă-o-n mă-sa de educaţie şi de ce nu, dă-o-n mă-sa de criză ar putea spune vorbăreţul Boc. Ce poţi spune mai mult de atât în România? Sau mai bine zis, ce poţi face mai mult de atât?

Totul e un amalgam de scandaluri, dosare, comisii şi un permanent dă-l în mă-sa pe celălalt. De sus în jos şi de la stânga la dreapta nicio activitate nu se poate desfăşura continuu şi netulburat. Totul e un fault permanent. Un meci mereu întrerupt de un arbitru mereu mituit. Pentru că de la politică la fotbal nu e decât un pas vedem că şi jocul acesta simplu a intrat în criză. Suporterii strigă dă-i în mă-sa de conducători, conducători îi dau în mama lor pe toţi, arbitrii ajung la mama lor, la puşcărie, iar fotbaliştii strigă şi ei, dă-o-n mă-sa de alcoolemie.

Dacă aşa e viaţa la televizor, cea de pe stradă e identică. Din trafic şi până la scara de bloc e un continuu dă-l în mă-sa. Trimiterea la origine a vecinului, nevestii, soacrei, adversarului, pietonului, şoferului reprezintă consolarea pentru o viaţă complet neputincioasă. Când nu poţi să faci nimic şi mai ales când nici nu vrei să faci nimic nu-ţi rămâne decât suprema eliberare, înjurătura, care la români are o valoare terapeutică mai ceva ca o incantaţie magică. Ţine loc de sedative, de antidepresive, dar ţine loc şi de muncă, de responsabilitate, de acţiune. Suntem ţara lui Moromete, care stă pe prispă şi spune în sinea lui despre vecinul său: “…pe mă-ta de Bălos!” Aşa e şi românul, ca personajul lui Preda, deşi se prăbuşesc toate în jurul lui, n-are altă satisfacţie decât să înjure.

Iar dacă vin alegerile războiul sudalmelor va fi nemilos. Se va muta din studiourile de televiziune, în mijloacele de transport în comun, va fi un ba pe-a mă-tii general. Nu va fi nicio pauză, urmează apoi încă cinci ani de dă-o-n mă-sa. Bilanţul e unul consistent; toţi politicienii îl dau în mă-sa de popor, iar poporul stă la crâşmă şi-i dă-n mă-sa de politicieni. De la fostul şef al statului, la actualul şi mai apoi la Ridzi, Udrea, Vanghelie, Geoană, toţi se orientează în direcţia maternităţii celuilalt.

Dacă asta fac politicienii centrali, prin mimetism, cei locali, mai puţin vizibili, tind chiar să-i întreacă. Ca orădeni, ne putem întreba şi noi, oare ce spune alesul local Bolojan, atunci când se uită la clădirile de pe centru care stau să se prăbuşească? Având în vedere cum arată ele, răspunsul cred că se află în mai toate rândurile de mai sus. Cu siguranţă că acelaşi lucru îl spun şi pietonii de câteva ori pe zi, atunci când aşteaptă la nesfârşit să traverseze pe la semafoarele din bulevardul Decebal, colţ cu Călăraşilor. În felul acesta, o trimitere reciprocă la origine are loc în fiecare zi între primar şi cetăţenii oraşului. Cu toate acestea, voturile a 50,37% dintre cetăţenii oraşului n-au fost da-te în mă-sa, ci au fost băgate în urna victorioasă, consacrând nu o victorie la mustaţă (cu toate că mustaţa era pregătită) ci una din primul tur cum n-a mai fost până atunci.

Dar această ţeapă electorală care are loc o dată la patru ani, a început treptat să-şi piardă din fraieri, deoarece pentru multă lume devine mai convenabil ca decât să dea votul unui candidat, mai bine să-l de-a în mă-sa de vot. Cu toate acestea, chiar dacă sunt date în mama lor, problemele rămân mereu nerezolvate şi fac un calvar viaţa de zi cu zi a românului. Dar cum soluţii nu sunt niciodată, circul poate continua…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/da-o-n-ma-sa–84344.html

Balada chiriaşului oropsit

În România să fii proprietar reprezintă marea lovitură, piaţa imobiliară fiind caşcavalul cel mare pentru români. Nimic nu poate fi mai rău decât să fii chiriaş, gândeşte românul. Şi într-adevăr în România cam aşa si este. Asta, spre deosebire de ţările civilizate, unde lucrurile stau puţin invers. Un statut protejat al chiriaşului şi o dinamică a forţei de muncă determină un procent scăzut al numărului de proprietari în ţările vestice.

Statisticile vorbesc de la sine despre cât de împroprietăriţi sunt românii comparativ cu cetăţenii altor state europene. Avem, după Albania, cel mai mare număr de proprietari din Europa, al căror procent este de 90%, iar în ţări ca Germania, Franţa sau Olanda este de 50%. Semnul cel mai grav al acestei stări de fapt îl semnifică lipsa dinamismului economic. Faptul că banii sunt îngropaţi în clădiri sau în pământ, deci, în ceva solid, sigur, şi nu sunt puşi în mişcare prin mecanisme economice arată stadiul primitiv al economiei de piaţă din România. A investi banii azi în imobiliare e ca şi cum erau puşi la păstrare pe vremuri banii la CEC. Nevoia de conservare domină iniţiativa economică, iar lipsa acesteia, dependenţa de stat şi de deciziile unei clase politice oportuniste, toate acestea dau o nesiguranţă a vieţii care este compensată de români prin creşterea numărului de proprietăţi.

O altă cauză a acestui fenomen este indicată ca fiind achiziţionarea după 1990 la preţuri ieftine a tuturor apartamentelor construite în perioada ceauşistă. Dincolo de acest dat social economic, perioada de tranziţie nu a încurajat deloc chiriaşii, aceştia nebeneficiind de o lege care să-i protejeze, ca să nu mai vorbim de chiriile uriaşe în comparaţie cu veniturile. În ceea ce priveşte tarifele comparative, cifrele reliefate de experţi vorbesc de la sine. Ce exemplu mai sugestiv poate fi găsit decât cel al tarifului plătit pentru o garsonieră în Lyon, într-o zonă medie, care ajunge la 350 de euro, iar pe aceeaşi zonă, o garsonieră în Bucureşti are un preţ de închiriere de 300 de euro, cu precizarea că salariul mediu brut al unui român este de 1.700 de lei, iar al unui francez este de 1.700 de euro.

A fi chiriaş în Occident nu reprezintă un statut de inferioritate socială ca la noi. Dimpotrivă, oameni cu joburi bune pot trăi o viaţă întreagă chiriaşi ,fiindu-le mult mai convenabil aşa. Dar acolo totul este reglementat în aşa fel, încât să existe condiţii reciproc avantajoase pentru proprietari şi chiriaşi. Este exclusă închirierea la negru, iar aportul la bugetul de stat din taxe este substanţial. Tot în ţările dezvoltate există o lege a chiriaşului care prevede că proprietarul poate mări chiria cu maximum 5%. La noi, chiriaşul este la dispoziţia proprietarului, care îşi permite să mărească aberant chiria şi să-l evacueze pe chiriaş când vrea el, mai ceva ca pe un câine. De fapt, chiriaşul este la cheremul proprietarului, ca şi angajatul la cel al patronului. Ori eşti proprietar de imobile sau de firmă, şi atunci eşti stăpân, ori eşti chiriaş sau angajat şi atunci eşti sclavul tuturor. Atâta timp cât se va păstra în România ideea că, dacă ai mai mulţi bani decât alţii, înseamnă că-ţi poţi permite libertatea de a o încălca pe a celuilalt, se vor conserva şi raporturile vicioase dintre părţi.

Dar cum românul s-a născut poet şi mai nou şi proprietar, imnul vesel al chiriaşilor de pretutindeni, “Balada chiriaşului grăbit” al lui George Topârceanu, nu mai consolează pe nimeni prin umorul şi pofta de viaţă prinse în versurile: “Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec…!” Din păcate, în zilele noastre, parodia ar fi una tristă, scriindu-se mai degrabă balada chiriaşului oropsit, care s-a obişnuit acum să audă proprietarul spunându-i: să fii sănătos, chiriaşule, dar ia-ţi geamantanul şi pleacă…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/balada-chiriasului-oropsit-84146.html

Papagalul roşu

Tot mai mulţi analişti vocalişti se victimizează anticipat spunând că acum e momentul să exprime tot, pentru că, dacă va câştiga Băsescu un al doilea mandat, cu siguranţă li se va închide gura. Aproape că te-ar putea apuca şi plânsul la gândul că peste lătratul liotei de bipezi tv, plătiţi de patronii lor, doi dubioşi îmbogăţiţi ai tranziţiei, se va aşterne liniştea de mormânt. E şi ăsta un mod de a-ţi da o importanţă necuvenită.

În primul rând şi dacă ar fi adevărată aberaţia lor cum că Băsescu le-ar bloca în stilul ţarului Putin demersul jurnalistic, ei n-ar avea ce pierde. Libertatea demersului lor jurnalistic ţine de la cuşcă şi până unde se termină lanţul mogulului. Frapează însă cel mai mult prostia acestor gurişti. Cum să spui că dacă Băsescu va câştiga va deveni represiv faţă de criticii săi. De ce n-a făcut-o în ultimii doi ani electorali când miza este cel de-al doilea mandat? Cor anti Băsescu cum este acum nu va mai fi niciodată, pentru că peste patru ani Băsescu nu va mai putea candida. Dar ce mai contează lipsa de logică pentru papagalii de televizor ai mogulilor. Acum nu zice nimeni că Traian Băsescu nu poate fi criticat şi de oameni neplătiţi pentru asta, mai ales că are şi pentru ce să fie. Însă e greu să pretinzi acest lucru atunci când, seară de seară, duci campanii obsesive de un partizanat grosolan din care transpare clar lipsa oricărei obiectivităţi şi a oricărui bun simţ jurnalistic. Presa care are o memorie scurtă uită sclavia trăită în regimul Năstase, când libertatea de expresie a fost cu adevărat gâtuită. Pe Năstase nu prea îşi permiteau mulţi să-l facă dictator, asta fiind dovada cea mai bună că el chiar era, pe când Băsescu care este taxat la toate colţurile drept dictator dovedeşte contrariul. Probabil că excesul de opinie liberă produce o suprasaturaţie care atrage după sine masochismul interdicţiei.

De satisfacţia masochistă a unora s-ar putea ocupa urmaşul lui Năstase la candidatura pentru Cotroceni, Mircea Geoană. Deşi nu are şanse reale de-a deveni preşedintele României am putea face totuşi un exerciţiu de imaginaţie. Ar avea un caracter profilactic acest exerciţiu, pentru că fără o proiecţie a răului nu poţi anticipa şi bloca realizarea lui. Semnalmentele politice ale lui Mircea Geoană nu diferă în substanţă de cele ale lui Năstase, acelaşi aer de oligarh înveninat de setea de putere ascuns în spatele cumsecădeniei socialiste afişată în public. Îi mai aseamănă şi statutul de soţi slab masculinizaţi în raporturile cu nevasta. În schimb tot ce e în natura lui Geoană e alterat, prelucrat, replicile sale sunt premeditate şi sunt atât de lipsite de spontaneitate de parcă şi le-ar fi repetat în cap de zece ori înainte să le spună. Din când în când îi apare pe chip zâmbetul ipocrit ce-i dă o expresie de şoarece otrăvit de propria-i otravă interioară. Atunci e momentul în care trebuie sedus poporul venit la târg. Ca un hopa mitică în straie de iarmaroc se duce din loc în loc să prindă cu virilitate ţărănească de gâtul unei sticle cu răchie pentru a-şi ţugui buzele mincinoase. Mimează stilul sincer şi bărbătesc încercând cu emoţie să privească în ochi pe cel cu care dă mâna. Transpiră mult pentru asta, înfricoşat mereu în gândul său că, în ciuda faptului că privirilor din jur le va scăpa impostura sa, camerele de luat vederi nu-i vor ierta nici cea mai mică grimasă falsă. Papagalul roşu e acompaniat mereu de unul mai tuciuriu care nici măcar limba păsărească n-o cunoaşte. Regăsim aici perfect profilul uman al vechiului activist comunist, care sub masca omeniei şi a grijii pentru cei mulţi îşi dezvoltă puterea şi numărul de sclavi din jur. Atât de mult a iubit comunismul omul că a făcut din el sclavul perfect. Istoria a consemnat această realitate tristă. Iar această boală supravieţuieşte miraculos la noi. Boala liderului comunist care aşterne tăcerea şi liniştea peste ţară. Un Mircea Geoană ajuns preşedinte ar caricaturiza România politică după chipul şi asemănarea sa. Când PSD-ul e cu ambele picioare pe pieptul ţării, nu doar cu unul ca acum, nu mai mişcă nimic.

Octavian Paler spunea că doar atunci când PSD-ul va dispărea ca partid, în ţara asta se va putea schimba ceva. Dar aşa cum a murit PCR şi s-a născut FSN, azi PSD, probabil că nici atunci nu se vor bate cuie în tălpi diavolului comunist.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/papagalul-rosu-83788.html

Vorbăria, sportul nostru naţional

Este foarte adevărat că meciul cu Franţa ne-a făcut să răsuflăm uşuraţi că nu ne-am făcut de râs. Nu văd de ce există un val uriaş de critici vizavi de tactica noastră defensivă, doar ştim că ea este istorică şi nu se rezumă doar la un meci de fotbal. Fostul internaţional francez Emmanuel Petit ne-a citit bine, “românii nu au mentalitate de învingători”.

Cu toate acestea există un cerc vicios din cauza căruia ne va fi greu să fim vreodată altfel. Acum toată lumea critică lipsa de curaj, însă în momentul în care s-ar fi jucat cu risc ofensiv şi-am fi pierdut cu 3 – 0 toată lumea ar fi zis că ne-am făcut de râsul lumii. Asta ne îngroapă pe noi ca români, faptul că ne faultăm permanent. Dacă eşti prea îndrăzneţ şi mândru eşti taxat drept fudul şi arogant, iar dacă eşti mai precaut eşti luat drept moale. Suntem oamenii dracului noi românii şi asta o dovedim în orice domeniu de activitate. Din vorbe suntem capabili să diminuăm valoarea oricui şi să plusăm tot felul de nonvalori. La noi faptele nu sunt decisive în evaluarea cuiva, vorbele despre un om cântăresc mai mult decât faptele sale, de aici obsesia pentru ce zice celălalt şi pentru imaginea socială. Se joacă un meci de 90 de minute despre care se vorbeşte o săptămână după aceea. Acesta este sportul nostru naţional, vorbitul.

Iar dacă papagalii de televizor au proliferat până acum doar în spaţiul comentariului politic, acum ei au luat cu asalt şi peluza analizei sportive. Posturile de sport au preluat aceeaşi reţetă, astfel că în loc să vedem transmisii permanente ale competiţiilor sportive, vedem un meci şi vreo nu ştiu câte talk showuri în jurul lui. Spre deosebire de canalele străine de sport, noi românii am reuşit şi în această nişă să facem ce ştim mai bine, adică să pălăvrăgim. Un alt aspect e dat de faptul că dacă te uiţi doar la canalele româneşti de sport poţi rămâne cu impresia că fotbalul pare a fi rămas singurul exerciţiu sportiv. E adevărat că fotbalul e rege, doar că la noi el stă pe tronul vespasianei care este liga lui Mitică. Dar chiar şi aşa doar cu fotbal, cantitatea de vorbe pe minut bate la scor fotbalul la minut. Vorbesc foarte mult cei care nu practică sportul, dar care pe lângă asta nu sunt buni nici în sportul oratoriei fiind deficitari la capitolul vorbire în limba română. Pe lângă patronii de mahala sunt şi o grămadă de experţi în fotbal care explică atât de savant o fază de joc, încât la final nu mai rămâi mirat când auzi tot mai des expresia, “a jucat inteligent”.

Doar noi românii puteam reuşi ca şi-n domenii pur dinamice, ca sportul, în care primează mişcarea să introducem nesfârşita noastră vorbărie. Nu e de mirare că obezitatea e o realitate în rândul românilor. Ceea ce vedem la televizor, cohorte de palavragii prin studiouri vedem şi-n viaţa reală, terasele îi adună pe români şi nu terenurile de sport.

Probabil că şi acest efect îl viza Deceneu când a ordonat tăierea viilor, reducerea logoreei provocată de vin. Între timp vorbăria devenind sport naţional, o măsură ca aceea a lui Deceneu ar fi ineficace pentru că nici băutorii de apă plată nu sunt nişte taciturni azi. Nimeni nu ne mai poate opri din vorbit. Rar vezi vreun român nevorbit. Toate le discutăm, nimic nu rămâne nevorbit, după care putem merge la culcare că ne-am făcut treaba.

Nu există suficientă bandă şi frecvenţă TV pentru a crea atâtea televiziuni pentru românii vorbăreţi de acasă şi din studiouri. Comunismul a vrut să creeze omul nou şi nu a reuşit, nici tranziţia n-a creat omul nou, dar măcar a produs totuşi ceva, o nouă specie de papagal, papagalul de televizor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/vorbaria-sportul-nostru-national-83749.html

Neşansa mediului privat

Dacă până nu demult se cânta prohodul economiei naţionale acum au apărut şi gurişti care să anunţe senin sfârşitul apropiat al crizei. Realitatea pare a contrazice optimismul unora. Conform Institutului Naţional de Statistică lucrurile stau chiar mai rău decât ne spunea FMI-ul. După primele două trimestre de scădere economică va urma şi un al treilea, astfel criza adâncindu-se.

Este interesant de comparat efectul crizei asupra celor două sectoare, public şi privat. Mediul privat suportă la modul cel mai dureros efectele crizei economice, dar suportă şi cu un anumit stoicism. Cu toate acestea nu prea se face caz de şomerii din mediul privat. De luni de zile se vehiculează doar despre marile reduceri de personal din sectorul public. Însă acestea sunt deocamdată doar pe hârtie şi au mari şanse să fie amânate după alegerile prezidenţiale. Asta se poate deduce din proiectul de lege al unificării sistemului de salarizare. Aici se spune că abia în 2010 vor fi făcute primele disponibilizări importante, 150.000 de angajaţi, ca până în 2014 să ajungă la 360.000 numărul celor disponibilizaţi din sectorul public. Evident că totul este bine calculat politic pentru a nu fi afectaţi electoral candidaţii puterii: Băsescu şi Geoană. Adevăraţii duşmani electorali sunt cei pe care-i pot naşte disponibilizările din sectorul public. Spre deosebire de şomerii de la stat, cei din mediul privat nu pun în cârca guvernului pierderea locului de muncă. Bugetarii concediaţi pot deveni astfel o masă de manevră ostilă guvernului şi implicit un bucluc în prag de alegeri. Deja magistraţii au început protestele şi foarte probabil profesorii le vor urma exemplul, iar prin presiunea puterii sindicatelor guvernul va da înapoi din raţiuni electorale. Cel mai sensibil sistem este cel public pentru orice mediu politic, toţi politicienii aflaţi la putere au menajat de-a lungul timpului bugetarii, ba chiar mai mult au umflat cu posturi sistemul public creând o birocraţie parazită în scopuri electorale şi clientelare.

Nu doar actualii guvernanţi menajează sectorul public, dar şi opoziţia liberală este tămâioasă atunci când vine vorba de bugetari. Însă dacă e să ne aducem aminte nici n-ar avea cum să fie altfel, deoarece cât a fost la guvernare partidul liberal a mărit sectorul public făcând multe angajări. Sigla liberală n-a avut niciodată acoperire în politica exercitată de mult veneratul pe degeaba partid istoric. Denominaţia liberală a avut mai mult rostul de a aduna anticomuniştii după 1990 care vedeau în FSN continuatorul partidului unic. Când le convine lor, liderii liberali mai joacă şi această carte democrat-capitalistă, când nu, fac câte-un pact neoficial cu mult blamatul de către ei continuator al partidului unic, azi PSD.

Revenind la consecinţele crizei asupra celor două medii economice, privat şi public am putea spune că disponibilizaţii mediului privat sunt mai năpăstuiţi. Ei n-au pe nimeni care să-i ţină în braţe şi să-i cocoloşească, nici măcar formaţiunea politică destinată susţinerii şi încurajării zonei private, PNL, nu are de fapt nimic în comun cu ei. Şi dacă stăm bine să ne gândim, pe lângă acest handicap, de acum, acela de-a rămâne pe drumuri fără nicio şansă, la un semn al patronului, nici înainte de criză nu le-a fost prea bine angajaţilor din mediul privat. Nu numai că marea masă de angajaţi era plătită mai prost ca salariaţii de la stat, dar acum suportă şi tăişul nemilos al şomajului fără a trage cu arma revendicărilor cu care bugetarii pot şantaja oricând măsurile guvernului prelungindu-le astfel termenul. Pentru că una este să fii dat afară în plin ger al crizei şi altceva este să fii disponibilizat peste un an sau doi când e posibil să se mai domolească crivăţul şi poate chiar să se mai poată pune şi nişte lemne pe foc.

Până atunci însă suntem siliţi să circulăm prin fumul paielor puse pe focul alegerilor prezidenţiale, dar care oricât ar fi de gros nu mai poate acoperi ceea ce criza developează integral şi anume stadiul primitiv la care se află economia de piaţă în România, după douăzeci de ani.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nesansa-mediului-privat-83563.html

E vremea ţaţelor de mahala

După ce s-au împerecheat prin noroaie şi bălţi la marginea lumii acum a venit şi vremea lor, vremea ţaţelor de mahala. Au migrat spre centrul oraşului şi al vieţii suprapopulându-l. De la politică, televiziune, cultură de mase, totul le aparţine. Afară cu plicticoşii, cu oamenii profunzi. Ăştia n-au viaţă, viaţa e stridenţă, claxonul să spargă timpanele. Cât mai multă gălăgie, cât mai mult tupeu, scuipaţi, bătaie, gagici. Asta e viaţa, restul e somnolenţă. La teatru sau la film poţi să adormi, citind o carte poţi să adormi. De ce? Pentru că eşti pasiv. Adică nu vorbeşti tu.

Ţaţa nu poate concepe să asculte, să se lase locuită de universul altor conştiinţe, trebuie să vorbească mereu, să întrerupă, să urle mai tare, să înjure, să facă orice ca să iasă în centrul atenţiei. Complexul periferiei geografice este precedat de periferia mentală. Arsenalul camuflării ţaţei în diverse imposturi sociale este nelimitat. Ţaţa poate avea şi doctorat, se poate încărca de titluri, fiind ca orice ţaţă dornică de a-şi umple vidul interior. Diversiunea standard prin care îşi maschează propria ţopenie e realizată prin mimarea educaţiei alese, a bunului gust şi a civilizaţiei, toate făcute cu plăcerea ipocriziei perfecte şi anume aceea de-a arăta cu degetul, mahalagismul altora. Marele atu al ţaţei e că poate mima orice, bunul simţ, altruismul, decenţa, inteligenţa, absolut orice, până-n clipa când nu mai e constrânsă de niciun interes şi de nicio obligaţie socială. Din momentul acela îşi poate da drumul pe ea şi pe cei din jur. Ţaţa perfectă nu e cea care aruncă pahare cu apă-n ochi prin emisiuni sau scuipaţi. Acestea sunt ţaţe care se autodemască uşor. Specia de ţaţă abilă şi subtilă e aceea care face totul de ochii lumii, care dă tot timpul bine făcând o obsesie pentru imaginea socială şi care răbufneşte în ţăţismul şi neamprostia ei, doar între patru pereţi, acolo unde îşi poate executa slugile la modul cel mai josnic cu putinţă. Acest specimen este greu de contracarat neexistând niciun vaccin pentru el. Pentru că pe cei care-şi ridică poalele-n cap în plină stradă poţi să-i eviţi uşor, că doar strada e largă, pe când pe ţaţa de interior care te înghesuie pe câţiva metri pătraţi, e imposibil să o eviţi.

Românii manifestă o apropiere fatidică faţă de personaje simpatice, şmechere, faţă de băieţii descurcăreţi. Începând cu fauna din divertisment şi terminând cu politicienii de vârf. Băiatul simpatic, descurcăreţ, uns cu toate alifiile, şmecherul hâtru, el merită voturile. Dacă nu ai semnalmentele respective, poţi să fii inteligent, profesionist, serios, cinstit, că tot degeaba. Pari un bleg, un moale, un impotent. Cei mulţi care ajung să aducă la putere prin votul lor, asemenea specimene, îşi fură, de fapt, căciula singuri. Cei descurcăreţi sunt descurcăreţi pentru ei înşişi şi nu pentru ceilalţi. Tot pentru faptul că sunt şmecheri şi au “personalitate” aceştia nu respectă nicio lege sau reglementare instituţională, sunt ori deasupra lor, ori dedesubtul acestora. Dacă masele s-ar lumina simultan aidoma unui oraş de Crăciun, şi-ar putea da seama că mai degrabă omul fără “personalitate” ar lucra în folosul lor. Pentru simplu motiv că ar accepta mult mai uşor să devină funcţionar. Neavând complexul manifestării personalităţii s-ar supune normelor şi legilor mult mai uşor. Automat un asemenea om votat în funcţii importante ar deveni mult mai benefic pentru cei mulţi. Într-un angrenaj atât de complex ca sistemul democratic unde există un hăţiş instituţional şi legislativ, nu omul personal este mai util comunităţii, ci cel funcţional.

În democraţie, ne place, nu ne place, prioritară este legea, iar omul n-ar trebui să fie mai presus de ea. Dar masele votează băieţii descurcăreţi, aidoma unei femei care se îndrăgosteşte de un fante de cartier, care o lasă gravidă, iar între două bătăi nu uită să-i mai aducă o floare.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/e-vremea-tatelor-de-mahala-82804.html

Praful alb şi banii negri

Suma cu care Adrian Mutu este pedepsit încă o dată pentru praful alb inhalat este una strangulatoare. 17 milioane de dolari cât a decis Tribunalul de arbitraj sportiv din Elveţia depăşeşte averea strânsă de internaţionalul român în cariera sa de până acum. Pedeapsa pare injustă din punct de vedere al principiilor justiţiei. Nu poţi pedepsi de două ori aceeaşi faptă.

Adrian Mutu a fost suspendat şapte luni din activitate la vremea respectivă pentru consum de cocaină. Chiar dacă s-ar fi justificat o amendă pentru a preveni crearea unui precedent, suma depăşeşte orice limită, fiind disproporţionată cu fapta. Cu toate acestea, şansele ca fotbalistul român să găsească portiţe juridice de a evita plata amenzii sunt foarte mici, după cum declară însuşi preşedintele TAS: “Pentru avocaţii lui Adrian Mutu există posibilitatea să apeleze la o autoritate superioară. TAS este un organism de drept privat elveţian, deasupra căruia e Tribunalul Federal Elveţian. Până în prezent, în alte 50 de cazuri, exceptând un mic detaliu de formă, toate recursurile au fost respinse.” Dincolo de aceste aspecte pur concrete, juridice, există şi unul moral, care vizează întregul fenomen fotbalistic. Sumele câştigate în fotbal au depăşit orice limită a bunului simţ. Este la fel de imoral pentru un sportiv să se dopeze sau să prizeze cocaină precum e şi să câştige doldora de milioane pentru o activitate practică de divertisment. Este un joc care, chiar dacă implică efort fizic, are valenţe de divertisment, de spectacol. Te uiţi ca la teatru, doar că la teatru mai transpiră nişte creiere, nu nişte picioare. Nu e singurul sport în care se câştigă cu nemiluita, dar este sportul cu adevărat rege, atunci când vine vorba de bani. Din păcate, latura animalică a capitalismului îşi arată colţii. Ratingul uriaş pe care-l au activităţile neintelectuale duc la sume imense de bani şi implicit la o ierarhie financiară, care nu are nimic de-a face cu homo sapiens. Dacă în fotbal vedem tunari nu doar pe teren, ci şi în poziţia de patroni, ne dăm seama de impostura acestui fenomen, căruia i s-au dat proporţii nemeritate. Lumea fotbalului este una murdară peste tot. Dacă în Vest sunt gulere scrobite de mafioţi care stau în spatele marilor cluburi, la noi totul este mult mai transparent din acest punct de vedere. Marii miliardari ai fotbalului românesc dau o dimensiune infracţională jocului de fotbal. Pe lângă trucajele bine ştiute, afacerea fotbal se prezintă mai degrabă ca o combinaţie de casino. Bagă patronii banii ca mai apoi să scoată în timp rapid suma de nu ştiu câte ori. Un casino fără mize pierdute. Fotbaliştii, mari beneficiari ai acestei rulete mereu norocoase, ajung să se creadă mai mult decât sunt. Oricât de mari ar fi ei ca sportivi, oricât de cunoscuţi ar fi ei în lume, nu poţi să declari că acestea sunt simbolurile exponenţiale ale României. Videoclipul de promovare a României, The Land of Choice, ni-i prezintă pe Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gheorghe Hagi. Aceşti sportivi merită tot respectul pentru cariera lor, dar nicidecum nu pot fi embleme naţionale. Înţelegem că ei au depăşit dimensiunea naţională, dar au făcut-o pe orizontală, nu pe verticala spiritului, precum români ca George Enescu, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Eliade, Cioran şi prin care nu ne promovăm deloc. În această idee, revenind la cazul Mutu şi la dimensiunea morală, putem spune că într-adevăr amenda de 17 milioane dată de TAS este nejustificată, dar, în acelaşi timp, putem la fel de bine spune că şi averea de 14 milioane a lui Mutu nu are consistenţa morală necesară pentru a se justifica. Şi asta nu doar pentru că în fotbal se învârt cu precădere bani negri, ci şi pentru că, raportat la gradul de importanţă şi utilitate a activităţii prestate, averea sa este disproporţionată.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/praful-alb-si-banii-negri-82502.html

Prăbuşirea comunismului nu garantează democraţia

Frământările din Moldova, curentul anticomunist, ne aduc aminte de România de acum douăzeci de ani. Este adevărat, Moldova, fiind mai puternic rusificată, se desparte mai greu de comunism şi probabil că niciodată de tot. De fapt, folosind abuziv termenul de comunist, există riscul să ne pierdem în ceva vag şi abstract. Concret, este vorba de o oligarhie călare peste ţară. Nu altfel au stat lucrurile la noi. Cu toate acestea ele în profunzime nu s-au schimbat. Ţări ca România şi Moldova nu se vor democratiza niciodată. Va exista mereu o oligarhie politico-economică ce va negocia interesul ţării cu marile puteri. Indiferent ce regim vine,  aceste ţări nu vor avea libertate. Paradoxal, noi ar trebui să spunem că o avem. Formal s-au câştigat toate libertăţile. Ele nu înseamnă însă nimic, atât timp cât nevoia unora de-a intra în instituţiile statului cu scopul de-a obţine doar puterea de-a jefui, nu poate fi domolită decât de adversarii ce râvnesc acelaşi scop. Ca simplu cetăţean al unei ţări în care instituţiile statului sunt controlate de o mafie politico-economică nu ai cum să te simţi liber. Eşti inevitabil pradă unui sistem care nu vine de loc în interesul tău, care te calcă în picioare şi căruia nu i te poţi împotrivi pentru că rişti să mori de foame. Ca simplu angajat în România indiferent că eşti în sistemul privat sau de stat, viaţa e la fel. De fapt, în România sistemul privat este unul fals. În bună măsură marile afaceri private sunt bucăţi smulse din averea statului. Indiferent de poziţia ierarhică, trăieşti nu ca să munceşti performant, ci ca să fii căţelul superiorului tău, care, la rândul lui, se închină altui dulău mai mare. Pe lângă asta competiţia este în a te descurca şi nu într-a fi productiv şi eficient.

Toată această stare, de fapt, înseamnă lipsa democraţiei reale. Câştigul obţinut de România în 1990 a fost unul la nivelul libertăţilor elementare, fundamentale. Dreptul la liberă circulaţie, libertatea presei, toate acestea nu sunt decât mijloace ale democraţiei. Aceste mijloace pot fi folosite în scopuri contrare democraţiei, simpla lor existenţă şi funcţionare nu garantează o viaţă liberă. La noi puterea se moşteneşte din generaţie în generaţie, iar societatea este dependentă de politic. Politizarea instituţiilor este cancerul care omoară democraţia. Dependenţa economicului de politic aduce cetăţenii la stadiul de robie socială. Numirile sunt politice, sistemul de pile ucide orice meritocraţie, iar de aici proliferează, servilismul şi şpaga. Concursurile sunt trucate, licitaţiile la fel, alegerile şi ele, diplomele, meciurile de fotbal, totul este un blat naţional. De fapt nici nu se doreşte să fie altfel, dacă ar exista o piaţă economică de sine stătătoare ca în Occident, unde indiferent de alternanţa la putere, sistemul economic funcţionează de la sine, atunci politicienii români şi-ar pierde jobul. Aşa statul controlează economic totul, iar cine ajunge în fruntea lui, pune mână pe pâine şi cuţit. În tot acest mediu poluat de corupţie, democraţia este sufocată.

În Moldova, mai devreme sau mai târziu, comuniştii vor pierde puterea, iar partidele democratice vor cânta euforic dimpreună cu populaţia câştigarea unor drepturi elementare şi ieşirea din chingile unui stat poliţienesc. Nu este puţin lucru şi nu merită minimalizat acest fapt. Doar că acest câştig înseamnă dobândirea unei normalităţi, însă aerul nu devine mai respirabil odată cu democraţia formală, noi, românii, am demonstrat cu prisosinţă acest fapt, de douăzeci de ani încoace. Ba dimpotrivă, democraţia poate fi mult mai bine gâtuită într-un regim de mafie politico-economică decât într-o dictatură făţişă. Totul este mult mai camuflat, iar aparenta libertate de mişcare scade presiunea socială care ar putea periclita interesele oligarhiei. Aşa suntem liberi să facem circ de dimineaţa până seara, avem libertatea de-a face măscări în direct, cam acesta este marele nostru câştig.

De aceea, ţări precum, România, Moldova fac parte din categoria celor care nu vor cunoaşte niciodată stadiul de democraţie occidentală. Hoţia, şpaga, minciuna sunt adevăraţii duşmani ai democraţiei, iar ei nu numai că nu au fost suprimaţi, ba chiar s-au înmulţit. Aceasta e adevărata dictatură de care n-am scăpat şi de care probabil nu vom scăpa niciodată, nici noi şi nici fraţii noştri de peste Prut.

Calculul băsescian şi mascarada coaliţiei

Ghilotina comisiilor face mari furori în sânul coaliţiei. Toată lumea fremăta la gândul unui iminent divorţ politic. Dar iată că, aidoma unor părinţi responsabili care se gândesc la viitorul copiilor lor, cei din coaliţie declară că nu se despart, deoarece îi apasă grija pentru ţara “cotropită” de criză. Dar ce a făcut această coaliţie pentru a diminua efectele crizei, astfel încât să fie o mare pierdere pentru ţară destrămarea ei?

Măsura economică de-a strânge cureaua o ştia şi un ţăran negustor, nu e nevoie de o mare coaliţie pentru asta. Bineînţeles că totul e o mimă electorală, nimeni nu vrea să iasă de la guvernare, dar e firesc că pentru a-şi satisface electoratele opozabile între ele, fruntaşii celor două partide sunt nevoiţi să întreţină puţină discordie. Urmează campania electorală, aşa că ar fi culmea să avem parte de linişte. Unul din indiciile clare că nu se pune problema unui război în toată regula între cele două partide de guvernământ este candidatura lui Mircea Geoană la preşedinţie. Omul cu cele mai mici şanse să-l învingă pe Traian Băsescu a fost aruncat în lupta prezidenţială. Curios este şi faptul că Geoană şi-a anunţat foarte devreme candidatura. Scopul a fost unul foarte clar, trebuia asigurată din timp întâietatea faţă de Adrian Năstase sau faţă de un alt posibil candidat serios. Lansându-şi candidatura încă de la începutul anului, Geoană a tranşat lupta în interiorul partidului, sufocând posibilitatea de-a ieşi la luptă un adversar veritabil şi redutabil, precum Adrian Năstase, care cu siguranţă că ar fi ameninţat serios mariajul coaliţiei. La fel s-a întâmplat şi-n cazul PNL-ului, chiar dacă acolo a lipsit miza guvernării. Crin Antonescu s-a aruncat rapid în luptă pentru a elimina de la început orice rivalitate. Ambii perdanţi în lupta de partid, Năstase şi Tăriceanu reprezentau adversari de un calibru mai mare decât câştigătorii. Nimic mai frumos pentru Traian Băsescu, care e mereu compătimit, dar, în acelaşi timp, nimic din jur nu pare a-i eclipsa forţa electorală. Pe foarte mulţi adversari înverşunaţi ai lui Traian Băsescu îi irită la culme faptul că acesta nu-şi anunţă candidatura. De aceea de câteva luni încoace s-a organizat un cor care să-i cânte prohodul lui Băsescu, doar, doar acesta va răspunde provocării şi va intra în luptă ca un taur enervat de flamura roşie care i s-a fluturat prin faţă. Băsescu a ştiut că a-şi anunţa candidatura din timp ar fi însemnat să-şi dea cu stângul în dreptul. Şi aşa orice ieşire în public este taxată drept acţiune electorală, darmite dacă ea ar fi fost făcută din ipostaza de candidat anunţat. Nemaivorbind de criticile care i s-ar fi adus ca şef de stat în vremuri de criză căruia în iresponsabilitatea sa îi arde de candidaturi şi campanii. Nici tiribomba candidaturii lui Oprescu aruncată de marii sforari anti-Băsescu nu a avut efectul scontat de a-l provoca pe jucătorul de la Cotroceni. Oricine cu mintea limpede realizează că de varianta Oprescu se va alege pleava. Chiar dacă va intra în luptă ca independent, nu are nicio şansă să intre în turul doi. E nevoie de un partid cu o structură care să haşureze cât mai mult din solul electoral al ţării. Singura mişcare ce l-ar putea propulsa pe Oprescu în turul doi ar fi repetarea scenei “dragă Stolo”, cu-n plâns al lui Geoană, de data asta. Băsescu va candida sigur, dar nu înainte de termen. Această expectativă are rostul de a nu-l uza politic şi de-a nu cădea în sondaje. Avantaj conservat cu lejeritate în faţa unor candidaţi fără vână precum Geoană şi Antonescu. Defectul capital al celor doi candidaţi este că nu au puterea de a seduce şi implicit capta voturile nemulţumiţilor crizei. Multe din voturile acestea vor merge spre PRM şi Vadim. Şi Traian Băsescu va capta prin faptul că nu s-a aruncat în lupta prezidenţială, iar când o va face va veni din postura celui nemulţumit de guvern şi solidar cu poporul.

Liderii populari au mereu succes la noi, cu atât mai mult în vremuri de criză. Până la sorocul final va continua bâlciul coaliţiei, care ne vinde în continuare, ba circ, ba gogoşi, prin care să înţelegem că rămân nu din interes împreună, ci pentru a nu rămâne orfani, copii mulţi şi neajutoraţi fără această coaliţie, cetăţenii ţării.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/calculul-basescian-si-mascarada-coalitiei-82329.html

Clasa imbecililor faţă cu criza

Criza economică nu putea găsi clasa politică într-o stare mai imbecilă decât cea din ultimii doi ani, şi anume de campanii electorale interminabile. Patru campanii electorale în doi ani, şi în ce ani, de maximă precaritate economică. Nemaivorbind de faptul că unele dintre aceste alegeri au trebuit să se desfăşoare după legi stupide.

Legea votului uninominal a fost făcută de nişte proşti pentru alţi proşti, care au adus în Parlament handicapaţi politic votaţi de câteva cartiere. O altă stupizenie este dată de întinderea pe doi ani a acestor campanii. Cu ce suntem mai câştigaţi că alegerile pentru prezidenţiale n-au avut loc anul trecut şi că mandatul preşedintelui s-a extins la cinci ani? După orice ticăloşie electorală a apărut justificarea cretină că nu s-a ştiut la vremea respectivă că se va agrava criza. Aşa a spus şi incompetentul cabinet Tăriceanu, care sfida orice bun simţ anul trecut, anunţând majorări pentru profesori cu 50%. Anul acesta este un an de maximă criză în lume, iar la noi este un an întreg dedicat luptei electorale. Alianţa PSD – PD-L este una catastrofală pentru ţară. Campanii de presă, comisii, DNA şi alte droguri uşoare pentru populaţia năucă. În rest, investiţiile străine sunt inexistente, iar măsurile economice contraproductive, care au majorat la modul inconştient fiscalitatea, au dus la falimentul a mii de firme, aşa că vom avea parte de un şomaj care va “decapita” milioane de români. Banii de la FMI nu vor mai fi pe post de “centură de siguranţă”, ci vor merge la buget pentru a acoperi cheltuielile cu salariile şi pensiile. Vor merge însă şi-n campania electorală ca să aibă poporul ce plăti ani la rând apoi datoria politicienilor. Măsuri populiste ca aceea de a reduce cu 20% salariile miniştrilor sunt măsura competenţei economice a acestui guvern. Dar cu cine sa facem faţă crizei? Cu Boc, care, în afară de faptul că sare de colo, colo, ca un greiere cosaş, nu face nimic? Cu Geoană, care pare un Buratino ce se visează şef de stat şi care nu demult şi-a sărbătorit cu-n aer omagial ziua de naştere? Dacă anul trecut îl durea-n socialism de criză şi plătea 40.000 de euro onorariu pentru o lăută cu Phoenix, acum a preferat să-i cânte Loredana Groza pe post de Marlyn Monroe de Balta Albă, “Happy Birthday Mr. President”, aşa cum îi cânta odinioară celebra blondă lui Kennedy. Atât seamănă Mircea Geoană cu Kennedy cât seamănă şi Romică Ţociu. Dar nu e nimic surprinzător, acestea sunt tulburări de personalitate minore faţă de cazul clinic Mazăre, care vrea să se joace de-a nemţii şi războiul. În timpul acesta Crin Antonescu speră să devină unul dintre cei mai mari oratori ai ţării şi nu apare decât după ce-a făcut repetiţii intensive în faţa Adinei Vălean. Becali a stat o lună în campanie electorală, e drept la închisoare, dar cu atât a fost mai ieftin şi mai eficient. N-a plătit bani pentru deplasări şi a stat la răcoare, iar pe când a ieşit a trebuit doar să-şi pună numele pe liste că a şi luat avionul spre Bruxelles. Sorin Oprescu se gândeşte să candideze. Face foarte bine, pentru că este singurul lucru la care se pricepe ca politician. La fel ca Traian Băsescu, face parte din categoria politicienilor buni doar de campanie electorală. S-a odihnit destul un an la Primăria Capitalei, unde a consumat aerul condiţionat degeaba, aşa că se poate apuca de ce ştie el mai bine, de maimuţăreli electorale. Din păcate, nici aşchia nu sare departe de trunchi. Boureanu, Ponta, Ridzi, Eba, Anastase sunt semne că a intrat şi specia în criză, nu doar economia. Cu asemenea lideri trebuie să fii inconştient să crezi că se pot ameliora efectele crizei. După cât sunt de pasivi în faţa consecinţelor crizei guvernanţii par a trăi cu iluzia că, dacă România va rezista până se va relansa economia europeană, atunci băncile de afară vor pompa ca înainte bani în imobiliare şi retail.

După ce au păţit o dată, instituţiile financiare nu vor mai injecta capital decât în producţie, exact ceea ce n-avem noi. Aşa că de păcălit sistemul nu-l vor mai putea păcăli, dar vor putea fenta din nou votanţii nerozi, cărora le vor azvârli cârnaţul în gură ca unor câini flămânzi şi umili, lărgind în felul acesta clasa imbecililor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/clasa-imbecililor-fata-cu-criza-82043.html

Partidul “Totul împotriva ţării”

Iniţiativa justă a ministrului Învăţământului de a stopa comerţul cu diplome neautorizate a Universităţii Spiru Haret era cât pe ce să se transforme într-un demers aproape eroic. Ceea ce avea valoare de normalitate, de reparaţie risca să pară un act de curaj. Nu mai e cazul de eroism, pentru că partidul a intervenit la timp şi a corectat gestul îndrăzneţ al doamnei ministru.

Doamna Andronescu a cedat în cele din urmă, arătând totuşi că, dincolo de îndrăzneala de care a dat dovadă, îşi merită locul în fostul partid unic.

Totuşi, opinia publică îi datorează ceva doamnei Andronescu. Faptul că a nesocotit priorităţile partidului a scos la suprafaţă mizeria politică, care acoperă orice instituţie din ţara aceasta. Mulţi vor spune: Păi ce, nu se ştia că e aşa? Da, se ştia, doar că una e să ştii că există ceva şi alta este să şi vezi în faţa ta acel ceva. E o diferenţă. Şi simplul fapt că un mecanism uniform, aproape perfect, ca al PSD-ului are fisuri e un lucru îmbucurător. Sunt semne de slăbiciune democratică binevenite. Din păcate, ele sunt corectate la timp şi fără drept de apel. Tovarăşul de CAP Mircea Geoană a ieşit pe mirişte rapid pentru a faulta galopul justiţiar în care pornise Ecaterina Andronescu. Au ieşit la înaintare şi preaînvăţaţii Vanghelie şi Oprişan, nici şeful statului nu s-a lăsat mai prejos, completând corul puterii dornice de a pune capacul pe acest caz, care, rezolvat, ar fi putut aduce mari deservicii electorale tuturor. Este vorba de sutele de mii de studenţi dimpreună cu familiile lor, ca să nu mai vorbim de marea masă de absolvenţi de la alte universităţi particulare aflate în aceeaşi ilegalitate, care ar fi putut urma la rând. Pagubele electorale ar fi fost uriaşe. Aşa, rahatul se bagă sub covor, iar viitorii Vanghelie şi Oprişan pe care-i lansează pe piaţă Spiru Haret au tot drumul în faţă.

De remarcat că, după ce doamna Andronescu a pus capul între umeri şi a revenit în bancă precum o şcolăriţă spăşită, dirigintele Geoană a înmuiat vorba, asigurându-ne tovărăşeşte că va exista sprijin în continuare pentru rezolvarea situaţiei. Probabil că a fost iertată doar după ce a promis că nu va mai face. Adevărul este că preocupările doamnei ministru nu sunt demne de onoarea electorală a partidului. În loc să se îmbrace în uniforma roşie şi să urce pe podiumuri ca să-l combată vestimentar pe “nazistul” Mazăre, dânsei îi arde de aplicat legea. Von Mazăre n-are nicio treabă, îl doare la diplomă de toate. Acestea sunt personajele cu adevărat profitabile pentru un partid, Mazăre, Udrea, adevărate maimuţe electorale care nu ratează niciun bâlci, nu miniştri care caută să schimbe cu adevărat ceva. Să cauţi să aplici legea lovind o caracatiţă mafiotă este un act contrar oricăror interese de partid. Mai mult a făcut Mazăre pentru partidul socialist îmbrăcând uniforma nazistă decât doamna Andronescu cu taiorul ei serios.

Un lucru este foarte clar, în România partidul e mai important decât ţara şi ajunge să fie chiar împotriva ei. Dacă pe vremuri a existat un partid, Totul pentru Ţară, acum am putea spune că vorbim de partide a căror deviză pare a fi totul împotriva ţării.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/partidul-totul-impotriva-tarii–81939.html

Eternul candidat revoluţionar

Permanenţa bălăriilor vieţii politice de la noi atrage după sine permanenţa eternului candidat reformist. Din această categorie face parte şi Crin Antonescu, care şi-a lansat recent programul politic pentru alegerile prezidenţiale, intitulat “Stă în puterea noastră să schimbăm puterea lor”.

Sună cunoscut, chiar dacă formulele au variat de-a lungul timpului, odată cu candidaţii. “Esenţa reformei statului ţine de disponibilizarea clientelei politice şi de mobilizarea elitelor. A venit vremea să punem în şomaj clientela politică a tuturor, a venit vremea ca elitele să vină la putere, să dea forţă şi profunzime instituţiilor.” Deja sună chiar frumos, iar mai departe şi mai frumos: “Vreau să fiu un preşedinte responsabil, care să fie reperul şi garantul îndreptării României către marile ei obiective, care să spună naţiunii mereu şi cu credibilitate adevărul şi un preşedinte care să poată fi luat drept model”. Citind acest discurs, un lucru e cert, trăim în ţara care este mană cerească pentru oratori. Cicero şi Demostene ar fi trebuit să se nască aici. Toată realitatea neschimbată a vieţii politice oferă sursa perfectă pentru discursuri mobilizatoare, reformatoare, deşteptătoare. De mâine vom pune ceasul să sune dimineaţa, doar că data acelui mâine e necunoscută. De asta este şi foarte uşor în România să devii politician. Dacă ai un pic de papagal şi te înfigi bine, ai toate şansele ca din discurs în discurs să ajungi preşedinte sau cel puţin să aspiri la aşa ceva. Această pastilă efervescentă pe care o livrează electoratului Crin Antonescu a fost cheia succesului pentru mulţi dintre predecesorii săi aspiranţi la preşedinţia ţării. Promisiunea unui tratament pentru astenia vieţii politice a prins mai mereu. Revenind la discursul antonescian acesta pare a fi revoluţionar doar prin duhul său, nu şi prin cuvânt. Dimpotrivă, sunt repetate clişee care au făcut epocă prin discursurile politice de după 1990. Ideea că, dacă veţi vota Crin Antonescu, elitele vor disloca impostorii cocoţaţi în fruntea ţării este mai degrabă un biberon băgat cu de-a sila în gura electoratului. Acum, nimeni nu contestă o anumită calitate intelectuală a discursului lui Crin Antonescu. Dimpotrivă, pare chiar a folosi cu ştiinţă tehnica manipulării prin discursul utopic. Primul pas e să critici actualitatea decăzută şi infectă, după care faci trimitere la elite şi, dacă se poate, şi la nişte statui de liberali care au făcut istorie, iar apoi măguleşti şcolăreşte norodul, după care îl impulsionezi exemplar: “Împreună cu această Românie care tace, care e profundă, care există, împreună putem să construim cu răbdare, echilibru şi forţă o Românie normală. Zidul despre care vorbeam poate să cadă, suntem în serviciul celor care vor să găsească speranţa şi să dărâme acest zid. Cred că acum ne putem aduna, ridica şi merge, în fine, în direcţia corectă. Eu cred că se poate, eu cred că stă în puterea noastră să schimbăm puterea lor”. Ecuaţia este simplă, eu, candidat bine intenţionat, împreună cu tine, popor nevinovat, trebuie să dăm jos călăii care ne-au încălecat. În ceea ce priveşte soluţiile, ele există, doar că ele m-au aşteptat pe mine, Crinul regal al ţării, pentru a fi concretizate: “Am soluţii care nu sunt nişte invenţii ale unor consilieri fantomatici, sunt soluţii pe care toată România le ştie, pe care aproape două decenii cei mai mulţi dintre decidenţii politici ai României în acest timp le-au amânat, le-au blocat, le-au simulat şi nu au avut interesul sau curajul să le adopte.” Beneficiind de-o presă favorabilă, Crin Antonescu pare a face uitat prin omisiune sprijinul unuia dintre marii moguli ai tranziţiei româneşti, Dinu Patriciu, într-adevăr un om de elită prin topurile îmbogăţiţilor peste noapte. Dar iluzia candidatului independent, salvator, care vine să ne pună pe şine, să ne aducă în matca noastră, trebuie bine întreţinută şi cultivată. Galeria cu candidaţi etern revoluţionari s-a mai îmbogăţit cu un personaj, iar cum buruienişul politic va persista multă vreme, vom avea parte mult timp de aici înainte de ameninţarea coaselor ruginite.

El e Crin, dar se vrea un nufăr crescut pe mlaştina politicii româneşti. Nuferii sunt modalitatea prin care mlaştina încearcă să treacă neobservată, dar ei tot ai mlaştinii sunt, în ea cresc şi tot în ea mor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/eternul-candidat-revolutionar-81527.html

După douăzeci de ani…

Iată că după douăzeci de ani nu se reîntâlnesc nici muschetarii lui Dumas şi nici nu se împlineşte sorocul profeţiei lui Brucan. După douăzeci de ani, încă vin apele şi mătură totul în cale, sunt inundate străzile oraşelor, iar dacă ar fi să vină un cutremur ne-am rări bine de tot.

Între timp, a venit şi criza mondială, aşa că riscăm să ne pierdem şi ajutorul european pe care ne bazam până acum. Investitorii se retrag, mulţi dintre ei demarând afaceri pe termene scurte, fonduri europene nu putem accesa, iar emigraţia proletară cu care am împânzit Europa pare a fi nevoită să se întoarcă în ţară. Cu alte cuvinte, ar fi timpul să ne bazăm pe noi înşine. Exact ceea ce am evitat în toţi aceşti douăzeci de ani. Ne-am amăgit mereu că perspectiva integrării europene ne va salva, că vor veni bani de afară şi că românii, aflaţi unii la muncă, alţii la furat în Europa, vor putea trimite la nesfârşit bani acasă. Câţiva ani aşa a şi fost, dar iată ce înseamnă să nu te bazezi pe propriile forţe. Acum viaţa s-a stricat în Europa, iar noi n-avem nimic la noi în curte. N-am construit nimic în douăzeci de ani, infrastructura moştenită s-a degradat, nu producem mai nimic din punct de vedere economic, aşa că am rămas de căruţă din nou. Părea că vom fenta munca acceptând statutul de colonie europeană, momentan nu mai putem fi nici colonie. Toate acestea nu reuşesc însă să ne trezească. Şi asta dintr-un simplu motiv, că avem ce mânca. Cât timp românul se descurcă alimentar, chiar dacă mănâncă ieftin şi prost, nu sunt motive de disperare. Cam de la acest nivel discutăm noi cu Europa. În solul acesta vrem noi să semănăm legile europene. Vai de solul şi subsolul nostru! Legile europene se lovesc de mirosul de balegă şi găinaţ din satele româneşti, ce poate fi adulmecat pe drumurile naţionale. Sesizând acest contrast îţi poţi da seama că noi doar formal suntem un stat modern, România reală nu este modernizată. Din punct de vedere istoric, nu suntem contemporani cu Europa.

S-a discutat tot anul trecut la modul cel mai savant şi doct cu putinţă despre votul uninominal. Au apărut tot felul de analişti care păreau că prezintă o lucrare de doctorat şi care invocau reforma clasei politice. Ei bine, unul dintre aceste produse ale votului uninominal este doamna Ridzi, iar ca dânsa sunt o droaie. Ca de obicei, erau nelipsite comparaţiile cu statele europene, ceea ce de fiecare dată denotă aroganţa noastră prostească. În loc să ne vedem noi de gropile noastre, de şubrezenia caselor, clădirilor, a drumurilor, de faptul că ne bate vântul ca pe nişte păpădii, noi avem dezbateri cu privire la implementarea unor modele democratice europene. Uităm mereu de rahatul care străbate România, de învăţământul care într-adevăr produce o categorie însemnată de tâmpiţi, dar nu mai mari decât cei care ne conduc, şi de lipsa de civilizaţie a vieţii de zi cu zi. Ce legătură avem noi cu Europa, dacă noi suntem ţara în care un cetăţean ajunge deputat european datorită detenţiei? Nici măcar cu pomana mult aşteptată nu ne alegem în urma integrării în UE, pentru că prea mulţi vizitatori nu vom mai avea. Poate mai aduce Elena Udrea câţiva turişti să calce-n rahat pe coclaurile patriei. Îi poate atrage cu sloganul: “Veniţi şi călcaţi în rahatul nostru, că poate veţi avea mai mult noroc ca noi!”. Din punct de vedere al politicii externe, suntem mai izolaţi ca niciodată, mai multe vizite prezidenţiale au primit teritoriile acoperite cu fustă, decât cele cu şefi de stat. Am aşteptat douăzeci de ani să facă alţii ceva pentru noi, noi n-am făcut nimic decât să ne furăm unii pe alţii şi să aşteptăm pomana de afară. Dacă se mai enervează natura de câteva ori, poate rămânem şi fără şubreda infrastructură urbană.

În cel mai rău caz, ne spânzurăm şi ne ducem în munţi, după cum spunea un clasic european în viaţă, cu referire la sine însuşi. Şi care-i problema? Ca să cităm din acelaşi clasic, de murit de foame tot nu vom muri. Poftă bună!

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dupa-douazeci-de-ani–81445.html

Câinii latră, dar corabia trece

Mult trâmbiţata cădere al lui Traian Băsescu pare a fi doar un subiect de talk-show şi nimic mai mult. Chiar dacă sondajele arată o scădere a procentelor preşedintelui, acesta nu este nici pe departe în situaţia de a i se cânta prohodul. În primul rând pentru că va avea parte de cea mai uşoară competiţie din cariera sa politică. Trecut prin ciur şi prin dârmon şi câştigând bătălii grele şi la limită, cu Sorin Oprescu pentru Primăria Capitalei, iar apoi cu un alt adversar redutabil, Adrian Năstase la prezidenţiale, Băsescu pare a nu juca în finala din toamnă cu capii de serie.

Cei care ar fi putut crea o problemă pentru Traian Băsescu, liberalii, merg din eşec în eşec, dar trăiesc cu iluzia că dacă pun apă la Crin, acesta va creşte mare. Însă nu va ieşi decât o beţie cu apă rece. În această competiţie politică, Crin Antonescu pare mai degrabă pregătit să defileze pe o autostradă electorală de-a curmezişul ţării, nicidecum să ia contact cu şanţurile şi gropile patriei pentru a schimba toată garderoba portului popular trecând dintr-o zonă folclorică într-alta. Pe lângă acest handicap de imagine pe care îl au de fapt mai toţi candidaţii actuali faţă de Traian Băsescu, Crin Antonescu pare să fie din start pierdut dacă va intra în turul doi. Simpatia manifestată de Ion Iliescu şi Adrian Năstase pentru el, dar mai ales conservarea la guvernare sunt motive arhisuficiente pentru ca Mircea Geoană să întoarcă cârma spre Traian Băsescu faţă de care manifestă, în momentele cheie, o cuvenită loialitate. Însă ecuaţia este mult mai simplă, neexistând o polarizare politică concretă în direcţia anti-Băsescu, şansele de a-l da jos pe acesta sunt pe măsură. De fapt, bătălia electorală din această toamnă a fost tranşată de Traian Băsescu încă de anul trecut, prin aducerea PSD la guvernare. În momentul acela, PSD şi-a dat consimţământul pentru al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Restul sunt poveşti de seară pentru copii, cu candidaţi discursivi, gen Crin Antonescu sau Radu Duda care fac impresie bună prin emisiuni şi declaraţii de presă. Doar cu supranumele de Obama de România nu se câştigă alegerile.

Soluţia propusă la începutul acestui an, de Călin Popescu Tăriceanu, de-a sprijini un candidat comun împotriva lui Traian Băsescu era una viabilă, doar că era nerealistă neţinând cont de prezenţa PSD-ului la guvernare, care astfel dinamita implicit un asemenea proiect.

Nici criza nu-l va afecta pe Traian Băsescu mai mult decât pe ceilalţi, iar atâta timp cât are o coaliţie de guvernământ sub el şi responsabilitatea este una dublă, actualul preşedinte nu va fi lovit decisiv nici din partea aceasta. În ceea ce priveşte scandalurile gen Ridzi, acestea vor fi compensate în viitor cu scoaterea la lumină a unor membri pătaţi din cealaltă barcă.

O altă mişcare abilă al lui Băsescu este mimarea indiferenţei vizavi de alegerile prezidenţiale. Chiar dacă această expectativă alimentează corul celor care îi cântă „marşul”, Băsescu ştie că prin imaginea de preşedinte preocupat mai degrabă de soarta ţării în vreme de criză câştigă mult mai mult decât dacă s-ar preta deja la fente electorale. Pe de altă parte la nivelul său de popularitate şi la cât de bine este înfipt în solul electoral al ţării nu are nevoie să-şi înceapă campania prematur. Faptul că adversarii săi şi-au început demult exchibiţiile electorale spune multe despre terenul pe care-l au de recuperat în faţa lui Băsescu. Un motiv în plus pentru liniştea preşedintelui.

Băsescu va câştiga de această dată fără agresivitatea din precedentele campanii. În primul rând pentru că nu mai are nevoie de ea, fiind consolidat electoral, iar în al doilea rând, pentru că nu are adversari demni de-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Făcând o comparaţie cu tenisul, Băsescu nu mai joacă ofensiv la fileu, preferând să returneze de pe fundul terenului, dar deocamdată nu prea are ce pentru că adversarii săi servesc în fileu. Astfel că surdina de acum nu este nicidecum semnul unei slăbiciuni, ci dimpotrivă semnul siguranţei…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cainii-latra-dar-corabia-trece-81278.html

Şpriţuri de vară

Aidoma vremii de afară, în care canicula e întreruptă de furtuni, tot aşa şi în spaţiul public mai vine câte o vijelie. Acum afişul îl ţine Ridzi care a început să facă “scene”. De ce să nu facă, doar e criză, ba chiar recesiune după cum anunţa cu o voce tremurândă mentorul ministresei împricinate.

E criză, nu sunt bani, trebuiesc corectate salariile, va fi tot mai rău, criza încă n-a început, cam asta se aude de jumătate de an încoace. Mulţumim pe această cale doamnei Ridzi care a reuşit să înlăture senzaţia de panică din rândul populaţiei cu gestul ei de mână spartă înspre nevoile electorale ale Elenei Băsescu. Deci are balta peşte, doar că peştele e prins de undiţa marinarului şi se duce drept în fundul odraslei pentru o propulsie mai bună. Doamna Ridzi are nu doar o baltă mare cu peşte în faţă, ci şi un peşte mare în spate. Dar pentru cei mulţi asta nu prea contează, ei vor rămâne ca de obicei, doar cu carasul, cu care vorba poetului, fac ce fac demult. Cam aşa se desfăşoară miniştrii în plină criză. Nu e rău, abia aşteptăm noi exemple ca să ştim şi noi măcar cum stăm cu banii publici. Înţelegem că mai sunt, că doar mai vine o campanie electorală în toamnă. Să vină, scena este pregătită, iar “scenele” de asemenea. Până atunci, gumă de mestecat la tot poporul, cu subiecte bune pentru şpriţurile lungi de vară, cu tot atâta sifon cât era şi în notele informative ale fotbaliştilor. În acest sens, “baciul” Popescu este foarte afectat, adică cum el, membru al generaţiei de aur, să fie pus într-o lumină negativă. La ce aere de regi şi de infailibili au fotbaliştii români, te gândeşti aproape cu frică ce privilegii ar pretinde dacă ar deveni campioni mondiali. Acalmia zilelor caniculare a mai fost tulburată de către eternul aspirant la statutul de scriitor, maestrul din Găgeşti, care se vrea apărătorul femeilor pdl-iste, un fel de încercare tardivă a maestrului de-a deveni din Sancho Panza, cavalerul din La Mancha. Măcar dacă ar fi vorba de vreo Dulcinee prin PDL, dar acolo e plin de acrinee, recent scăpate de acnee. Dar dacă maestrul îşi continuă seria pidosniciilor cu care ne-a obişnuit, uriaşul Boc mai are puţin şi va juca pe un butoi ca să mai uităm cu toţii de criză. Dacă până acum a dansat, a cântat, a jucat fotbal, a picat în cap în direct, acum a făcut-o şi pe cosaşul. Ne gândeam că are abilităţi de cosaş, pentru că prea seamănă cu aia cu coasa, atunci când vine vorba de economia ţării.

Şpriţurile de vară se vor lungi în continuare, iar după atâta consum probabil că vor urma alte “scene” cu aceleaşi Elene, cărora le este mai greu să părăsească scena publică de care s-au legat cu elasticul din chiloţi. În final, după atâta şpriţ de vară vom ajunge cu toţii sub scenă, elasticul din chiloţi se va rupe, maestrul va fi scriitor, iar Boc va bate coasa. Poate să vină criza, ba chiar şi apocalipsa, noi românii suntem pregătiţi pentru orice. Hai noroc!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/sprituri-de-vara-81181.html

“Filozofii” căpşunari

Atacurile lansate de preşedintele Băsescu la adresa sistemului de învăţământ reprezintă o lovitură politică abilă dată chiar înainte de începerea Bacalaureatului, care are toate şansele ca prin modul său de desfăşurare cu care ne-a obişnuit în ultimii ani, să confirme criticile prezidenţiale. Câţi tâmpiţi vor mai ieşi, rămâne de văzut. Însă atunci când preşedintele semnalează pericolul înmulţirii filozofilor, în dauna tinichigiilor, ospătarilor şi mecanicilor ne trezim brusc din tâmpenie.

Într-adevăr în România lipsa meseriilor este una acută. Dar de ce? Oare nu din cauză că industria ţării este în stadiu de nefuncţionare. Cum să apară meseriaşii, dacă nu există industrie care să producă. Unde să lucreze ei? Probabil la căpşuni, acolo unde au devenit colegi cu filozofii. Pentru asta a produs şcoala românească tâmpiţi, ca să meargă pe post de căpşunari în Spania. Într-adevăr, mare tâmpit trebuie să fii ca să plăteşti taxe statului pentru facultate şi masterat, ca apoi să te duci să-ţi recuperezi banii muncind pe rupte la cules de fructe exotice, ba chiar mai mult ajutând din nou statul trimiţând bani în ţară.

Pe de altă parte, sigur că există o inflaţie de diplome. Mai nou toată lumea are masterat, iar la cât de accesibil începe să devină doctoratul se pare că nu vom avea toate străzile cu nume de doctori, ci cu locatari doctori. Azi, a avea doar licenţa, în contextul atâtor absolvenţi de masterat e ca şi cum erai pe vremuri doar cu liceul la bază. Ei bine, toate aceste studii peste studii aduc imense sume de bani la buget din taxele colectate. Sistemul universitar a devenit o adevărată firmă pe profit, iar isteria CV-ului cât mai împănat de studii, care face de multe ori diferenţierea în ochii angajatorului, alimentează din plin punga universităţilor. De unde se poate deduce că statului îi convine ca universităţile să producă această inflaţie intelectuală.

În ceea ce priveşte meseriile, pe lângă faptul că nu mai există un câmp al muncii larg şi adecvat pentru a putea fi absorbite, acestea n-ar fi încurajate şi din alt motiv. Şcolile de meserii n-ar aduce nici pe departe atâţia bani din taxe de şcolarizare, mai ales că de regulă cei care se îndreaptă spre ele provin din familii sărace.

Revenind la îngrijorarea preşedintelui privind abundenţa de filozofi, aici putem detecta subconştientul comunistoid al celui care tocmai a condamnat comunismul spre extazul prietenilor săi, filozofii anticomunişti. De fapt, pe preşedinte îl deranjează că sunt tot mai mulţi cei care au opinii, tot mai mulţi analişti şi ar prefera ori o tăcere filozofică plină de mister, gen Lucian Blaga, ori zgomotul strungului sau bătaia ciocanului care să îndrepte secera. Aceasta este mai degrabă nemulţumirea preşedintelui, nicidecum o aversiune faţă de filozofi. Ar fi şi culmea să fie aşa, mai ales în contextul în care prietenia dintre filozofi şi şeful statului pare a fi atât de solidă, încât l-ar fi făcut invidios şi pe Platon, al cărui model de cetate ideală propunea filozofii drept conducători. La noi nu sunt conducători, ci sunt pe lângă conducători, ba unii stau chiar sub, mai ceva ca puii sub cloşcă.

Oricum, o anumită distincţie trebuie făcută şi între absolvenţii ce au devenit ulterior filozofi căpşunari şi cei care au ajuns europarlamentari. Un lucru e clar, primii au plătit ca tâmpiţii taxe de şcolarizare pentru a fi şomeri în România, iar ceilalţi, în virtutea nepotismului, au demonstrat că pot fi orice.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/-filozofii-capsunari-80514.html

Calul lui Caligula nechează la Bruxelles

Proaspătul lot ales de europarlamentari pare a fi mai eterogen decât anterioara componenţă. Pigmentul politic este dat de departe de EBA şi de Gigi Becali. Nici intelectualii lăutari, gen Traian Radu Ungureanu sau Cristian Preda nu sunt de trecut cu vederea, mai ales că sunt vocile cele mai sonore, atunci când vine vorba de oripilări de natură etico-estetică. Iritarea acestor intelectuali de marketing faţă de locul ocupat de Gigi Becali ar fi una cinstită, dacă ar fi însoţită şi de un examen autocritic cu privire la propria ascensiune bazată pe proptelele servilismului.

Sigur că locul lui Gigi Becali nu este la Bruxelles, dar cine mai e la locul lui la noi? Suntem o ţară de dislocaţi întru marea impostură. Când Caligula şi-a făcut calul senator n-a făcut altceva decât să profeţească realitatea politică de peste milenii. Oricum comedia sensibilităţii intelectuale s-a încheiat în momentul în care TRU a băut cupa şampaniei împreună cu cel care-l făcuse măscărici.

În ceea ce o priveşte pe EBA, ea ajunsese să fie luată înapoi acasă de toată lumea, ba de cei de la partid, ba de tată. Ideea era că trebuia adusă fata acasă după ce a umblat creanga prin ţară jucând farsa candidatului independent. Se pare că aceasta este noua găselniţă a politicienilor români. Partidele dimpreună cu baronii lor şi cu întreaga maşinărie reprezintă în percepţia publică imaginea putregaiului moral. Aşa că un bun antidot la acest handicap de imagine îl reprezintă ieşirea în afara partidului şi autoproclamarea ca independent. În felul acesta duhorile emanate de gaşca politică dispar, iar imaginea de bordel a partidului dispare şi ea, ca în locul ei să vedem trufandaua independentă pe tarabă. Experimentul Oprescu a deschis drumul spre tipul acesta de succes. EBA a preluat cu succes reţeta, iar unele zvonuri spun că şi pater familias e tentat de „sfatul medicului”.

Dar nu ştiu dacă mai are nevoie tatăl Ebei de postura de independent pentru a seduce electoratul. Acesta pare a fi sedus mult mai tare de imaginea de pater familias. Relaţia tată – fiică emoţionează până şi antenele de cablu de pe blocuri. Mai ales că din punct de vedere afectiv are mult mai multă rezonanţă decât dacă aveam relaţia tată – fiu. Băiatul lu` tata pare tot timpul o beizadea leneşă, un bagabont care cheltuie banii lu` ăl bătrân pe maşini şi gagici. Dar aici, fiica lu` tata, oricât ar fi făcut ea nefăcute, e totuşi un suflet de fată care primeşte dragostea şi protecţia tatălui în văzul unei naţii prostite.

Dar ce mai contează, calul lui Caligula va necheza la Bruxelles, ceea ce înseamnă că nici măcar specia nu ne va fi reprezentată la Parlamentul European, aşa că TRU îşi poate pune o întrebare fundamentală a esteticii: ce-i mai urât decât urâtul? Iar uitându-se în oglindă poate şi răspunde: şi mai urâtul.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/calul-lui-caligula-necheaza-la-bruxelles-80237.html

Mioriţa europarlamentară

Campania pentru alegerile europarlamentare se apropie de final. Aşa cum era de aşteptat principalii pretendenţi la preşedinţie şi-au făcut numărul. Cei 33 de candidaţi au rămas şi probabil vor rămâne în continuare enigmatici pentru electoratul românesc. De fapt aceştia reprezintă o entitate birocratică necesară oricărei ţări membre UE. Extinderea europeană ne-a adus şi pe noi prezenţi pentru a vota în Parlamentul European.

Nimeni nu este atât de naiv încât să-şi închipuie că de prestaţia celor 33 de europarlamentari depinde în vreun fel soarta României. Partidele noastre politice sunt afiliate marilor grupuri europene, liberali, populari şi socialişti. Prin urmare este lesne de dedus că şi acolo există o ierarhie, iar ţările europene puternice aflate în fruntea grupurilor politice sunt cele care dictează direcţia de vot. Cei mici şi pricăjiţi se conformează mimetic şi aduc şi ei recolta lor de voturi. Cam la atât pare a se limita rolul României la Parlamentul European. Scandalul românilor din Italia a arătat cât de mult contăm noi ca ţară membră a Uniunii Europene. Adevărul trist este că România nu prin aceşti 33 de europarlamentari este în Europa, ci prin cele patru milioane de români plecaţi la muncă peste graniţe. De abia aceşti români contează cu adevărat pentru europeni, prin faptul că umplu golurile în planul forţei de muncă. Şi pentru cei din ţară tot aceşti români contează mai mult decât orice europarlamentar. Economia României a supravieţuit în ultimii ani, în bună măsură cu ajutorul celor care au trimis bani acasă.

Noutatea pe care o aduce acest lot de candidaţi este dată de vedete: Elena Băsescu şi Gigi Becali. Ambii candidaţi au şanse mari să câştige un mandat de europarlamentar. Faptul că l-au săltat mascaţii înainte de Paşti se pare că îl va cocoţa pe Becali în Parlamentul European. La fel cum faptul că Elena Băsescu arestează din când în când limba română pare să contribuie decisiv la viitoarele sale “succesuri”. Luată în braţe, de media adversară tatălui ei, din motive de deontologie cameleonică şi promovată prin interviuri călduţe, tânăra mioriţă are toate şansele ca pe 7 iunie să primească coroniţă.

În rest, cârnăţăria electorală specifică oricărei campanii. Semnificativ pentru gradul de europenizare a noastră este faptul că în toată această campanie pentru alegerile europarlamentare au predominat manifestările electoral folclorice. Politicieni cu cojoace arătând mai ceva decât lupul din capra cu trei iezi, clopuri date de pământ, oi tunse, ţuici date pe gât şi hora unirii dintre cârnaţ şi vot. Cam aşa rezonează politicienii noştri dimpreună cu votanţii lor, vizavi de alegerile pentru Parlamentul European.

Absenteismul preconizat nu reprezintă un motiv de îngrijorare pentru clasa politică. Până la urmă nu contează câţi votează în ansamblu, ci câte voturi ia fiecare partid, iar oi care să stea cuminţi pentru a fi tunse de voturi se vor găsi mereu.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/miorita-europarlamentara-79638.html

Fiul lui Hagi Tudose

Hagi Tudose a fost un om care a trăit într-o criză perpetuă. Ca atare omul a scurtat totul în jurul său, inclusiv coada de la mâţă. Pe principiul tot ce e mare, consumă mult. De aceea fiul său a ieşit scurt şi s-a numit Boc…

Născut pentru vremuri de criză, scurtimea sa s-a apucat de treabă. Urmaşul lui Hagi Tudose a început să scurteze totul, doar, doar le-o aduce pe toate la dimensiunea sa. Dacă ar putea, ar scurta şi viaţa, că doar cu cât trăim mai mult, cu atât mâncăm mai mult. Dar nu vorbim de fiul lui Dumnezeu, ci de fiul lui Hagi Tudose. Pe partea economică, fiul lui Hagi Tudose taie tot ce-i iese în cale. Ce e mic nu trebuie să crească, iar ce este mare trebuie micit după care ne vom putea apuca cu toţii de boc(it). Totul e mic la el, doar vorba îi e lungă. Piticul vorbă lungă, sărăcia celor din jur, ştie una şi bună, în jur trebuie totul scurtat. Deşi se înscrie în sloganul, la vremuri mici, oameni mici, singurul său moment de înălţare este pe tărâm străin, atunci când se ridică pe călcâie ca să-l vadă coana Europa. Dintre toate cele ce vor fi ajustate, doar coada vulpii va rămâne întreagă ca să păcălească în continuare ursul românesc. E mai frumoasă ca şi coada calului care nici ea nu merită tăiată, ca să nu vorbim de ce e sub coadă, nu de alta, dar vulpea se mai urcă din când în când pe cal. După atâta scurtime şi micime e nevoie şi de-o înălţare. Cineva trebuie să stea deasupra şi să călărească de zori prin the Land of Choice. Cu timpul criza va trebui să ducă la o nouă adaptare a speciei. Cu cât vom fi mai mici cu atât vom trăi mai bine. Ideea e să dăm naştere unor plozi economici, eventual unor pitici, dacă se poate chiar porno, ca să aducă şi bani. Liliputania condusă de fiul lui Hagi Tudose are nevoie de putanele ei. Nu trebuie să fim nici mulţi pe vremuri de criză. Nu ne rămâne decât să urmăm tendinţa mondială care vorbeşte de nenumărate operaţii de sterilizare ca efect al crizei. Pentru noi ca români nu e o problemă, noi oricum eram în proces de împuţinare şi înaintea crizei. Puţini suntem, mai trebuie să ne şi micim. Dacă umblă vorba că prin alte părţi s-a ajuns la soluţii disperate şi ingenioase în lupta cu şomajul şi anume bătrânii îşi fac operaţii estetice de reîntinerire, în speranţa că vor putea concura cu cei tineri, s-ar putea ca şi la noi să înceapă operaţiile de micire doar, doar vom supravieţui mai bine crizei. Mai mic înseamnă întreţinere mai mică, chirie mai mică, nevoi şi cheltuieli mai mici, maşină mai mică, sicriu mai mic. Oricum, la noi n-ar avea nici un sens să întinereşti. În ţara fiului lui Hagi Tudose e o corvoadă să fii tânăr, la noi spui bogdaproste că ai ajuns în etate, ce să te mai apuci să o iei de la capăt.

Prin urmare nu ne rămâne decât să scoatem lemnele arse din foc, să reîncălzim ciorba, să refolosim prezervativul, să tăiem coada la mâţă, iar în final urmându-l pe fiul lui Hagi Tudose ne vom putea scurta şi suferinţa.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/fiul-lui-hagi-tudose-79548.html

Soluţia Lucescu

Fotbalul românesc înseamnă azi zăngănit de cătuşe, contra performanţe atât la nivelul echipelor de club cât şi a naţionalei. Putregaiul preşedinţilor de cluburi, impresarilor, antrenorilor, jucătorilor şi nu în ultimul rând a preşedinţilor de ligă şi federaţie nu va fi dezvăluit niciodată în întregime. S-a deschis doar o pubelă, marele container al fotbalului românesc va rămâne pe veci închis.

Ei bine, pentru această atmosferă insalubră nu părea să mai existe consolare. Ea a venit totuşi de la un român care a fost nevoit să-şi caute gloria departe de casă. Avusese prea multă la el acasă şi trebuia îndepărtat. Se pare că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească orice valoare românească. Mircea Lucescu este la ora aceasta unul dintre puţinii români, din toate domeniile de activitate, care se poate mândri cu o realizare internaţională de mari proporţii, câştigarea cupei UEFA. Preţ de câteva minute steagul româniei a strălucit planetar în mâinile acestui bun român.

Sigur că el este condamnat să fie un bun român pentru străini, asta pentru că ai lui n-au avut mare nevoie de el. Acum zece ani de zile, când pentru o noapte Mircea Lucescu a fost numit selecţioner, toată lumea spera că mâinile sale de aur vor putea construi încă o generaţie de aur. Cooperativa nu l-a dorit, nu era de-al casei, deci nu putea fi controlat. Aşa au urmat zece ani de secetă pentru echipa naţională. Poate că pentru Mircea Lucescu a fost mai bine aşa, nu de alta, dar risca să păţească ce a mai păţit. După ce a creat nucleul generaţiei de aur, a fost îndepărtat, astfel că au venit alţii să culeagă roadele muncii sale. A pus bazele acestei generaţii atât în perioada cât a fost selecţioner, dar şi ulterior când a creat la finele anilor 80, acea superbă echipă a lui Dinamo care avea să dea cei mai mulţi jucători pentru campionatul mondial din Italia 1990. N-a avut şansa să obţină un trofeu european cu Dinamo, pentru că după revoluţie echipa s-a transferat în străinătate, acolo unde a ajuns şi el.

Prestaţiile bune din Italia, talentul de-a recicla jucători pierduţi, de-a crea echipe plecând de la zero şi de a-şi apropia părinteşte jucătorii au devenit o carte de vizită atrăgătoare în lumea fotbalului european. S-a mai întors odată în ţară pentru a face din Rapid o mare echipă după treizeci de ani, apoi a antrenat pe Inter Milano, a câştigat campionate în Turcia, după care a avut şansa să întâlnească la Donetsk un patron care nu-şi dorea să facă el echipa. Prin urmare a făcut-o Lucescu, iar încununarea acestei munci a fost câştigarea cupei UEFA. Il Luce va continua la Donetsk, chiar dacă de imagine, acum când ştiau şi ei că este prea târziu, stăpânii fotbalului românesc l-au ofertat pentru postul de selecţioner. Consolarea a venit prin numirea fiului său Răzvan, care calcă pe urmele sale. Măcar atât.

Dincolo de conotaţia sportivă, performanţa lui Lucescu dezvăluie un adevăr dureros. România nu reprezintă un cadru de performanţă pentru nimic. Începând cu sportul, continuând cu politica şi economia, totul este făcut să reteze ierarhiile valorice. Servilismul, nepotismul, şarlatania sunt cele care asigură calea spre reuşită la noi. Competenţa, modestia, bunul simţ nu sunt garanţia succesului în România. Mircea Lucescu ilustrează perfect această realitate. Singur, departe de agitaţia sterilă de la noi, de impostură şi de combinaţii murdare, Lucescu şi-a creat propria cale. A avut parte de încredere, răbdare şi respect, ceea ce în România nu ar fi găsit. A reuşit.

Soluţia Lucescu nu rămâne decât să inspire tinerii români, care trăiesc în ţară într-o mlaştină a deznădejdii şi care privesc cu speranţă spre alte zări.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/solutia-lucescu-79111.html

Politicieni la export

Listele partidelor pentru alegerile europarlamentare prezintă o distribuţie eterogenă. Mai toate partidele au îmbinat în componenţa listei politicieni cu coeficient ridicat de seducţie electorală, cu personaje decente, cât şi fripturiştii inerenţi oricărei lupte politice.

PSD-ul îl are în frunte pe Adrian Severin, care, cu timpul, şi-a făcut uitat oportunismul politic din trecut, bucurându-se acum de-o bună imagine la Parlamentul European, e drept în urma uneia dintre cele mai consistente prestaţii avute la Bruxelles. Lista este continuată de Rovana Plumb, prezenţă insipidă, de Daciana Sârbu, care are norocul de-a fi eclipsată de mai proaspetele fufe din politica românească, cum le numea Vasile Blaga, astfel că nu riscă să aducă mari prejudicii de imagine partidului. Ioan Mircea Paşcu Adriana Ţicău, Corina Creţu, Victor Boştinaru sunt elementele de echilibru ale listei socialiştilor. PD-L îl aduce în capul listei pe Theodor Stolojan. Acesta rămâne cu o popularitate apreciabilă în ciuda gesturilor din ultimii ani care au contravenit flagrant cu imaginea sa de principial intransigent. Monica Macovei, care are şanse mari de-a obţine un post de comisar european, ţine şi ea pe plus lista partidului. Consilierul prezidenţial Cristian Preda aduce după el voturile societăţii civile. Acelaşi lucru îl face şi Traian Radu Ungureanu, chiar dacă el a reuşit, prin osanalele ridicate preşedintelui, să se discrediteze în ochii opiniei publice. Marian Jean Marinescu şi Iosif Matula fac parte din categoria europarlamentarilor pe care îi recomandă activitatea de la Bruxelles. Elena Băsescu a salvat lista PD-L, candidând independent. Strategie electorală bine gândită a democraţilor, care o vor sprijini din plin în campanie, pierderea fiind minimă, iar câştigul de imagine fiind unul mare. Lista PNL trădează o anumită lipsă de strategie politică. Reiese clar că personajele aruncate în competiţie par a fi menite mai degrabă să lupte cu Traian Băsescu. Acest mod disperat al PNL-ului de-a se agăţa de lupta cu Traian Băsescu pentru a ridica partidul dovedeşte lipsa forţei proprii ce domneşte în acest partid. Norica Nicolai, Adina Vălean, Renate Weber sunt figurile principale ale listei PNL. În mod normal, capul de listă ar trebui să fie pe post de locomotivă, dar când vii cu Norica Nicolai în faţă, care nu are nicio priză în rândul electoratului, nu poţi emite pretenţii. Incapacitatea de-a scoate “la bătaie” personaje solide politic, capabile să aducă lumea la vot, are toate şansele să transforme aceste alegeri europarlamentare pentru PNL, într-un fiasco electoral. UDMR vine pe listă alături de UNMT, fapt ce întăreşte poziţia minoritarilor care au şanse să culeagă trei mandate. Episcopul Laszlo Tokes este cap de listă urmat de Iuliu Winkler şi Sogor Csaba. Pentru recalcitranţii minoritari se întinde în faţă perspectiva generoasă a cinci ani de mandat, timp berechet pentru a continua nesfârşita luptă cu majoritarii, prin reclamaţii şi victimizări la înalta poartă europeană. PRM-ul pare să fi dat lovitura prin cooptarea lui Gigi Becali pe locul doi, după liderul partidului. A fost nevoie de conjunctura arestării lui Gigi Becali ca forţele naţionaliste să lupte cu şanse reale pentru a trece pragul electoral.

Interesul pentru scrutinul europarlamentar este unul foarte scăzut în rândul românilor. E adevărat că el se înscrie în apatia generală care marchează alegerile din ultimii ani, însă aceasta nu este singura cauză. Dezinteresul românilor pentru Parlamentul European provine din faptul că România joacă un rol minor în angrenajul european.

Participarea ţării noastre la politica europeană se rezumă la nivel de prezenţă. E nevoie şi de votul nostru şi nimic mai mult. UE s-a lărgit pentru a se mai încorda puţin în faţa Rusiei şi a Americii. Aşa că am fost luaţi şi noi cu arcanul şi duşi pe post de soldăţei birocraţi la Bruxelles. În contextul acesta, este firesc ca marea masă să resimtă imensa distanţă dintre ea şi forul european. Cu toate acestea, deja campania pentru europarlamentare pare a fi devenit trambulina pentru viitorii candidaţi la prezidenţiale. Până la urmă, cuiva trebuie să folosească şi aceste alegeri.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/politicieni-la-export-78591.html

Justiţia crizei şi clasa porcină

Criza economică pe lângă neajunsurile pe care le provoacă are şi un rol benefic moral. Dezvăluie minciuna politică şi economică în care ne-am scăldat cu toţii. Promulgarea Legii măririi cu 50% a salariilor profesorilor anul trecut, spune totul despre inconştienţa şi nesimţirea unei întregi clase politice.

Justificările retroactive, cum că evoluţia crizei nu a fost prevăzută ţin deja de ciorba reîncălzită a minciunilor politicienilor. În anul 2008 informaţii privind propagarea iminentă a crizei la scară globală puteau fi culese din mass media internaţională şi preluate chiar de cea naţională. Informaţiile existau şi la nivel de masă. Prin urmare, cine ar putea crede atunci că la nivelurile cele mai înalte ale instituţiilor statului, o asemenea realitate nu era cunoscută? Nici măcar cei mai naivi. Dar cum anul 2008 n-a însemnat pentru politicieni pregătirea crizei, ci pregătirea pentru un nou mandat, scopul a scuzat orice mijloace. Ruptura dintre clasa politică şi cetăţeni este perfect ilustrată de această realitate. Probabil că nici măcar iminenţa unui atac extraterestru nu ar fi stăvilit demagogia electorală.

Iată că această criză denunţă minciuna şi ticăloşia clasei politice. Putem vorbi chiar de o justiţie a crizei. Într-o ţară în care justiţia s-a otvizat şi ea, criza economică cu toate dezastrele ei scoate la lumină putregaiul politico-economic.

Linşaţi de această criză par a fi şi speculanţii în imobiliare şi construcţii, toţi îmbogăţiţii din nimic. Singura justiţie care se putea îndrepta în ţara aceasta împotriva acestor oameni nu putea fi decât cea dată de criza economică. Sigur că această criză afectează o grămadă de oameni simpli ameninţaţi de şomaj, dar pe lângă acest efect dureros, pe principului în tot răul şi un bine, criza dezumflă balonul uriaş al speculei necontrolate. Această speculă devenise principala sursă de afaceri, în dauna producţiei.

Mulţi dintre afaceriştii cu limuzine şi bodyguarzi, care priveau România dintr-un hamac răcoros au căzut pe pământ. Faptul că unii făceau bani din nimic şi acum nu mai fac, poate fi trecut ca un plus al acestei perioade.

E adevărat că această ajustare economică pe care o aduce criza în cazul averilor nemeritate este o slabă consolare pentru cei care stau cu sabia şomajului deasupra capului.

În ceea ce-i priveşte pe politicieni, mai mult ca sigur că această justiţie a crizei nu va scurta picioarele minciunii lor. Ba dimpotrivă tupeul unora va merge până acolo în a promite rezolvarea efectelor crizei, mai ceva decât Obama, astfel încât promisiuni ca promulgarea Legii măririi cu 50% a salariilor profesorilor de anul trecut va părea floare la ureche. De disperarea oamenilor se va profita din plin, iar pomenile de campanie vor atinge cel mai înalt grad de eficienţă electorală de după 1990.

Dacă justiţia crizei pare a fi insuficientă pentru a sancţiona conducătorii, să sperăm că nu va fi nevoie, în cele din urmă, de justiţia gripei porcine pentru a scăpa de clasa politică. Păcat că virusul se transmite şi la om, pentru că altfel am scăpa doar de clasa porcină.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/justitia-crizei-si-clasa-porcina-78543.html

Băsescu şi lipsa obstacolelor politice

Privind la viitorii candidaţi în bătălia pentru prezidenţiale, Traian Băsescu îşi poate freca mâinile cu satisfacţie. Toţi laolaltă fac cât unul bun.

Crin Antonescu în afară de suportul trusturilor media şi de o anumită simpatie în pătura urbană mai subţire intelectual, nu prezintă atuuri de forţă în această luptă. Să nu uităm că se află de douăzeci de ani în politică, perioadă pe care a trecut-o fără realizări semnificative. Singurele sale evidenţieri sunt la nivel de discurs. Pe lângă dezavantajele de ordin personal, candidatul liberal nu beneficiază nici de forţa aparatului administrativ al PDL şi nici de o bună organizare precum cea a PSD. Din cauza aceasta puterea sa de penetrare în mediul rural va fi una scăzută. La acesta va contribui şi inaderenţa cu terenul manifestării populiste, pe care dacă nu calci nu câştigi alegeri, în România.

Din acest punct de vedere nici învinsul său la şefia PNL, Călin Popescu Tăriceanu nu ar fi avut charisma necesară pentru a seduce votanţii din mediul rural, dar fostul premier măcar avea avantajul faptelor, fiind perceput de cei mulţi drept cel care a mărit pensiile. Mergând pe firul acestei comparaţii putem afirma că imaginea sa de veteran în lupta cu Traian Băsescu, l-ar fi recomandat mai degrabă pe Tăriceanu, în competiţia prezidenţială. Ascendentul acestuia s-ar fi putut extinde şi asupra guvernului Boc, chiar dacă misiunea actualului cabinet este îngreunată de criză. Însă opinia publică nu este dispusă la circumstanţe atenuante, omul simplu compară cum trăia acum doi ani şi cum o duce acum. Pe de altă parte, gafele guvernului Boc încep să facă uitate stângăciile foştilor miniştri liberali.

În ceea ce-l priveşte pe Mircea Geoană acesta nu poate emite pretenţii în faţa celui care i-a şi spus public că l-a ajutat să supravieţuiască politic aducându-l la putere, poziţia sa de contracandidat fiind astfel din start subminată.

Alteţa regală, Principele Radu Duda încearcă să meargă pe şina destul de îngustă a civilităţii, ca o contrapondere la populismul de bâlci. Şanse mici în faţa unui Traian Băsescu, politician ce mereu a dat senzaţia că este sus datorită forţei proprii, atâta timp cât mezalianţa regală este privită prin prisma parvenirii. Despre Radu Duda, preşedintele jucător s-a exprimat sec, la un moment dat, sugerând stigmatul public al parvenirii regale, “Mare prinţ, mare caracter!”.

Opoziţia anti-Băsescu este una volatilă, iar indiferent cine va concura în turul doi cu actualul preşedinte nu va putea miza în întregime pe voturile celorlalţi doi. Acest fapt se datorează şi poziţiei duplicitare a PSD-ului. Pe lângă acest aspect, Traian Băsescu, prin discursul său, când naţionalist, când îngăduitor cu jelaniile liderilor maghiari, are toate şansele să ia şi voturile electoratului naţionalist PRM-PNG, cât şi a celui UDMR-ist. Performanţă rară, dar nu imposibilă pentru Traian Băsescu.

Dincolo de toate acestea, criza va afecta electoral pe toată lumea, dar în acelaşi timp cineva va şi beneficia de această conjunctură. Dintre toţi, Traian Băsescu pare cel mai adaptat unor asemenea momente, ajutat fiind şi de lipsa unei concurenţe reale.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/basescu-si-lipsa-obstacolelor-politice–78257.html

Marketingul electoral al arestării

Cazul arestării lui Becali, privit retrospectiv, îşi arată acum, în lumina eliberării, tenta diversionistă. Puţină lume a mai remarcat în iureşul telejustiţiei, ce a ţinut mai bine de două săptămâni, că-n toată această perioadă în care se făceau presiuni juridice şi publice pentru eliberare, exista o cale legală prin care războinicul luminii ar fi putut scurta timpul de detenţie. Este vorba de eliberarea pe cauţiune…

Conform definiţiei juridice, cauţiune înseamnă: sumă depusă pentru a obţine eliberarea provizorie a unei persoane arestate şi care garantează prezentarea acesteia la ancheta penală, la judecată şi la executarea pedepsei. Legea penală prevede că, în cazul respingerii cererii de punere în libertate pe cauţiune, banii sunt restituiţi inculpatului, iar în cazul admiterii – dacă acesta nu respectă anumite obligaţii – este rearestat iar banii rămân venit la stat. Având în vedere puterea economică a inculpatului, cauţiunea n-ar fi fost deloc o soluţie imposibilă. Dar ce am fi avut atunci? Un Becali eliberat după câteva zile fără stagiul complet de martiraj creat de agresiunea obsesivă a televiziunilor. Plus de asta, abţibildul de năpăstuit al justiţiei ar fi fost repede dezlipit, dacă am fi văzut un Becali care-şi permite luxul de-a plăti o cauţiune costisitoare. Imaginea populistă şi solidaritatea celor mulţi ar fi fost astfel drastic reduse. Aşa am avut parte de circ, de melodramă, iar eliberarea sa chiar în vinerea mare a întregit perfect show-ul martirajului creştin. Becali a stat exact atât cât a trebuit în detenţie. Dacă ar fi ieşit după 24 de ore sau după trei zile, proporţiile dramatice ar fi fost mult scăzute, iar dacă ar fi stat cele 29 de zile, chiar dacă s-ar fi prelungit melodrama victimizării ar fi fost şi o victorie a justiţiei faţă de presiunea mediatică şi implicit asupra lui Becali. Aşa, acesta a avut timp şi de martiraj, şi de relansare politică prin candidatura la alegerile europarlamentare pe listele PRM, şi-n acelaşi timp şi de o eliberare victorioasă în faţa procurorilor, chiar înainte de Paşte. De ce Becali a fost doar două săptămâni pericol social după care n-a mai fost, este iar o întrebare demnă de-a spori suspiciunile cu privire la acest caz. De fapt, din start, libertatea pe termen lung al lui Becali nu a fost serios ameninţată având în vedere stângăcia instrumentării cazului. Făcătura arestării fiind ilustrată şi de situaţia caraghioasă a hoţilor aflaţi în libertate.

Cert este că beneficiarii acestui circ naţional sunt trusturile mogulilor care au avut audienţe record în această perioadă şi care au profitat de acest prilej să-l mai atace pe Traian Băsescu. De fapt motivul apărării lui Becali a fost campania anti-Băsescu, care uneşte mai nou trustul FNI-st cu cel al lui Felix motanul.

La rândul lui Becali a ieşit relansat politic, iar dacă înainte de arestare eşuase pe la emisiuni de divertisment unde mulgea oile, acum datorită PRM-ului are ocazia să mulgă şi voturile. Un mare beneficiar este şi partidul lui Vadim Tudor care, prin Becali, pare a fi lansat din nou la apă, după ce s-a zbătut atâta timp pe uscat.

Dincolo de iţele diversiunii, privind acest spectacol de creştinism gonflabil al lui Becali, care când vrea să obţină compasiunea publică umflă balonul mântuirii, iar când redevine interlop dezumflă beşica credinţei, capii Bisericii Ortodoxe Române ar fi datori şi ei cu o poziţie publică vizavi de modul în care trebuie cultivate şi protejate valorile creştine, şi mai ales legat de importanţa calităţii umane a celor care propovăduiesc aceste valori. Puţine şanse însă să vedem o ieşire din cucernicia sarmalelor în care se reculeg înalţii noştri ierarhi.

Anul electoral a debutat în trombă şi nu peste mult timp vom intra în lunga vară fierbinte de dinaintea sorocului prezidenţial. Urmează probabil, alte arestări, alt circ şi din nou rating, iar în final un vot care, ca de fiecare dată după 1990, are toate şansele să fie la fel de neputincios.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/marketingul-electoral-al-arestarii-77883.html

Moldova nu (mai) e a noastră…

Evenimentele din Moldova dau din nou măsura forţei externe a României. Şi nu e vorba aici de lipsa entuziasmului şi a agitaţiei pro unioniste. Am mai avut la începutul anilor ‘90 un asemenea val unionist şi a trecut ca orice val. Podul de flori s-a dus, a venit apa şi l-a luat.

În primul rând că elementul românesc din Basarabia este puternic mutilat. Oamenii de acolo n-au o părere foarte bună despre fraţii de peste Prut, ba chiar tind să ne privească de sus. Fac asta pentru că foarte mulţi de acolo, chiar dacă nu sunt ruşi, au ajuns să se simtă ruşi. Există bineînţeles circumstanţe atenuante, rusificarea, bolşevismul. Umbra marelui urs sovietic a acoperit Basarabia, chiar şi-n momentele de hibernare de după destrămarea Uniunii. Dar dincolo de toate aceste constrângeri, există şi un anumit oportunism istoric şi anume tendinţa de-a te da cu cel mai tare şi de-a te lăsa asimilat. Este foarte adevărat că noi nu mai reprezentăm o tentaţie pentru basarabeni, cei care vor o viaţă liberă o saltă direct în Occident. Situaţia demografică şi economică din Moldova e una deosebită. Salariul mediu în Moldova este de 45 de dolari pe lună, în timp ce coşul minim de consum este dublu, fiind estimat la 88 de dolari. Analiştii occidentali estimează numărul cetăţenilor care lucrează, legal sau ilegal, în străinătate la circa 600.000 de persoane, cea mai mare rată a emigrărilor din Europa. Practic, o treime din populaţia aptă de muncă este plecată din ţară. Anul trecut, aceşti emigranţi, în cea mai mare parte ilegali, au transferat în ţară peste 300 milioane de dolari, sumă comparabilă cu bugetul de stat. În această situaţie, România nu poate face nimic în acest moment, în sensul unionismului. Sunt câteva milioane de români care au plecat să muncească în străinătate, iar noi nici pe aceia nu suntem în stare să-i atragem înapoi, darmite pe basarabeni.

Problema nu este de-a imputa vocilor publice, lipsa strigătului şi a vocalizelor patriotarde, pentru că ele nu au cum să mişte sufletele moarte de dincolo de Prut. Pe de altă parte, nici de dincolo nu se aud decât voci răzleţe. Piedica nu este Voronin. Chiar dacă ar ajunge forţele opoziţiei la putere, Basarabia ar rămâne aservită Rusiei, independenţa ei fiind doar pe hârtie, democraţia, de asemenea.

Legat de abuzurile aduse libertăţii omului de către regimul comunist de la Chişinău, surprinde pasivitatea Occidentului. În mod normal şi America ar trebui să aibă o poziţie, dacă avem în vedere imaginea pe care şi-o autopromovează de mare putere ce veghează şi păzeşte democraţia, monitorizând cu lupa pe glob abaterile unor regimuri totalitare. Istoria e simplă în cazul acesta, acolo unde nu e sfera noastră de influenţă şi nu avem noi interese, nu ne băgăm. E atitudinea cinică seculară a Occidentului. În Basarabia, NATO nu mai intervine cu bombe să-l dea jos pe Voronin, un Miloşevic mai mic. Normal, ce-i al Rusiei e al Rusiei, fiecare mare putere îşi are faliţii ei. În faţa acestei situaţii, România rămâne mereu paralizată. Deşi suntem în UE şi NATO, ştim şi de frica Rusiei, chiar dacă declarativ ne mai permitem câte-o mică obrăznicie. Am fost şi vom rămâne mereu o punte, iar peste o punte calcă toată lumea şi nimic mai mult.

Aşa că mă tem că noi va trebui să spunem altfel decât Ştefan cel Mare, că Moldova nu e a noastră şi nici a urmaşilor noştri, ci a Rusiei şi a urmaşilor ei…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/moldova-nu-mai-e-a-noastra–77553.html

Manipularea prin psihoza anti-Băsescu

E omul dracului, zice o vorbă din popor. Aşa e definit omul cu care oricum ai trata nicicum nu-i bine şi căruia tot timpul îi miroase ceva. Caracterizarea respectivă se lipeşte foarte bine de noi românii, care avem tendinţe de genul acesta. Şi cum tendinţele se manifestă mai nou pe televizor, ele nu au întârziat să se ivească şi cu prilejul bombasticului caz al arestării lui Becali.

Subiectul predilect abordat este justiţia. De ani de zile, justiţia este criticată pentru pasivitatea ei faţă de fărădelegi şi pe bună dreptate. Cu toate acestea nu poţi emite judecăţi absolute înfierând o întreagă categorie profesională. Pentru hibele ei evidenţiate de-a lungul anilor, justiţia plăteşte prin imaginea sa discreditată. Dar asta nu înseamnă că nu există şi justiţie corectă şi că noi nu trebuie să ne mai aşteptăm la nimic bun din partea acestei instituţii. Ani de-a rândul s-a clamat lipsa arestărilor, acum când ele au loc se naşte o întreagă presiune telenovelistică din partea televiziunilor. Deci nicicum nu e bine, când justiţia este pasivă înseamnă că a fost coruptă, iar când devine activă înseamnă că a răspuns unei comenzi politice.

Plăcerea de-a faulta orice pare a fi înscrisă în codul nostru genetic. Nimic nu se bucură de susţinere şi încurajare în ţara aceasta. Totul este privit cu suspiciune, iar teoria conspiraţiei este foarte limpede că-şi are originile în România. Toată această atmosferă poluată este bine stimulată de televiziuni, care au devenit un fel de tribunale ale poporului. De la interlopi siniştri la cei cu guler alb şi până la lătrăi de presă sau oameni de opinie contra cost, asistăm la un circ total.

Dincolo de variabilele cu rezonanţă interlopă ale cazului, o constantă străbate televiziunile mogulilor, ideea unei comenzi politice a lui Băsescu. Trustul lui Felix precum şi cel eolian par a fi unite în aceste zile, de cazul Becali. Câtă credibilitate pot avea cele două trusturi dimpreună cu lătrăii lor arvuniţi, când ele sunt conduse de două personaje a căror dubioasă activitate îi propulsează înaintea lui Becali, când vine vorba de eludat legea?

Aceşti moguli anti-Băsescu au exprimat ani de-a rândul cu obstinaţie, prin gurile lor de tun, că acesta ar fi un dictator care vrea să ne încalece pe toţi. Ei bine, în această dictatură, aceste trusturi media au putut înjura şi acuza Cotroceniul într-o veselie. Ieşirile autoritariste ale lui Traian Băsescu au fost mai degrabă exprimate prin agresiuni verbale faţă de unii jurnalişti. Sigur că aceste ieşiri sunt condamnabile, însă ar fi fost de preferat un preşedinte diplomat şi elegant în declaraţiile publice, dar care odată ajuns în buncărul puterii sale să înceapă o ţesătură de păianjen pentru a opri musca din zumzăitul ei? Dacă facem un minim efort de memorie, ne putem aduce aminte că în guvernarea Năstase, musca presei n-a prea zumzăit. Atunci când e dictatură, nu se poate nici măcar acuza dictatura, pentru că pumnul puterii stă înfipt în gura presei. În schimb să ai libertatea de-a urla, de dimineaţa până seara, că ai un preşedinte dictator, nu poate fi decât semnul unei absenţe a dictaturii.

Din păcate, libertatea de-a manipula face şi ea parte din democraţie, însă în momentul în care manipularea devine agresivă şi unidirecţională se pregăteşte cu adevărat solul pentru creşterea buruienilor scăpate de secera justiţiei.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/manipularea-prin-psihoza-anti-basescu-77183.html

Libidoul politic te ridică-n funcţie

În ultima vreme vuieşte presa de cazuri de politicieni a căror viaţă amoroasă pare a fi mult mai bogată decât viaţa politică. Meseria de amantă nu mai mulţumeşte pe nimeni. Să fii doar amanta unui politician e prea puţin. Dacă tot eşti amanta unui politician, de ce să nu devii la rându-ţi politician. Sau dacă eşti deja în politică, de ce să nu devii partenera unui politician de vârf care-n viitor te poate propulsa şi pe tine.

Geme politica românească de acuplări. După zoofilie, pedofilie, gerontofilie, iată că a apărut şi un nou tip de atracţie, politicofilia care se pare că le înglobează pe toate celelalte trei, în special zoofilia, recomandată de atributul de animal politic. Iată că şi Obama de România, Crin Antonescu începe să-şi arate năravurile. Numai ce a ajuns şef peste liberali că şi-a şi pus pe locul doi iubita, pe lista pentru europarlamentare. E vorba despre Adina Vălean care a lucrat cu Crin, încă de pe vremea când acesta era ministrul Tineretului şi Sportului. Ea se alătură altor primadone candidate pentru Europa, Daciana Sârbu, Elena Băsescu. Din păcate nu le va putea însoţi Andreea Vass, colaboratoarea de suflet al lui Stolojan fiind aruncată doar pe locul 24 pe listă. Cu toate că e cap de listă, “dragă Stolo” s-ar putea să nu mai fie atât de drag pentru preţioasa domnişoară Vass. Acestea sunt câteva din cazurile cunoscute presei, dar nici nu e nevoie să fie dezvăluite şi probate toate bănuielile care pot plana şi asupra altor legături, pentru că e la mintea cocoşului şi a găinii, care este natura relaţiilor între politicieni. Sigur că sunt mulţi cei care sar plini de o nobilă indignare spunând că sunt şi ei oameni şi au dreptul la o viaţă personală. Foarte bine, să fie sănătoşi şi să se înmulţească precum iepurii, chiar dacă Traian Băsescu ne-a prevenit că urmează să trecem printr-o criză alimentară datorită exploziei demografice. Problema este că se trece de cadrul unei relaţii personale, în momentul în care partenera ta de cuplu ajunge pe locul doi, pe o listă a partidului pe care-l conduci tu. Se putea măcar de ochii lumii găsi un loc cinci sau şase. Dar era frumos faţă de persoana iubită să-i ofere un asemenea loc? Ea ar fi trebuit să fie chiar pe primul loc, că doar e persoana cea mai dragă. Nu putea fi pe primul loc, pentru că era nevoie şi de o politiciană cu vizibilitate, din rândul susţinătorilor lui Crin, Norica Nicolai. Pe lista liberalilor nu figurează Daniel Dăianu şi nici Adrian Cioroianu care, fiind aruncat pe un loc opt, în contextul în care PNL mizează pe şapte locuri eligibile, a refuzat marginalizarea conducerii declarând în replică: “Dacă taxăm nepotismul altor partide, nu e tocmai corect să punem pe liste soţii, viitoare soţii sau oameni care l-au susţinut pe Crin Antonescu”.

Într-adevăr, nepotismul altora e mereu mai grav decât al nostru, precum şi corupţia altora. Principiul acesta a devenit cutumă în politica noastră. Toţi politicienii urmează această lege nescrisă în România, unde corupţii, amantele si nepoţii există doar în ograda altora, iar când trec gardul în ograda noastră devin mari binefăcători.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/libidoul-politic-te-ridica-n-functie-76968.html

Sârba-n căruţă

o lasă adversarul să atace. La 0-0 noi nu am existat, iar forţa noastră de joc atunci s-a văzut. Spectacolul penibil de pe teren a fost acompaniat de prestaţia lamentabilă a eternului Emil Grădinescu, care pare a fi contractat pe veci drept comentator al meciurilor naţionalei. La orice televiziune ajunge Grădinescu, ca un făcut, acolo se transmit şi meciurile selecţionatei noastre. Responsabil de faliment nu este doar Piţurcă, ci toţi diriguitorii din fotbal, care sunt bătuţi în cuie de douăzeci de ani. Epoca Piţurcă la echipa naţională se apropie de sfârşit, lăsând în urmă unul dintre cele mai slabe stiluri de joc posibile în fotbal. De fapt, peste tot unde a fost, Piţurcă a impus un fotbal urât, Steaua antrenată de el practica un joc greu suportabil pentru orice privitor. În faţa acestor acuze selecţionerul şi susţinătorii lui se apără, invocând cele două calificări la europene şi egalurile cu vicecampioana şi campioana mondială de la Euro 2008. Este adevărat că acele calificări au existat, chiar dacă au fost obţinute printr-un joc chinuit şi cu ajutor din partea arbitrilor, vezi meciul cu Olanda. Dar decât să fi jucat cel mai urât fotbal de la campionatul european şi să facem acele egaluri neputincioase, mai bine am fi jucat curajos şi-am fi pierdut la scor. Toată atitudinea echipei era îngheţată de teama de-a nu ne face de râs. Un exemplu ilustrativ al acestei raportări fricoase îl conţin declaraţiile jucătorilor sau antrenorilor înaintea oricărui meci cu o echipă net superioară. Îndemnul de luptă sună în genul: important e să nu ne facem de râs. Tradus, asta înseamnă, decât să jucăm cu curaj şi să riscăm să pierdem la scor mare, mai bine jucăm cu frică şi pierdem la diferenţă mai mică, dar măcar nu ne facem de râs. Filozofia aceasta e generalizată în toată fibra noastră naţională, reprezentând modul nostru de raportare la viaţă, ca români. Această teamă trădează un adânc complex de inferioritate care ne paralizează orice îndrăzneală. Dacă această teamă ar conduce şi alte naţii, ne-am putea întreba câte episoade ale istoriei ar putea lipsi din manuale. Luându-i ca exemplu chiar pe rivalii noştri de sâmbătă şi reinventând evenimentele, ne-am putea imagina atitudinea sârbilor, în 1999, când erau ameninţaţi de bombardamentele NATO şi SUA. Câtă lipsă de înţelepciune! În loc să se teamă că se fac de râsul planetei şi să stea acasă cuminţi, sârbii s-au apucat să danseze pe poduri, sfidând raidurile aeriene. La fel procedează şi-n fotbal. E adevărat că le vine uşor, lipsiţi fiind de un Piţi, Mitică de la Ligă sau Mircea Sandu. Ca şi-n politică, şi-n fotbal s-a creat un sistem ticăloşit şi, chiar dacă ar fi să fie schimbaţi actualii conducători, înlocuitorii lor vor fi tot parte al acelui sistem. Casta interlopă care conduce fotbalul românesc este închisă. La fel cum politica lucrează în folosul politicienilor, şi fotbalul-afacere e dedicat exclusiv patronilor, preşedinţilor şi impresarilor. Iar dacă mai rămâne ceva pentru public foarte bine, dacă nu, asta e, că doar o viaţă avem…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/sarba-n-caruta-76850.html

Obama cel gri petrol

În urma succesului pentru şefia PNL şi a declarării intenţiei de-al înfrunta pe Traian Băsescu, Crin Antonescu a devenit în mai puţin de câteva zile, un Obama fără pigment al României. Mass media nici nu avea nevoie de mai multe zile pentru pentru a crea o realitate artificială. Dar chiar dacă ar fi plauzibilă comparaţia, ea tot nu reprezintă un certificat de maximă competenţă politică. Dacă trecem dincolo de ocean, găsim la pigmentatul Obama, un şi mai mare ocean de isterie mediatică. Deocamdată, nimic nu-l califică pe mult adulatul Obama să-şi merite atributele mesianice. Decontul faptelor de abia de-acum urmează.

Revenind la Crin Antonescu, acesta pare a fi un personaj pozitiv, decent, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Dinu Patriciu. Pe postul său de antrenor în PNL, Dinu Patriciu a ales să-l selecţioneze pentru meciul cu Traian Băsescu, pe Crin şi nu pe Călin. Acest nou Obama pare a-şi căpăta pigmentul politic din culoarea petrolului. Duşmanii de clasă ai lui Traian Băsescu sunt în primul rând mogulii şi de abia după aceea posibilii candidaţi. Pe lângă Dinu Patriciu, atât Voiculescu cât şi Vântu, prin trusturile lor de presă, vor pune tunurile pe Traian Băsescu în acest an electoral. Implicit îl vor susţine pe Crin Antonescu care se pare că a şi fost îmbrăţişat de televiziunile mogulilor. Toată această mişcare de trupe, care se prefigurează, îi va da din nou apă la moară lui Traian Băsescu. Mogulii, grupurile de interese, sistemul ticăloşit, sunt doar câteva din sintagmele care vor face deliciul publicului în campanie. În felul acesta va fi lesne pentru Băsescu să anuleze imaginea lui Crin Antonescu de politician pe picioarele sale.

Pe de altă parte, cheia succesului pentru preşedintele-jucător o reprezintă bifurcarea PSD-ului. Deja tabăra Iliescu-Năstase şi-a manifestat simpatia faţă de noul preşedinte liberal. Dar această tabără nu mai înseamnă demult jumătate din PSD, marea masă a PSD-ului e la guvernare şi se simte foarte bine acolo, în frunte cu Mircea Geoană, cel despre care Băsescu a declarat: “L-am ajutat să supravieţuiască politic. Dacă rămânea în opoziţie, azi nu mai era preşedintele PSD”. Replică la aşa ceva, Geoană n-a mai putut avea, deoarece e purul adevăr în afirmaţiile lui Băsescu. Nu poate face altceva decât să tacă mâlc şi să înghită în sec, ceea ce spune totul despre cât de puternic va fi acesta ca şi contracandidat la Traian Băsescu.

În contextul acestui tablou în care are parte de-o semiopoziţie şi de coaliţia mogulilor, jucătorul Traian Băsescu nu prea ar avea motive de nelinişte dinspre partea politică. Adevăratul său adversar este criza economică, iar în acest sens, mişcarea cu consecinţe serioase privind soarta celui de-al doilea mandat, nu este nici pe departe lupta cu noul Obama al României şi cu mogulii, ci acordul cu FMI.

Acest acord nu e doar o centură de siguranţă pentru economia României, ci şi pentru viitorul politic apropiat al lui Traian Băsescu. Odată asigurat pe partea economică, vorba lui Becali, jucătorul se va putea îndrepta şi spre lanul de păpădii care s-au coalizat împotriva lui. Păpădiile par multe atunci când formează un lan, dar e suficientă o mică adiere ca să-şi piardă toate puful…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/obama-cel-gri-petrol-76595.html

A-ul privativ şi zeul Banană

Pus în faţa unui cuvânt, a-ul are o funcţie privativă, de exemplu: amoral semnifică lipsa moralei şi tot aşa, asocial, aseptic, apolitic, atemporal. Există ca excepţie afemeiat, unde a-ul nu mai are un rol privativ, ci dimpotrivă. Acum nu la afemeiat mă voi referi şi nici la apolitic pentru că nu e cazul lor. Căutând şi alte exemple am dat peste Anastase.

Aici a-ul cu siguranţă că joacă rolul său predominant privativ. Dar să analizăm mai de-aproape. Năstase nu este nici apolitic, nici asocial şi din câte se ştie nici afemeiat. Atributul cu precădere folosit la adresa omului politic Năstase pare a fi inteligenţa. Însă e suficient să punem un „a” în faţa numelui Năstase pentru a anula atributul cu pricina.

Că miss preşedinta cameristă părea a avea o precaritate în acest sens, ne gândeam şi noi ăştia mai puţini privaţi de „a”. Dar că-i lipseşte total atributul dat lui Năstase, nu eram siguri. Acum suntem. Şi conform zicerii, pe lângă lipsuri mai are şi neajunsuri, ilustra preoteasă a lui Zeus se vrea lipsită şi la propriu de Năstase. O incomodează prin prezenţa prea apropiată, iar cum Roberta e fată consecventă vrea ca lipsa intelectuală să fie dublată şi de cea fizică. Başca faptul că-n jur lipseşte damful cu care şi-a obişnuit preotesele, marele Zeus. Cu alte cuvinte, totul în jur e doar privaţiune pentru tânăra amazoană.

Totuşi, Roberta pare a fi sprijinită în aceste momente de grea încercare pentru sinapsele ei reumatice de corul amazoanelor PDL-iste. Acestea i-au trimis lui Năstase un coş cu banane transmiţându-i acestuia că nu s-a dat încă jos din pom. Că distinsele militante vânează bananele care cad din pom, ştiam, iar replica lor, care este la mintea bananei, reprezintă încă o dovadă că PD-L-ul este un mediu prin excelenţă pauper intelectual, ce pare a fi guvernat exclusiv de zeul Banană.

PD-L-ul furnizează de câţiva ani, femei “superioare” în politică. Două Elene, Roberta, Ridzi, iată-le doar pe cele mai exponenţiale. Pepiniera zeului Banană suntem convinşi că va fi fertilă şi pe viitor.

Rămânând alături de Roberta, cu siguranţă că nu vom fi nici apolitici, nici atemporali, dimpotrivă poate vom fi tentaţi să devenim afemeiaţi, însă un lucru e cert, rămânând alături de Anastase vom fi privaţi de Năstase şi implicit şi de însuşirea cea mai puţin trecătoare a omului.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/a-ul-privativ-si-zeul-banana-76317.html

Meseria de minoritar

Una dintre cele mai noi şi mai profitabile meserii se dovedeşte a fi cea de minoritar. Astăzi, dacă faci parte dintr-o minoritate, indiferent de natura ei, ai toate şansele să prosperi. Politicile de discriminare pozitivă care făceau vâlvă prin anii ‘90 în America s-au insinuat peste tot, în legislaţie, în mentalităţi. Există ONG-uri, există multe fonduri, şi-un sprijin politic şi legislativ la nivelul Uniunii Europene de a încuraja minorităţile de orice fel. Minorităţile sexuale, religioase, etnice, oferă şansa unei prosperităţi materiale şi sociale…

Sarabanda minorităţilor nu cunoaşte limite, dar până să ajungă să ne dea serioase bătăi de cap toate minorităţile bizare ce au împânzit America şi Occidentul, rămâne să ne batem capul cu minoritatea etnică maghiară. Şi aici nu cred că trebuie făcută o distincţie între liderii minorităţii maghiare şi comunitatea lor. Din moment ce de douăzeci de ani aceştia reprezintă minoritatea maghiară înseamnă că sunt expresia acestei comunităţi. La fel este şi-n cazul românilor majoritari, conducătorii de după ‘90 sunt produsul acestei majorităţi. Cei care ţin morţiş să contrazică faptul că între liderii maghiari şi comunitate este un acord deplin ar face bine să probeze dovezi ale unor manifestări de opoziţie, din sânul minorităţii maghiare, faţă de liderii UDMR. Aşa ceva nu există, ba chiar mai mult recenta aglutinare dintre Laszlo Tokes şi UDMR în vederea alegerilor pentru Parlamentul European a trădat legătura permanenta între cele două părţi, ce de ochii lumii se împărţeau în radicali şi moderaţi.

În consecinţă, uniţi în cuget şi-n simţiri, corifeii UDMR-işti sunt atât de optimişti în privinţa autonomiei încât nimic nu pare a le putea stăvili avântul. “Ni s-a spus că niciodată nu se va amplasa din nou Statuia Libertăţii în Arad. Şi ea există astăzi. Mai ieri, am auzit un politician român spunând că niciodată nu va fi autonomie teritorială. La care putem răspunde, de asemenea, doar cu: să aşteptăm până la capăt. Dacă vom fi uniţi, cuvântul românesc niciodată va însemna în maghiară în curând”, a declarat Marko Bela pe 15 martie.

Optimismul lui Marko Bela are susţinere faptică. UDMR-ul bifează din 1990 încoace o serie de avantaje, care cu timpul devin tot mai importante. Aşa că-şi pot permite să nesocotească sensul cuvântului niciodată, atâta timp cât liderii majorităţii n-au probat niciodată vreo faptă politică patriotică vizavi de iredentismul şi şovinismul maghiar.

Beneficiind de susţinerea pentru politicile minoritare din partea UE, ofensiva maghiară va deveni cu timpul, mai ales în contextul neparticipării la guvernare, mai puternică dinspre Bruxelles. Asta o va face şi mai eficientă, în condiţiile în care statutul nostru de colonie UE sporeşte şi mai mult pasivitatea noastră istorică.

Dacă meseria de majoritar pare a fi devenit una falimentară, în ziua de azi cea de minoritar reprezintă garanţia succesului. Timorând o majoritate prin permanenta victimizare şi revendicare de drepturi, minoritarii au devenit micii dictatori ai democraţiei.

Noul context mondial favorabil minoritarilor deschide o conjunctură istorică oportună realizării dezideratelor UDMR-iste. Cu atât mai mult cu cât nici pe vremea în care minorităţile nu se întemeiau politic şi juridic, majoritatea românească n-a fost una dominatoare, darmite acum când meseria de minoritar face carieră pretutindeni în lume.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/meseria-de-minoritar-76217.html

Piticii porno refuză “Crucea de Piatră”

Codul Penal, venit dinspre Bruxelles şi recent adoptat de către Guvern, conţine printre altele, legalizarea prostituţiei şi nepedepsirea incestului în cazul în care este consfinţit de ambele persoane şi acestea au peste 18 ani. Reacţia premierului este următoarea: “Nu ştiu dacă un lucru care nu este sănătos pentru societate trebuie neapărat încurajat de dragul de a face bani. Societatea românească nu ştiu dacă este pregătită pentru o asemenea decizie şi nu aş vrea să preluăm formula lui Machiavelli. «Scopul scuză mijloacele prin care trebuie sa facem bani»”, şi mai spune că acest subiect se impune a fi discutat cu Biserica Ortodoxă Română.

Toată această urticarie morală, care i-a apărut lui Boc şi altor politicieni, vizavi de subiectul legalizării prostituţiei, ascunde multă ipocrizie şi laşitate. Trăim într-o ţară în care homosexualitatea nu mai reprezintă o infracţiune. Parlamentul nu s-a opus acestei dezincriminări. De ce? Pentru că nu mai eşti un bun european azi, dacă te opui homosexualităţii. Acum, în cazul legalizării prostituţiei prevăzute în noul Cod Penal nu există o aşa de mare presiune din partea Europei. Poate doar dacă, prostituţia homosexuală ar deveni tema principală a dezbaterii. Astfel, dacă Europa nu ne impune drastic ceva, iar agenţii de influenţă intelectuală, societatea civilă subvenţionată din Occident pentru a manipula mentalităţile autohtone, nu sar în haită pentru a urla mediatic, suntem şi noi liberi să protestăm împotriva legalizării prostituţiei. Bogdaproste coana Europa că ne laşi să ne rezolvăm singuri problema cu curvele noastre.

Dar înainte de-a vorbi despre prostituţia legalizată, ar fi bine să aruncăm o privire asupra scenei sexuale din Românica zilelor noastre. Şi ce vedem? O ţară de vedete porno, începând cu profesoare porno, continuând cu eleve porno, cu vedete tv despre care ştim şi când le vine ciclul, cu amante de politicieni devenite ulterior ministrese, deputate. Aşa arată ţara în care politicienii protestează vehement împotriva legalizării prostituţiei invocând desigur, Biserica Ortodoxă. Faptul că instituţia Bisericii are cea mai mare credibilitate pentru români, rămâne în continuare un bun prilej pentru politicieni de-a parazita electoral această încredere.

Revenind la legalizarea prostituţiei ar fi bine de supus atenţiei, starea prostituţiei actuale, nelegalizată. În primul rând că România geme, şi la propriu şi la figurat, de sex tarifat. Începând cu lumea interlopă şi terminând cu traseismul cel mai ieftin, plecând de la sexul pe sute şi mii de euro, până la cel pe bonuri de masă, prostituţia a ajuns să funcţioneze până şi-n gaură de şarpe, sau poate mai ales acolo. De adăugat aici şi travestiţii şi pidosnicii care au obţinut şi ei dreptul de autovânzare. În acest context, paradoxal faţă de ceea ce se crede, legalizarea ar mai tăia din buruiană sălbatică a prostituţiei. Orice lege impune nişte limite, iar cadrul legalizat funcţionează în interiorul acestor graniţe. Se deduce logic de aici că o legalizare a prostituţiei n-ar presupune sporirea acestui flagel, ci dimpotrivă moderarea şi controlarea fenomenului.

Sigur că, din punct de vedere al moralei umane creştine este un păcat, dar raportat la prostituţie, România nu se află în starea de dinainte de păcat, astfel încât să putem spune că odată cu legiferarea respectivă apare şi păcatul. Dimpotrivă, fenomenul prostituţiei, chiar dacă se află în plină ilegalitate, penetrează mai toate zonele sociale.

Legat de atitudinea de oripilare şi de scârbă morală pe care o afişează parlamentarii în declaraţiile lor, ar fi interesant de aflat, câţi dintre aceştia au apelat, departe de casă, la serviciile plăcerii? Nu e nevoie să ne răspundă nimeni, ştim că politica e adesea asemuită cu cea mai veche meserie din lume, dar în acelaşi timp ne dăm seama că acest lucru este fals, deoarece dacă pentru prostituţie se dau bani şi se obţine plăcere, pentru politicieni se dau voturi şi se obţine în schimb multă durere. Atitudinea parşivă a politicienilor, şi faţă de acest subiect, demonstrează suficient, că bordelul politic bate oricând bordelul plăcerilor trupeşti. Ţara piticilor porno refuză să moară sub „Crucea de Piatră”.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/piticii-porno-refuza-crucea-de-piatra–75946.html

Autostrada suspendată către Cotroceni

Încă de anul trecut, după ce a câştigat primăria Capitalei în modul cel mai băsescian cu putinţă, Sorin Oprescu era visat de mulţi în postura de contracandidat al lui Traian Băsescu. De atunci încoace, glumeţul chirurg nu pregetă să nege o asemenea posibilitate. “Am reuşit să-mi supăr toţi prietenii. Eu sper să le treacă”. Asta este o bună tactică de fată curtată care face pe modesta mimând refuzul. Cu timpul prietenii pot fi tot mai insistenţi, iar ulterior de la prieteni se ajunge la cetăţeni şi uite aşa poate veni clipa când Sorin Oprescu urcat pe valul mulţimii anti Băsescu va spune cu greutatea pe suflet că trebuie s-o facă şi pe asta. Pentru a-şi creea premisele unui asemenea atac electoral, Sorin Oprescu are suficient timp. Să ne aducem aminte că ascensiunea lui în lupta pentru alegerile locale s-a realizat în timp record.

Toate acestea sunt pure ipoteze, dar posibilitatea ca un asemenea scenariu să devină realitate e foarte mare. De ce? În primul rând că performanţa electorală de anul trecut al lui Sorin Oprescu este una istorică. Să învingi la Bucureşti, fief al dreptei, un candidat al partidului aflat la putere nu e de ici colo. Plus că învingând un candidat PDL se clatină puţin mitul invincibilităţii lui Traian Băsescu. Toate acestea trebuiesc puse şi în contextul în care niciunul dintre ceilalţi potenţiali candidaţi nu pare să aibă datele necesare ca să rămână în picioare după un meci cu preşedintele jucător. Cei care nu dau nicio şansă variantei Oprescu în virtutea faptului că un candidat fără un partid puternic nu poate aduna voturile multe de la sate, omit mai multe aspecte. În primul rând că o asemenea variantă se discută doar în cazul unei alianţe a partidelor anti Băsescu. Nici la primăria capitalei, Oprescu n-a fost un independent pur, în fapt s-a bucurat din plin de sprijinul PSD. Oameni care să cumpere voturile de la partidele susţinătoare al lui Oprescu, s-ar găsi fără problemă. Sigur că-n ciuda acestei susţineri, Sorin Oprescu tot nu s-ar putea bucura de o campanie omogenă, de armată organizată, aidoma unui candidat desemnat de un partid. Acest minus este însă puternic compensat de faptul că în România alegerile se câştigă într-o proporţie foarte mare prin televizor, iar cum românii de la sate în marea lor majoritate au televizor, vor fi numai buni de manipulat. Acest atuu al apariţiilor televizate este unul forte pentru Sorin Oprescu, la fel cum e şi pentru Traian Băsescu.

De fapt de ce spun mulţi că Sorin Oprescu este singurul care-i poate ameninţa poziţia lui Băsescu? Răspunsul e simplu, are aceleaşi semnealmente telenovelistice care prind la popor. Chit că n-a făcut mai nimic de când a ajuns primar al Capitalei. În loc de suspendarea autostrăzii, mai degrabă pare a se fi suspendat munca în mandatul lui Oprescu. În rest, mulţi moşi Crăciun şi cârnaţul cel mai lung. Dar acestea nu sunt impedimente pentru un candidat în România. Alta e placa cu care se câştigă la noi. Ideea e să fii băiat de viaţă, aidoma unui personaj de telenovele, să ai ceva de flăcău tomnatec şi vesel, care chiar dacă e cu părul alb sau cu chelie pronunţată să pară că poate oricând s-o mai pişte pe una de fund. Din ăştia vrea poporul, circari şi papagali de televizor. Exact publicul care soarbe cu nesaţ mizeria emisiunilor de divertisment e cel care alege conducătorii în ţara aceasta. În acest caz sunt convins că alegerile care vor veni, vor proba, din nou, acest fapt.

În ceea ce priveşte restul posibililor candidaţi, totul pare lipsit de vlagă în jur. PNL-iştii nemaiavând forţa de a se bate cu cineva din exterior se bat între ei, iar PSD-ul pare a-l lăsa din braţe pe Adrian Năstase, cât îl priveşte pe Mircea Geoană el este tipul candidatului iepure de care pomenea Năstase. Totul converge în a asigura un culoar bun pentru Sorin Oprescu, însă rămâne ca timpul să rezolve şi această problemă.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/autostrada-suspendata-catre-cotroceni-75893.html

Prin noi înşine sau prin alţii?

Febra alegerilor prezidenţiale a început să cuprindă şi firava opoziţie liberală. În luptă cu astenia politică, PNL caută ca prin congresul din 21 martie să-şi aleagă atât şeful partidului, cât şi un posibil vârf de lance pentru competiţia prezidenţială.

Dintre cei doi combatanţi, Călin Popescu Tăriceanu şi Crin Antonescu, ultimul foloseşte ca armă discursul entuziast care proclamă voinţa de putere liberală contra lui Traian Băsescu. Poziţia lui Tăriceanu pare la prima vedere bazată pe scepticism şi pesimism. Acesta afirmă: “Azi, eu spun clar că, aşa cum arată sondajele, PNL-ul nu are cum să-l învingă pe Traian Băsescu”. “Ne trebuie un candidat care să ralieze şi electoratul celorlalţi în jurul lui”. Cu alte cuvinte Tăriceanu recunoaşte că nu poate să-l învingă pe Băsescu, dar nici nu întrevede o altă alternativă învingătoare din sânul partidului, extinzând discuţia asupra unei posibile susţineri pentru un candidat capabil să polarizeze un bazin electoral multi-politic. Foarte mulţi analişti consideră poziţia lucidă a fostului premier perdantă din punct de vedere al imaginii. Privind mai în adâncime, ne putem da seama că varianta pe care Tăriceanu o vehiculează, aceea a susţinerii unui candidat cu o arie mai largă de acoperire electorală decât cea a votanţilor PNL, poate da mult mai multe speranţe liberalilor conştienţi totuşi de diminuarea forţei lor şi de decalajul din sondaje faţă de Traian Băsescu.

Această variantă a unui independent care să coaguleze forţele anti Băsescu circulă de mai multă vreme. Singurul nume aruncat pe piaţă până acum este cel al primarului capitalei, Sorin Oprescu, care se străduie din răsputeri, deocamdată, să dezmintă această posibilitate. Cert este că nici PSD-ul, care bate doar dintr-o aripă contra lui Băsescu şi nici PNL-ul căzut într-o opoziţie demnă de lupta cu morile de vânt, nu par a avea forţa proprie de propulsie a unui candidat solid pentru prezidenţiale.

În ciuda acestei situaţii delicate pentru opozanţii politici ai lui Băsescu, Crin Antonescu rămâne fidel devizei liberale tradiţionale, prin noi înşine. La antipod, soluţia exprimată de Călin Popescu Tăriceanu pare a fi mai solidă având în vedere dificila luptă cu Traian Băsescu. E foarte adevărat că este şi mai greu de realizat, iar faptul că, deocamdată, virtuala alianţă transpartinică anti Băsescu doarme în sertare, menţine totul la stadiul de utopie politică. Cu toate acestea, utopiile creează până la urmă emulaţie şi iluzie. Astfel că, dacă la prima vedere Tăriceanu pare a fi cel cu frâna trasă, mergând mai în profunzime ne putem da seama că poziţia sa este de fapt mai plină de elan şi de emulaţie politică, părând a fi rodul unei strategii de consultanţă politică bine gândită.

Tot din arsenalul strategic pare a fi şi extrasă şi atitudinea de noncombat vizavi de contracandidatul său la funcţia de şef al partidului. Dacă s-ar fi luat la trântă cu rivalul său apelând la „cocoşisme” politice, Tăriceanu n-ar fi avut nicio şansă. Imaginea sa de om care se încăpăţânează să staţioneze într-un scaun al puterii cu orice preţ încă nu a fost ştearsă din percepţia publică. Probând o nouă dovadă a încăpăţânării sale faţă de propriul partid, printr-o abordare agresivă şi triumfalistă, Tăriceanu ar fi riscat să adune un puternic val de antipatie în partidul său.

Partidul liberal se află la un moment de răscruce politică, fiind nevoit să opteze ori pentru varianta „prin noi înşine”, care i-a consacrat pe prima scenă politică românească, ori dimpotrivă pentru alternativa… „prin alţii”. Contextul politic actual pare a impune mai degrabă o dezicere de străvechea deviză liberală…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/prin-noi-insine-sau-prin-altii–75773.html

Alianţa, interceptarea şi zgârciob(oc)ul)

“E bietul om sub vremi”, spune cronicarul, tot acolo pare să fie şi guvernul Boc, şi încă sub vremi de criză. După ordonanţa neconstituţională a cumului pensie – salar de la stat, actualul guvern a pomenit de curând şi de varianta suspendării remunerării dreptului de autor. Motivul invocat ar fi acela că sub acest contract sunt mascate salarizări neimpozabile. Pentru ca să nu mai existe salar la negru se discută anularea contractului dreptului de autor, care este sfânt oriunde în lume. Nimic mai aberant. Salarii la negru s-au dat şi se vor da peste tot în lume, din America până-n Europa Occidentală. Măsura de contracarare a veniturilor neimpozabile nu poate fi anularea contractului dreptului de autor, care reglementează activitatea unor profesii liberale, oameni de cultură, jurnalişti. Soluţia eliminării sau a limitării unui abuz nu poate fi desfiinţarea unui contract necesar şi util care nu este sursa directă al acelui abuz. Există mijloace de control fiscal care pot, eventual, supraveghea impozitarea salariilor. Dacă s-ar lua această măsură absurdă afectaţi ar fi, din nou, artiştii, scriitorii, adică „vampirii” ce sug sângele poporului Asta da strategie economică profesionistă de luptă contra crizei. Ca să fie dreptate în ţară sunt loviţi artiştii în dreptul lor de autor. Ce importanţă au ei? Important este să avem procurori bine plătiţi, parlamentari şomeri pe sute de milioane şi-o clasă politico-economică putred de coruptă şi bogată, care iată se luptă cu răsplata muncii de creaţie. Este mai mult decât revoltătoare obsesia Guvernului de-a lovi tot felul de categorii profesionale, deloc pricopsite, actori, profesori, medici, jurnalişti, ca şi cum aceştia ar fi sugativa financiară a ţării, nu mafioţii de ieri care au furat statul român după care au intrat în regimul privat şi-au devenit influenţi oameni de afaceri sau politicieni. Susţinând o asemenea politică, halucinantul personaj, Emil Boc are toate datele să rămână ca unic şi irepetabil, numai să nu-l prindă Paştele pe post de miel sau de ou roşu, fiindcă amândouă pentru a putea fi deservite au parte înainte de-o lovitură în cap, în cazul lui lovitura ar putea fi dată de posibilele turbulenţe sociale ce ameninţă să izbucnească anul acesta. Ţara formei fără fond se exprimă la tot pasul. Legea interceptării telefoanelor aplicată sub directiva americană şi UE ne prinde pe noi în defazaj complet. Amestecaţi şi noi în problema mondială a terorismului, fără să avem nicio legătură cu ea, terorişti mai feroce decât proprii conducători n-am avea de unde să găsim, am achiesat şi noi ca maimuţele dornice de interceptare. Pentru occidentalii care vin după decenii de prea multă libertate, aceste măsuri de securitate îi opresc un pic din datul liber peste cap, pe când noi, care ne-am interceptat decenii la rând şi visele, rămânem sub interceptare în orice veac. Aliaţii PDL-PSD îşi maschează adulterele în continuare şi ne dau asigurări că de fapt nu s-au luat din interes fiindcă s-au iubit de mai mult timp. Ni se spune că alianţa aceasta s-a încercat şi acum doi ani, cu alte cuvinte trebuie să pricepem noi ăştia mulţi şi numai buni de manipulat, că alianţa e trainică fiindcă nu s-a născut peste noapte, ci a fost coaptă demult. “Am vrut să facem o majoritate PSD-PDL acum doi ani”, ne spune Mircea Geoană. Că ne-au copt-o demult îi putem crede, dar altceva nu.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/alianta-interceptarea-si-zgarciob-oc-ul–75611.html

Nepotismul nu intră în criză

“Mii de tineri competenţi nu mai au speranţa că ţara lor mai are nevoie de ei, în timp ce odraslele nomenclaturii PSD se bucură de cele mai bune case şi de cele mai importante funcţii. Nepotismul practicat de Guvernul Adrian Năstase a depăşit orice măsură”.

Aşa declara în 2004, prin orificiul vorbitor Boc, care odată ajuns premier se ilustrează nu doar prin incompetenţă, ci şi prin nepotismul de care, nu demult, îl acuza pe Adrian Năstase. Aducerea nepoatei sale, în cancelaria guvernului, reprezintă un gest semnificativ pentru calitatea politică şi umană, a celui care a excelat de-a lungul timpului prin servilism şi parvenitism. Acest ultim gest, de nepotism, nu vine decât să-i şubrezească şi mai mult credibilitatea politică, aflată oricum într-un grad scăzut. Toate aceste măsuri vin după ce înainte aparatul executiv a fost redus drastic, sute de angajaţi fiind concediaţi. În acelaşi timp, liliputanul premier şi-a adus de la Cluj, 24 de colaboratori, mulţi dintre ei fiind ori foşti angajaţi ai primăriei, ori colegi de la universitate. Pentru a le asigura acestora locuinţe şi navetă, Boc a avut grijă să suplimenteze alocările bugetare de rigoare.

Aducerea pe bază de relaţii a prietenilor şi a familiei, concedierea unor angajaţi şi mărirea cheltuielilor privind aparatul prezidenţial fac parte şi ele din arsenalul de măsuri anti-criză privind siguranţa financiară a demnitarilor. Dacă guvernul nu este în stare să ia măsuri anti-criză privind economia ţării, să nu ne facem nicio grijă pentru actualii guvernanţi, dimpreună cu familiile şi prietenii lor, că vor intra în criză. Din acest punct de vedere, mai marii ţării şi-au luat toate măsurile de precauţie în faţa crizei.

Pe zi ce trece ne dăm seama că această alianţă mamut nu s-a înfiinţat decât pentru a polariza oportunismul clasei politice. Explicaţia privind motivaţia nobilă a înfăptuirii acestui aşa-zis, pact pentru România, şi anume nevoia realizării unei coaliţii cu o majoritate solidă pentru a avea un guvern stabil în vremuri de criză este o pură demagogie. În primul rând că e nevoie de un guvern competent, degeaba există o largă majoritate, pentru că singurii care trag foloase din aceasta, deocamdată, sunt cei ce o formează. E limpede pentru oricine că această alianţă s-a făcut nu pentru a polariza energiile clasei politice, ci pentru a aduna la un loc mafia politico-economică a României, cu gândul că sub cupola unei asemenea majorităţi, baronii vor cădea mai greu din podul cu slănină.

Actualii miniştri din guvernul PSD-PNL sunt barometrul competenţei acestei alianţe, iar în aceste condiţii guvernarea are toate şansele să se clatine având în vedere uraganul crizei ce tocmai s-a declanşat. Efectele acesteia îl vor afecta din punct de vedere electoral şi pe Traian Băsescu. În această idee, se zvoneşte că preşedintele jucător este dispus să-şi ia măsuri de siguranţă privind cel de-al doilea mandat şi să organizeze alegeri prezidenţiale anticipate, simultan cu alegerile pentru europarlamentare. Bulgărele crizei plecat la vale va fi mult mai mare în toamnă, iar asta s-a putea să-l coste electoral pe Traian Băsescu, care ar fi avantajat de un scrutin, cât mai repede favorabil.

Toate mişcările celor aflaţi la putere au o singură ţintă, aceea de-a face tot posibilul pentru a nu intra ei în criză. Conservarea mandatelor, a funcţiilor, nepotismul sunt priorităţile actualei puteri, totul sub deviza: focul la oala noastră. Până la urmă, focul sub care se va încălzi ciolanul puterii va crăpa şi oala, însă oalele sparte vor fi plătite ca de obicei, tot din buzunarul celor mulţi.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/nepotismul-nu-intra-in-criza-75393.html

Întreprinzătorii privaţi, antidotul crizei

Recent, Barack Obama a promulgat planul de salvare a economiei SUA, în valoare de 787 miliarde de dolari. Strategia anticriză prevede atât scăderi de taxe cât şi învestiţii mari în infrastructură precum şi în sectoarele strategice ale economiei SUA. Programele anticriză din SUA şi Germania pun accentul în primul rând pe reducerea fiscalităţii şi pe investiţii în infrastructură (şosele, căi ferate, poduri, şcoli).

Planul românesc anticriză nu putea fi decât unul original, el conţinând multe măsuri ce nu au de-a face deloc cu combaterea crizei. Spre exemplu, achitarea datoriilor guvernului în valoare de 8 miliarde nu reprezintă o măsură anticriză, aceste datorii trebuiau plătite indiferent dacă venea criza sau nu. La rândul lui nici „Programul rabla” nu reprezintă un antidot la criză. În primul rând că programul a fost început în 2005, când nici nu se pomenea măcar de criză, iar în al doilea rând suma obţinută pentru cele 60.000 de maşini, circa 55 de milioane de euro, este mai mult decât infimă pentru a putea resuscita industria auto, în contextul în care cifra de afaceri a acestei industrii pe 2008 a fost de 10 miliarde de euro. O altă măsură populistă a guvernului care nu numai că n-ar duce la ameliorarea crizei, ci dimpotrivă ar putea-o adânci, ar fi aceea de-a mări pensiile şi salariile pentru a stimula consumul, când, de fapt, mai degrabă s-ar crea un deficit bugetar prin această măsură aberantă.

Analizând comparativ programul românesc, aşa-zis anticriză, cu cele din America şi Germania ne putem da seama că măsurile cuprinse în acesta sunt mai degrabă menite a conserva o execuţie bugetară normală. Cu alte cuvinte, nu sunt măsuri menite să stimuleze sistemul privat, sunt doar nişte corective bugetare care nu au nevoie de criză pentru a fi puse în aplicare. Una din măsurile cu adevărat anticriză pe care atât America cât şi Germania au luat-o, şi anume reducerea fiscalităţii, nu numai că n-a fost adoptată de guvernul nostru, ci dimpotrivă se face totul pentru creşterea fiscalităţii, în special prin mărirea contribuţiilor la asigurările de sănătate.

Modul absolut neprofesionist de gestionare a crizei transpare tocmai din lipsa de încurajare a mediului privat. Asta în contextul în care numărul şomerilor va creşte alarmant, iar această forţă de muncă liberă nu va mai putea fi exportată spre ţările calde, la căpşuni şi în construcţii. Dimpotrivă se preconizează o reîntoarcere a românilor plecaţi la muncă în afara graniţelor care au început deja să resimtă din plin criza. Absorbţia acestei forţe de muncă ar putea fi făcută de marii investitori privaţi, cu condiţia ca aceştia să beneficieze de facilităţi fiscale pentru a nu se sufoca financiar. Din păcate, confuzia politică şi economică este cea care domneşte peste actualul guvern, care se dovedeşte a fi incapabil să propună măsuri viabile anticriză, măsuri cu caracter capitalist.

Marile firme private au o contribuţie semnificativă la produsul intern brut, iar prin stimularea acestora s-ar putea produce o relansare economică. Din păcate aceste insule de capitalism autentic care au preluat forţa de muncă rămasă pe drumuri în urma închiderii marilor combinate şi fabrici comuniste nu sunt răsplătite în niciun fel de către statul român. Dacă actualul guvern nu se va trezi la realitate şi nu va realiza un plan pe termen lung de ieşire din criză, care să includă încurajarea fiscală a marilor întreprinzători privaţi, precum şi ample lucrări de infrastructură, s-ar putea ca bolovanul crizei să ne împingă direct spre colapsul economic.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/intreprinzatorii-privati-antidotul-crizei-75256.html

Cu opinca-n cizmă

Crimele şi violurile infractorilor români din Italia radicalizează din nou discursul politicienilor italieni împotriva etnicilor noştri. Se vorbeşte de un Holocaust împotriva românilor. Degeaba ne revoltăm acum, ca români, că suntem discriminaţi şi invocăm drepturile omului şi apartenenţa noastră la U.E. Exodul masiv al românilor spre Italia s-a făcut atunci când România nu era o ţară membră a Uniunii Europene.

Dintre toate celelalte ţări UE, la vremea aceea, Italia era singura destinaţie ospitalieră pentru forţa de muncă românească. Banii câştigaţi de românii din Italia, iar ulterior şi de cei din Spania, au ţinut bugetul nostru în picioare. Acesta a fost durul tratament pe care Italia „fascistă”, “mussoliniană” l-a aplicat bieţilor românaşi, locuri de muncă bine plătite, mai ales în comparaţia cu penuria din ţară. Nu neagă nimeni faptul că Italia a avut de câştigat din acest supliment masiv de forţă de muncă românească. Interesul era satisfăcut de ambele părţi.

Strecurătoarea fiind prea largă, acolo au ajuns şi o grămadă dintre fruntaşii mediului infracţional românesc. E firesc ca Italia să reacţioneze dur, iar reproşul faptului că pentru cei puţini de-o anumită etnie trebuie să plătească întreaga comunitate etnică este unul pur emoţional. Dacă mâine în România ar apărea o suită de infracţiuni făcute de maghiari sau de altă etnie, cu siguranţă că-n sânul opiniei publice s-ar naşte sentimente xenofobe şi şovine la adresa întregii etnii. E uşor în teorie să invoci principii ale democraţiei şi ale logicii, însă marea masă de oameni simpli e condusă de reacţii emoţionale şi nu de principii de drept. Un singur principiu funcţionează neperturbat, oriunde: pentru cei puţini vor plăti mereu cei mulţi. Acest principiu stă la baza oricărei crize, inclusiv cea economică prin care trecem.

Statul român n-a fost în stare să ofere nici locuri de muncă avantajoase românilor cinstiţi plecaţi în Italia şi nici puşcării ermetice pentru infractorii ajunşi acolo. Cu alte cuvinte, statul român n-a avut nicio responsabilitate, a pasat-o statului italian, iar acum sare la modul cel mai demagogic cu putinţă în apărarea românilor de acolo.

Soluţia întoarcerii în ţară pe care o preconizau discursurile politicienilor, pe vremea când economia duduia a minciuni, e demult moartă. Nu ne rămâne decât să protestăm energic prin tot felul de petiţii şi să facem multe emisiuni pe tema aceasta, pentru a dezbate (popor mai iubitor de dezbateri ca al nostru mai rar) la nesfârşit o altă criză.

În concluzie, prea ne vrem noi cu sacii-n căruţă fără să mişcăm un deget. Dacă n-ar fi venit această criză mulţi dintre cei care au strâns ceva cheag prin ţările calde ar fi continuat să vină să investească-n ţară, în imobiliare şi construcţii. Cum criza a lovit cel mai tare în cele două domenii, visul multora de întoarcere s-a prăbuşit, dar şi speranţa statului român că poate înghiţi bani la buget, pentru care n-a creat nici cele mai mici condiţii. Ne putem păcăli pe noi la nesfârşit, dar vremea scadenţei politicilor de stat iresponsabile, de după 1990, a şi venit deja.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cu-opinca-n-cizma-74976.html

Gaura din tricolor

Pentru toţi politicienii români retrogradarea în opoziţie este prilejul unei sulemeneli morale. Practic se produce o revirginare, se coase la loc himenul politic şi se defilează din nou pe trotuar în speranţa atragerii de noi ştampile aducătoare de voturi. Tot discursul de opoziţie a celor care odinioară au fost tartorii puterii capătă un ton civic, protestatar cetăţenesc.

E interesant să-l vedem acum pe Adrian Năstase acuzându-l de tendinţe autoritariste pe Traian Băsescu, după ce patru ani cât a fost prim ministru a făcut o obsesie în a controla totul, în special mass media. Nu e mai puţin adevărat că Adrian Năstase nu greşeşte atunci când îi face portretul lui Traian Băsescu. Toţi au dreptate când e vorba de celălalt, în ţara asta e uşor să ai dreptate, mai greu e să faci dreptate. Absenteismul tot mai ridicat nu pare a fi o soluţie, dar nici votul se pare că nu rezolvă nimic. Practic votul dat spre un candidat are următoarea finalitate concretă. Candidatul cu pricina ajunge, să zicem, în funcţie. Cu alte cuvinte acelui om i se schimbă viaţa datorită acelui vot, şi i se schimbă în bine. Românii au ajuns să voteze nu întru binele lor, cum ne predică teoria votului democratic, ci înspre binele candidaţilor care se realizează în viaţă, dimpreună cu familiile şi prietenii lor.

De fapt acest absenteism are la bază şi un alt fenomen. La ora aceasta nu mai există partide de masă, partide ale căror doctrină, ideologie să se identifice cu masele. Există o ruptură totală între mase şi partide. De aici fireasca dezinteresare a oamenilor exprimată prin absenţa de la vot.

Nemaiexistând o legătură naturală între popor şi partide, lumea politică devine o lume paralelă care ajunge să mai însemne doar formal ceva, în fapt fiind lăcaşul parveniţilor. Dacă România n-ar fi legată azi la circuitele europene ar avea toate datele pentru o implozie care cine ştie dacă nu ar duce spre o dictatură. Adevărata sancţiune aceasta ar fi, dar din fericire pentru politicieni, UE veghează şi la păstrarea formelor democratice.

În acelaşi timp veghează şi la statutul nostru de semicolonie pe care l-am îmbrăţişat cu o euforie şi-o lipsă de discernământ rar întâlnite în istorie. Un ultim caz care a scos la lumină acest statut al nostru este cel al concesionării resurselor petroliere maritime din recent dobândita Insulă a Şerpilor. Ruptura între cele două Românii stă la baza explicaţiilor privind vânzarea de după 1990 a resurselor subsolului.

Discuţiile legate de acest caz provocă o reacţie emoţională inutilă. Atunci, în 1992, când s-a semnat contractul, dacă spunea cineva că nu ne vindem ţara era automat stigmatizat drept comunist. Între timp s-a cam vândut toată ţara aşa că nu-şi mai rostul patriotismele tardive. De ce la vremea marilor privatizări din bunul public nu s-au răsculat atât de vehement marii “deontologi” şi politicieni ai ţării? Păi dacă sunt atât de indignaţi de statutul de semicolonie, să propună naţionalizarea, iar dacă nu vor asta, atunci să ne lase cu lamentaţia post festum.

Din moment ce de bună voie şi nesiliţi de nimeni am acceptat cedarea bogăţiilor subsolului, ce rost mai au acum indignările de tip talkshow? Probabil trebuie să crească ratingul TV, singurul lucru care creşte în ţara aceasta de după 1990. Totul se împuţinează şi se strâmtează în ţara aceasta, singurul lucru care se lărgeşte din ce în ce mai tare e gaura din tricolor.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/gaura-din-tricolor-74626.html

Cauzele şi efectele crizei (II)

Avalanşa odată declanşată, a luat proporţii necontrolate. Hârtiile de valoare asigurate cu ipoteci erau la mare căutare. Pentru că băncile nu mai biruiau la un moment dat cu cererea de astfel de hârtii de valoare, dat fiind faptul că ele depăşeau numărul de ipoteci existente, s-au creat mai multe ipoteci.

Pentru a crea mai multe ipoteci, băncile americane au oferit credite în condiţii de maxim confort. Nu mai avea nicio importanţă capacitatea de solvabilitate a clientului, singurul scop era atragerea de cât mai mulţi clienţi. Astfel au apărut aşa numitele subprime, adică credite acordate persoanelor cu bonitate precară. Clienţii acestui tip de credit de categoria a doua ajungeau să fie femei de serviciu sau chiar şomeri. În perioada 2000-2005, volumul lor a crescut cu 495 miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Acest circuit al banilor, în care sume din întreaga lume mergeau către băncile americane ipotecare, iar de la acestea la cumpărătorii caselor, ca mai apoi să curgă din nou spre băncile din întreaga lume, s-ar fi perpetuat la nesfârşit, în cazul în care preţurile imobilelor ar fi crescut în continuare. Oferta fabuloasă de case noi a dus la o suprasaturare a pieţei, astfel că preţurile au început să cadă. Creditele au fost stopate deoarece băncile ipotecare au realizat că nu-şi vor mai primi banii înapoi, dată fiind blocarea pieţei. Euforia cu care era ridicat în slăvi sistemul de credite ajunsese la cote paroxistice. Rolul său benefic pentru viaţa celor mulţi făcea din credit un fel de ajutor social dat cetăţeanului sărac. În România, spre exemplu, a existat mai mereu o frustrare privind spre America, unde creditele pentru case se dădeau cu o lejeritate nemaipomenită. Toată această criză a scos la iveală dedesubturile mecanismului sistemului de credite. Lăcomia şi pofta de înavuţire a celor puţini şi bogaţi se puteau alimenta prin acest sistem care, în primă fază, părea benefic pentru cei mulţi. Acum cei mulţi vor fi nevoiţi să plătească dimpreună cu statele lor, multe sărace sau medii, excesul celor bogaţi care doreau să devină şi mai bogaţi. O cifră concludentă cu privire la anomalia şi la dezechilibrul unui capitalism peste limită este dată de procentul de 40% din populaţia săracă care deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Oligarhia financiară domină lumea. Şi o va domina în continuare pentru că aceste vremuri de criză sunt pentru unii ciumă, iar pentru alţii, mumă. Vor apărea acei îmbogăţiţi ai crizei, aşa cum apăreau ei după războaie sau revoluţii. Bineînţeles că de câştigat vor câştiga tot cei cu bani, care, având lichidităţi, pot profita de căderea pieţei cumpărând acţiuni la băncile căzute. Tot acest seism financiar mondial a provocat aprige discuţii despre soliditatea sistemului capitalist. Practic, capitalismul şi-a încercat graniţele şi se pare că şi le-a şi găsit. Orice sistem îşi vede limitele la un moment dat. Cu siguranţă că nu se va mai zburda pe imaş cum s-a făcut până acum clamând libertatea economică şi se vor căuta metode de ajustare şi control pentru ca sistemul să n-o mai ia razna. Despre viitorul capitalismului vorbesc mulţi prezicători, mai degrabă la modul în care ajung să-i cânte prohodul. Dacă ar fi să ne luăm după aceste previziuni, mai mult sau mai puţin realiste, ne-am da seama că există o ironie a sorţii în ceea ce priveşte soarta noastră istorică. Toate sistemele politice şi economice ajungem să le asimilăm în momentul decăderii lor, aşa a fost şi cu comunismul şi, cine ştie, poate aşa va fi şi cu capitalismul. Suntem într-un defazaj istoric perpetuu, iar rezultatul acestui fapt este că ajungem mereu pe post de pagube colaterale. Ajunşi fără nici cel mai mic dram de putere şi independenţă ca stat, va trebui să plătim şi noi pentru oalele sparte de alţii. De fapt, peste tot în lume rezultatul distracţiei este acesta, statele şi guvernele iniţiază programe de salvare, prin urmare cei mulţi vor fi nevoiţi să plătească, ca de fiecare dată în istorie, distracţia celor mari şi puţini.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cauzele-si-efectele-crizei-ii–74263.html

Cauzele şi efectele crizei (I)

Foarte multă lume, specialistă şi nespecialistă, vorbeşte la nesfârşit despre criză. Se analizează prăpăstios efectele, iar cauzele sunt explicate formal şi superficial, astfel că nimeni nu apucă să înţeleagă pe deplin resorturile profunde ale fenomenului crizei financiare.

La noi criza a fost un subiect cu motivaţie pur electorală, până mai ieri, iar acum că a venit peste noi se fac programe anticriză la televizor. Obligatoriu totul trebuie făcut, la noi, la televizor. Acolo se câştigă şi se pierde în politică. În rest, fiecare în biroul lui ministerial, prezidenţial, parlamentar, e mai preocupat probabil de cine-l ascultă sau de ce-au mai zis cei ce sunt ascultaţi de el. În birourile politicii româneşti sunt căutate armele pentru şantaj, iar la televizor au loc dezbaterile cu alură de profesionism bine fardat ca să nu iasă la iveală impostura dosită prin culise. În România ultimilor ani a duduit consumul, în sensul că băncile dădeau credite în prostie, credite care, de fapt, erau cu sursă externă. Cu alte cuvinte, toţi aceşti bani care se rulau prin credite şi consum erau bani fictivi, în sensul în care ei nu erau rodul unei producţii economice proprii. De aici şi lipsa de “anticorpi” la criză, noi neavând practic economie producătoare, ea fiind susţinută exclusiv de importuri. Însă dacă nu tot nu suntem în stare să ne apărăm în faţa crizei, măcar să-i înţelegem fenomenologia. Despre geneza crizei s-a vorbit foarte puţin, spre deloc, astfel încât s-a lăsat impresia că această criză are o cauză naturală, inevitabilă, cumva aidoma unui seism sau unor fenomene meteorologice. Această ceaţă aduce cu sine deresponsabilizarea unui întreg sistem bancar care a stat la baza acestei crize. Începuturile pleacă de la un mecanism financiar simplu. În America se ajunsese la situaţia în care aproape oricine îşi putea permite un credit. Zilierii care câştigau cinci dolari pe oră sau lucrătorii sezonieri erau contactaţi de intermediari pentru a-şi lua un credit. În cazul în care aceştia nu mai puteau plăti creditul pe o casă de 200.000 de dolari, erau sfătuiţi să mai contracteze un credit, deoarece în câţiva ani casa ar fi ajuns la 300.000 de dolari, iar în cazul neachitării, banca ar fi preluat casa la preţul ei crescut. Cu alte cuvinte, nimeni nu ieşea în pierdere, atâta timp cât preţurile creşteau. De aceea, firmele au construit tot mai multe case, 1,2 milioane an de an. Pentru că mecanismul creditării a luat o amploare neaşteptată băncile au recurs la o găselniţă. Creditul pe care cetăţeanul X l-a luat de la banca Y era transformat în acele hârtii de valoare asigurate cu ipoteci, ce puteau fi vândute la alte bănci din lume. Explicat la modul cel mai simplu, mecanismul se desfăşura în felul următor: banca ipotecară primea creditul înapoi de la o altă bancă străină sau fond de investiţii, care ajungeau ele să încaseze dobânzile de la cumpărătorii de case, iar banca ipotecară cu banii primiţi putea oferi noi credite. Astfel toată lumea era mulţumită, cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci încasa dobânzile, iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Având, din nou, banii la dispoziţie, banca putea acum să acorde un nou credit. Acele hârtii de valoare asigurate de ipoteci vândute de banca ipotecară americană spre alte bănci din lume şi investitori financiari, care, la început, erau sursa avalanşei de prosperitate, au devenit, ulterior, virusul transmiţător de faliment mondial. În această horă globală s-au prins o grămadă de bănci şi de investitori financiari: Deutsche Bank, UBS – din Elveţia, Credit Agricole – din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho… (va urma)

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cauzele-si-efectele-crizei-i–74207.html

Biblia după Marko

Revizionismul cu care Traian Băsescu dă târcoale Constituţiei nu putea să lase rece un alt tip de revizionism, mai vechi şi mai încăpăţânat, şi anume cel maghiar. Marko Bela, imediat cum a auzit că se pune la cale revizuirea Constituţiei, a deschis gura şi a decretat din puţul gândirii: “Dacă se discută despre schimbarea sistemului sau regândirea sistemului democratic din România, regândirea relaţiilor între Preşedinţie, Guvern, Parlament, problema justiţiei, atunci eu aş afirma că e nevoie de schimbări radicale şi în ceea ce priveşte abordarea problemei etnice”.

Adică, dacă tot vreţi voi să schimbaţi relaţiile politice între puterile statului, nu vreţi voi să ţineţi cont şi de o altă putere în stat, şi anume UDMR? A ieşit ceata lui piţigoi de la guvernare, dar tot mai ciripeşte. Nu ne uitaţi că nici noi nu v-am uitat, vrea să ne spună Marko Bela. Dincolo de ce declară Marko şi ai săi, de fiecare dată când se iveşte oportunitatea de-a trage focul sub oala UDMR-istă, ar fi bine să ne mai uităm şi-n ograda proprie, unde paiele sunt mereu aprinse. La noi nimic nu e ocrotit de revizuiri, toate pot fi aruncate pe foc, iar dacă nu mai avem ce pune pe foc, punem paie. În cazul de faţă avem ce pune pe foc, şi anume Constituţia prezentă. Revizuirile propuse de Comisia Prezidenţială converg spre a da ca prerogativă preşedintelui dizolvarea Parlamentului, la fel precum se dizolvă cuburile de gheaţă în paharul cu whisky. “Foarte bine, să se revizuiască primim, dar să nu se schimbe nimic”, ca să-l cităm pe conu` Iancu. În cazul acesta, pe când o revizuire a Bibliei? Să dăm cu tablele de pământ ca Moise, iar când ajungem la Vechiul Testament să apară şi apostolul Marko. Biblia după Marko nu ştiu cum ar putea suna, însă biblia pământească, care este Constituţia, dacă ar fi după Marko, abia atunci am vedea noi dizolvare. Ne-am dizolva cu toţii în ţinutul Harcov, mai ceva ca-n triunghiul Bermudelor. Revizuirea e modul nostru de a fi în istorie. Toţi cei care vin la cârmă trebuie să smulgă din rădăcini tot ce-au făcut ceilalţi. N-am fi liniştiţi, dacă n-am scoate iarba cu rădăcină cu tot, ca mai apoi, când dă colţu` ierbii din nou, să poată spune noul regim că din cauza lui a încolţit iarba. Cam acesta este cercul vicios în care ne învârtim de atâta timp, iar vicleanul Marko îşi secretă cu mare plăcere substanţele toxice pentru a mai usca o dată iarba noastră, doar, doar s-o mai revizui ceva şi-n folosul iredentismului. Toate acestea, în speranţa că va creşte iarba şi-n curtea sa.

Slabe speranţe, mai ales că, după ieşirea de la guvernare, UDMR-ul pare tras pe linie moartă.

Parafrazând finalul romanului “Groapa”, al lui Eugen Barbu, putem spune că Marko a şi început să audă cum creşte iarba pe mormântul politic al UDMR.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/biblia-dupa-marko-74036.html

Oraşul nimănui

A trecut jumătate de an, de când s-a instalat administraţia Bolojan. După atâta timp expiră orice perioadă de graţie. Realizările nevăzute ale administraţiei locale, în cazul în care există, nu prea mişcă pe nimeni. Pentru simplul cetăţean al urbei, de pe malul Crişului Repede, nu există decât ceea ce se vede.

Iar ceea ce se vede arată un adevăr dureros, orădenii şi-au ales din nou o conducere delăsătoare, în buna tradiţie a administraţiilor locale, de după 1990. Profitând de neputinţa fostului primar, exportat la Bruxelles şi importat, din nou, în Parlamentul naţional, actualii edili locali au triumfat în alegeri, absorbind toate dezamăgirile şi frustrările orădenilor. Conducând, atât oraşul cât şi judeţul, noii înscăunaţi păreau să pornească pe cai mari. Dar una este campania electorală şi altceva se întâmplă, atunci când partea moale a corpului se întâlneşte cu comoditatea scaunului de ales. Acum, nu se aştepta nimeni, la minuni peste noapte, oraşul este atât de înapoiat la nivel de investiţii, infrastructură, curăţenie, încât e de înţeles ca lucrurile să se urnească mai greu din loc. Dar când ele nici măcar nu se clintesc, atunci e o problemă. A trecut destul timp de la alegerea noii administraţii, ca să nu i se poată pune în cârcă, actuala stare de fapt. Pe scurt, oraşul arată îngrozitor. De fapt el nu dă senzaţia că este condus de cineva. Pare un oraş lăsat la bunul plac al locuitorilor săi. Mizeria de pe străzi şi traficul la voia întâmplării sunt semnele unui oraş abandonat. Se pare că rugăciunile lansate de prietenul Americii, şi care încep odată cu nebunia din trafic, nu-şi găsesc ascultarea. Ba dimpotrivă, ele par a avea efecte inverse. Probabil că fratele Ţârle s-a rugat pentru o fluidizare a traficului, ceea ce s-a întâmplat, însă cu preţul dereglării semafoarelor pentru pietoni. După ce că nu au spaţii verzi în oraş, orădenii au ajuns să nu mai vadă verde nici măcar la semafor. Aşa că rugăm, la rându-ne, pe omul nostru de legătură cu cele divine să pomenească şi de semafoare în rugăciunea de dimineaţă, doar, doar or vedea şi pietonii verde-n faţa ochilor, că deja au început să vadă negru. Pare a blasfemie, dar nu este. Ce altceva am putea cere forţelor locale? Măsuri concrete? Să fim serioşi, mai mult de-o incantaţie care să aducă ploaia să spele străzile, n-am putea pretinde de la pioşii noştri aleşi. Dar rezerva de credulitate s-a epuizat demult. Toţi aceşti impostori ai puterii ajung acolo, sus, datorită celor care votează în orb. Aici e vina votanţilor. Candidatul e evaluat ca un viitor ginerică, important este să pară că e de-al nostru, să pară om serios, în general să pară, iar dacă mai are şi mustaţă şi îşi ţine pantalonii şi peste talie este exact ce ne-am dorit pentru mireasa asta de oraş. Vai de mama ei, care l-a ales pe ginerică! În rest, drumuri prin America, cu episcopi eretici şi alai preoţesc, pentru a participa la evenimentele cruciale ale istoriei. Iar noi, în loc să fim mândri că suntem reprezentaţi cu sfinţenie, peste hotare, stăm ca boii la semafor şi înjurăm evlavioasa conducere locală. Ruşine să ne fie!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/orasul-nimanui-73670.html

Mesia micului ecran

Printre sumedenia de personaje care au ieşit din cutia televizorului în toţi aceşti ani de democraţie originală, succesul cel mai mare l-a avut şi-l va avea, mult timp de aici încolo, micul mesia al micului ecran. Personajul cu pricina a excedat cu precădere din mediul politic. Dată fiind cantitatea mare de frustrare pe cap de locuitor pe care o produce viaţa din România, apariţia acestui personaj este de-a dreptul naturală.

De-a lungul timpului, i-am putut vedea pe un Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Traian Băsescu sau chiar jurnalişti, showmani de televiziune, revoltându-se furibund, ba în faţa unor contraopinenţi, ba vorbind singuri în faţa camerei de luat vederi şi răzbunându-i emoţional pe frustraţii şi dezamăgiţii locuitori ai camerelor mici de apartament. Toată această revoltă firească şi justificată căreia îi dă glas noul mesia al audiovizualului este una cât se poate de seducătoare şi de promiţătoare. Aşteptările imediate, vizavi de aceşti seducători mesianici, ar fi de concretizare în acţiune a întregii porniri de revanşă socială. Dar totul se opreşte aici, aidoma unei treziri dintr-un vis frumos. Micul Che Guevara de Dâmboviţa suferă un avort spontan. Justiţiarul de studio nu schimbă lavaliera pe mitralieră. Având parte de-o evoluţie publică fabuloasă, acest mesia de televizor ajunge să crească-n popularitate, într-un an, cât alţii în zece, mai ceva ca Făt Frumos. În timp ajunge să-i crească partidul sau ratingul, după caz. Beneficiul devine unul strict personal. Astfel că legătura menită să ducă la fapte, dintre mesia şi popor, nu se mai produce. Tot acest elan revoluţionar nu trece în registrul faptelor, el nu face decât să treacă sticla şi să producă rating. Cel dintâi doreşte să rămână o primadonă a spaţiului public continuându-şi exhibiţiile pe sticlă, iar cei din urmă preferă comoditatea revoltei de apartament în faţa unui şpriţ. Laşitatea e numitorul comun al acestei relaţii platonice, dintre falsul salvator şi cei mulţi şi mocniţi. Până la urmă se dovedeşte că totul nu este decât o supapă ce produce fâsâitul eliberator menit să regleze metabolismul social, întru buna sa funcţionare vegetativo-digestivă.

Criza, care ne tot ameninţă, va aduce cu sine pe lângă amplificarea sărăciei şi a sentimentului cetăţeanului că este abandonat de stat şi cadrul genetic cel mai propice pentru perpetuarea speciei demagogului revoluţionar. Dacă la americani uraganul crizei l-a promovat pe un Obama, la noi puhoaiele revărsate ale crizei vor fi îngheţate de minciunile mesianicilor electorali.

Şi toate acestea se întâmplă pentru că România nu e ţara lui Obama şi nici al lui Che Guevara. Acesta din urmă n-ar fi avut, oricum, nicio şansă în faţa revoluţionarilor de studio autohtoni, eventual putând ajunge, cel mult, cameramanul lor. Să ne aducem aminte că şi Revoluţia din ‘89 a sfârşit prin a fi un spectacol de televiziune. Pentru noi, ca popor, revoluţia nu este o vocaţie, pentru că nu ne eliberăm niciodată de nimic, cel mult ajungem să ne debuşăm frustrările, de-o clipă, prin aceşti mici mesia ai micului ecran.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/mesia-micului-ecran-73311.html

Ţepele crizei

Actualul guvern, anunţat cu surle şi trâmbiţe ca justificându-şi existenţa în primul rând datorită crizei, părea cel puţin la nivel declarativ să pornească pe cai mari. Dar nici n-a început bine anul, că guvernul Boc a şi venit cu o măsură fricoasă anti-criză, pentru care nu era nevoie de o asemenea ditamai coaliţie guvernamentală, parteneriat pentru România şi alte titulaturi bombastice.

Măsura de interzicere a cumulului pensie-salar de stat semnifică disperarea acestui guvern şi totodată lipsa sa de soluţii în faţa crizei. Boc cel Mare, de la Cotroceni, a sărit imediat să-l apere pe Boc cel Mic, spunând că această măsură vizează lucrătorii din armată, poliţie şi servicii şi nici un caz pe Victor Rebengiuc, pe care l-a botezat Hrebenciuc. Subconştientul psd-ist al lui Traian Băsescu l-a trădat din nou. Deşi nu s-au încuscrit în familie, au făcut-o politic, ceea ce a demonstrat că ei erau încuscriţi demult. Nu este prima dată când avem revelaţia că toţi marii duşmani politici sunt de fapt încuscriţi pe viaţă.

Revenind la măsura lui Boc, aceasta îi afectează, în primul rând, pe actori, profesori sau medici. Ordonanţa este una pripită şi arată disperarea neputincioasă a cabinetului Boc. Atât prin ordonanţa care interzice cumulul pensiilor cu a salariului de stat, cât şi prin plafonarea indemnizaţiilor pentru mame, guvernul bagă-n aceeaşi oală pe toată lumea producând discrepanţe, nicidecum echitatea socială de care vorbeşte premierul. Ca să nu mai vorbim de replica jignitoare dată marilor actori, de către micul Boc, care spunea că vrea „sânge proaspăt în sistem”. Boc confundă arta cu sistemul politico- securistic, unde rotaţia cadrelor funcţionează prin reîmprospătări de personal şi căruia el îi este pe deplin recunoscător. Oricum, dacă tot s-a săturat de vechii mari actori, n-are decât să o promoveze pe Laura Andreşan, că tot nu pare prea erect guvernul, după cum a început anul. De fapt nu e prima gafă a noului cabinet. Primarul bordurilor, Adriean Videanu, acum ministrul Economiei, a declarat stare de urgenţă în sistemul energetic, în loc de situaţie de urgenţă. Declararea stării de urgenţă este doar atributul preşedintelui ţării, spune Constituţia. Şi acesta este doar începutul, pentru că la ce compoziţie are actualul guvern, cred că vom avea ce consemna în materie de gafe.

Această criză mondială este încă un alibi pentru guvernanţi pentru a se deresponsabiliza sau pentru a-şi masca incompetenţa. Dar nu trebuie să ne facem griji, în cazul în care guvernul nu va funcţiona viabil, el va putea fi dizolvat de preşedinte, cel puţin asta îşi doreşte Traian Băsescu. Modificarea mult râvnită de Băsescu e pe cale să se producă, Comisia prezidenţială întocmită pentru a analiza Constituţia va propune ca una din prerogativele preşedintelui să fie aceea de-a putea dizolva, ori Guvernul ori Parlamentul. Până atunci, după ce tremură puţin, nu de frig, pentru că încă avem căldură, ci de frică, la telefon în faţa lui Putin, preşedintele ameninţă cu evacuarea o judecătoare în şedinţa CSM, pe principiul, mari cu cei mici şi mic cu cei mari.

Deocamdată, criza, care la noi încă nu a explodat, pare a fi aliatul puterii. Să vedem ce va fi mai încolo, pentru că măsura de genul celei luate împotriva bugetarilor, nu reprezintă antidotul crizei, ci doar zgârcenia unei pungi care mai devreme sau mai târziu tot se va goli. În vremuri de restrişte, înfloreşte corupţia, la noi nu ştiu ce ar mai fi de înflorit, corupţia devenind deja o pădure stufoasă care acoperă toată ţara. Cu toate acestea, fiind anul alegerilor prezidenţiale trebuie să ne aşteptăm să fie scoase, din nou, ţepele. Dar pe cine va mai ameninţa Băsescu, acum? Cred că mulţi şi-ar dori să li se arate ţepele, vor şti atunci sigur că-i aşteaptă, peste patru ani, ciolanul puterii.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/tepele-crizei–73189.html

2009, între alegeri şi criză

Anul 2009 reprezintă, din punct de vedere politic, prelungirea electorală a lui 2008. Vom avea din nou, două rânduri de alegeri, cele europarlamentare, care vor avea loc pe 7 iunie şi cele prezidenţiale. Alegerile europarlamentare, de anul acesta, vor pune „la bătaie” în premieră pentru ţara noastră, mandate de cinci ani pentru cei 33 de reprezentanţi pe care îi vom avea în forul legislativ al Uniunii Europene. Aceste alegeri sunt programate aproape simultan în cele 27 de state ale UE.

Fiind o campanie electorală simultană, la nivel european, şi candidaţii noştri vor trebui să se ralieze la temele cu circuit european. Cu excepţia problemei privind criza economică, care într-o oarecare măsură uneşte interesul tuturor, există foarte multe dezbateri la nivelul UE care sunt departe de realităţile româneşti, deci greu de a fi aruncate în campania electorală. Temele de natură ecologică sau cele privind drepturile copiilor, femeilor ori siguranţa jucăriilor sunt prea puţin aderente la necesităţile unei populaţii aflate mereu cu gândul la grija de mâine. Decalajul dintre noi şi ţările dezvoltate ale UE va impune o campanie electorală puternic impregnată de realităţile româneşti. Multe din problemele specifice nouă sunt rezolvate în majoritatea ţărilor UE, fapt care ne va face să conştientizăm, şi cu prilejul acestor alegeri, izolarea noastră de restul lumii civilizate. Inevitabil, partidele vor folosi în lupta electorală bagajul de arme politice cu iz intern. Campania pentru europarlamentare prezintă un interes pentru partidele noastre mai mult prin prisma alegerilor prezidenţiale ce vor urma în toamnă. Va fi un prilej pentru viitorii candidaţi şi pentru partidele lor de-a specula în folosul lor acest scrutin.

Legat de modul în care vor fi aleşi europarlamentarii putem spune că avem de-a face din nou cu o anomalie de sistem. Votul va fi unul pe listă, prin urmare forţa partidelor va fi decisivă. Având în vedere că sunt doar 33 de europarlamentari, nu câteva sute ca în Parlamentul naţional, şi că trebuie să ai un anumit profil, şi-un anumit CV pentru a lucra într-o instituţie europeană, s-ar fi impus de departe votul uninominal, mai degrabă la aceste alegeri, decât la cele naţionale.

Dincolo de toate acestea, hotărâtoare vor fi mişcările de trupe în plan intern, starea coaliţiei PDL-PSD şi repercusiunea crizei asupra vieţii românilor. Nu în ultimul rând, cel care va juca un rol foarte puternic anul acesta va fi Traian Băsescu, de el vor depinde multe, iar după cum s-a terminat 2008, se pare că 2009 va fi anul lui Băsescu. A adus PDL-ul la putere pe post de vioara întâi în coaliţia majoritară şi mai lipseşte să modifice Constituţia pentru a face republica prezidenţială.

În ce măsură poate Băsescu să ajungă să deţină controlul total, ne-o spunea, nu demult, fostul premier, Victor Ciorbea. Făcând un istoric al preşedinţilor de după 1990, acesta caracteriza raportarea la sistemul puterii a celor trei şefi de stat, în felul următor: Ion Iliescu avea sistemul în spate şi-ar fi putut deveni un autocrat, dar nu era în firea lui să facă asta, Emil Constantinescu ar fi vrut, dar nu l-a ajutat sistemul, pe când Băsescu şi vrea, şi are sistemul de partea sa.

Pare o previziune sumbră pentru 2009, dar nu departe de datele realităţilor pe care ni le-a oferit 2008. Cert este că românii vor fi chemaţi la urne din nou în acest an, iar dacă în ceea ce priveşte criza economică n-avem de ales, măcar să nu optăm, din nou, pentru o criză politică…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/2009-intre-alegeri-si-criza-72984.html

Împotriva… Pleşcoiului

Guvernul Boc este, de departe, cel mai solid de după 1990 încoace. Pe cât de mic este şeful cabinetului, pe atât de mare este susţinerea parlamentară. În proaspăta echipă formată, dincolo de miniştrii care bifează un nou mandat, au apărut şi ciupercuţele mai noi ale politicii româneşti. Nu ştim dacă sunt sau nu otrăvitoare, dar parcă sunt prea frumoase pentru a nu fi…

Roberta Anastase, Elena Udrea, Monica Iacob Rizzi ar putea da la prima vedere, iluzia, altor tineri, că se poate ajunge şi la vârste mai fragede în politica la vârf. Cu o singură condiţie, dacă ai relaţii şi bani poţi să ajungi la orice vârstă, orice. Iar cele trei sirene, de mai sus, se bucură din plin de atuurile cu pricina. Ca să ajungi în politică trebuie să fii lansat la apă de cine trebuie, iar cu atât mai bine dacă o face un fost marinar. În România, puterea şi competenţa nu sunt sinonime, ca să nu mai vorbim de nulităţile cu funcţii şi cu titluri, care abundă peste tot în politică şi-n societate. Impostura este cheia succesului la români. Aceasta fiind realitatea ea trebuie acceptată. Aproape că nu-şi mai au sensul, abordările moraliste vizavi de clasa politică. Să doreşti să găseşti oameni de calitate în politica noastră e ca şi cum ai dori să-ntâlneşti prin deşert, eschimoşi. Revenind la ascensiunea celor trei urmaşe ale Evei, putem spune că ea seamănă cu traseul de transhumanţă a “oiţelor vrâncene” care au coborât în turmă la Bucureşti pentru a deveni mari vedete de televiziune.

Acum vreo 80 de ani, Mircea Eliade scria un articol intitulat “Împotriva Moldovei”, în care critica melancolia şi pasivitatea spiritului slav impregnat în acele locuri. Fatalismul proverbial al românilor era identificat, de marele savant şi scriitor, ca avându-şi originea în spiritul moldav. Revenind acum, Eliade ar putea scrie din nou împotriva Moldovei, atacând mai degrabă carierismul, decât abulia şi lipsa simţului de acţiune. Moldova, din simbol al pasivităţii mioritice, a ajuns simbol al parvenitismului mioritic. Dar Eliade nu numai că ar putea scrie din nou împotriva Moldovei, dar şi-ar putea localiza revolta şi asupra unui alt loc, cum ar fi Pleşcoiul. Pleşcoiului nu i s-ar putea imputa o clipă că ar fi bântuit de un spirit şovăielnic. Dimpotrivă pare a fi exact opusul Moldovei pe care o critica Eliade. Are tenacitate, consecvenţă, şiretenie, impostură, lipsa totală a simţului ridicolului. Atuuri de mare forţă. Pe deasupra are şi o forţă de atracţie turistică fantastică, fiind în judeţul Buzău care se află la confluenţa drumurilor între patru mari provincii româneşti: Muntenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Are de toate, iar cârnaţul de pleşcoi e atât de lung încât ajunge până la Bucureşti.

Şi cu toate acestea, reînviat azi, Eliade, sunt absolut convins că ar fi scris şi împotriva Pleşcoiului. Intelectualii de azi nu o fac. Nu se pot ridica împotriva puterii Pleşcoiului care domină politica noastră. Sunt mereu în genunchi şi mereu pe post de prezervative pentru marele Zeus. Eliade ar fi scris şi împotriva lor.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/impotriva-plescoiului-72722.html

Patronul ţării

Stolojan s-a retras. Ce mai contează de ce? A fost diversiunea lui Băsescu ori a apărut o fisură între cei doi? Probabil că nu vom şti în grabă varianta reală. Până atunci avem parte de explicaţii penibile, după cum ne spune cel retras, şi anume că vrea să lase locul celor tineri. Aşa, în mod subit. Ca să nu mai vorbim de faptul că revine suspiciunea de boală. L-a extenuat iar campania. Păi şi-n 2004 părea pe ducă şi uite-l ce bine i-a mers în ăştia patru ani, cică i-a crescut profitul în afaceri, a devenit europarlamentar, ba de prin bârfe se aude că s-a dedat şi la crailâcuri. Astăzi vară sărea ca delfinul pe valuri şi ne arăta muşchii de viitor prim-ministru.

Oricum, surpriza retragerii a fost pentru presă, nu şi pentru doctorii din laboratoarele puterii. Însă, uite aşa, a ieşit Boc din pălărie. Probabil că Stolojan era iepurele. Dacă-l punea de la-nceput pe lacheul său, Băsescu risca să pericliteze naşterea monstruoasei coaliţii. Aşa a recurs la un tertip, din arsenalu-i bine cunoscut. Ce să-nţelegem de aici? Că Boc îi convine lui Băsescu, pentru că nu e şantajabil decât de către el, nu şi de PSD, precum Stolojan? Dacă e aşa, atunci Stolojan reprezenta, din punctul de vedere al şantajabilităţii, mai bine coaliţia.

Despre Emil Boc doar atât: din orice ipostază, dar cu atât mai mult din cea de prim-ministru, reprezintă o mană cerească pentru pamfletari. Patronul acestei ţări este Traian Băsescu. El face echipa. Spre deosebire de Gigi Becali, care nu are un Boc al său la Steaua, Băsescu nu va schimba antrenorul aşa repede. Din punctul acesta de vedere, Becali este junior pe lângă Băsescu. Ţara asta s-a privatizat din punct de vedere economic după 1990, s-au vândut pe nimic întreprinderile de stat. Politic, ţara a început să fie şi ea privatizată de un sistem care şi-a continuat viaţa şi după 1990. Dar cel care a reuşit să o privatizeze de tot, cel care a făcut din România un SRL, este nimeni altul decât Traian Băsescu, primul patron al ţării. Uite aşa, în plin secol XXI şi-n plină democraţie, poţi să devii un dictator camuflat, fără să naşti revoltă. Jucându-te cu legea fundamentală a ţării, Constituţia, poţi deveni Dumnezeul tuturor. Neavând concurenţă, pentru că toate partidele promovează lachei, Băsescu a profitat de acest vid de virilitate politică şi a dat atacul. Degeaba există baroni locali, maşinării de partid, până la urmă, toţi au venit cu jalba-n proţap de prin toată ţara să negocieze-n genunchi în faţa lui Vodă. De aici e clar un lucru, România nu e făcută pentru democraţie reală. Să fim serioşi! Mai putem revizui Constituţia de încă zece ori, că nici dracul n-o va respecta. România e ţara stăpânului şi a slugilor.

În condiţiile acestea, îţi vine să te uiţi spre elite, spre intelectuali, pentru că nu-i aşa, intelectualul este mereu în opoziţie, iubeşte libertatea. Poveşti pentru liceeni adormiţi. Ai noştri iubesc libertatea, doar atunci când nu-i iubeşte tiranul pe ei. În momentul în care intră-n graţiile tiranului, nu mai iubesc libertatea, ci doar pe tiran.

Intelectualii lui Băsescu l-au urât pe Ceauşescu şi dictatura lui. S-au dat cu fundul de pământ, după 1990 încoace, clamând că România nu este o ţară liberă. S-au potolit după 2004. Noul stăpân promitea mai mult decât orice libertate. Atât durează nevoia de libertate, până-şi găseşte fiecare câte-un stăpân. Atâta latră şi muşcă câinele până-şi găseşte lanţul vreunui stăpân şi-n gură, un ciolan de ros. Aşa şi cu intelectualii, mari democraţi, revoltaţi şi antitotalitari, acum au ajuns în lanţul stăpânului, iar de lătrat nu mai latră, pentru că s-ar putea să le scape osul din gură…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/patronul-tarii-72246.html

Politica sacului de box

PSD-ul a căzut ca musca în pânza păianjenului de la Cotroceni. După ce l-a desemnat prim-ministru, pe patru ani, pe Stolojan, Băsescu vine acum şi pune condiţii pentru viitorii miniştri ai cabinetului, toate cu atingere la personalităţi marcante ale PSD. Băsescu cere fără politicieni penali, baroni sau aleşi locali. Lovitura îi atinge dintr-un foc pe Miron Mitrea, Adrian Năstase, Liviu Dragnea.

Câte mai poate înghiţi PSD? Punctul de negociere cu UDMR se joacă, dar chiar de s-ar face voia PSD, inferioritatea în faţa lui Traian Băsescu şi a PDL a fost demonstrată cu vârf şi îndesat. De ce face PSD atâtea temenele pentru a rămâne în cărţile guvernării? Una dintre explicaţii pare a fi Mircea Geoană. Se pare că acesta vrea să şteargă cu orice preţ din memoria colectivă porecla de prostănac. Şi anume să-şi poarte pesedeii glorios spre guvernare, demonstrând tuturor că este un lider de partid care a adus victoria după patru ani de opoziţie. Dacă PSD nu intră la guvernare, decontul se va face în capul lui Geoană. Baronii locali vor scoate cuţitele cu care se pregăteau să taie din pâinea puterii şi le vor îndrepta spre capul lui Geoană. Atunci nu va mai spune nimeni că PSD este câştigătorul moral, dimpotrivă, se vor face reproşuri cu privire la scorul obţinut în alegeri. Vor veni cei care vor spune, pe bună dreptate, că partidul trebuia să obţină un scor fluviu după patru ani de opoziţie. Din câştigătorul moral, PSD poate să devină perdantul imoral, pentru că i se va reproşa lui Geoană mânjirea imaginii partidului prin negocierile umilitoare duse cu PDL. De la sublim la ridicol nu este decât un pas, aşa că pentru Geoană cale de întoarcere nu mai este. Această realitate a ultimelor săptămâni de după alegeri ne confirmă următorul fapt: câştigătorii adevăraţi ai alegerilor nu sunt cei care realizează neapărat un scor bun, ci cei care ştiu să gestioneze cel mai bine scorul obţinut. La acest capitol, câştigători de departe sunt liberalii. Multă lume a vorbit, ani la rând, despre încăpăţânarea lui Tăriceanu de a rămâne premier. Părea că ar fi în stare de orice pentru a-şi păstra scaunul. Iată că până la urmă liberalii au fost fermi pe poziţie, neacceptând oferta oneroasă a PDL. Unii i-au taxat drept inflexibili. E posibil să fi fost. Numai că se pare că la noi nu e bine nicicum. Dacă faci compromisuri, nu eşti bărbat politic, n-ai demnitate, iar dacă nu faci, nu eşti flexibil, nu eşti un bun politician. De aici putem observa că politica e ceva alunecos, relativ, lipsit de contur, conjunctural. Ca să i te potriveşti trebuie să ai şi tu aceste atribute. Traian Băsescu se poate mândri cu asta. Oricâte bube ar avea şi liberalii, din această tărăşenie post-electorală au ieşit cel mai bine ca imagine. PSD, chiar dacă va da înapoi şi se va întoarce în opoziţie, o va face cu coada între picioare şi, pe deasupra, va avea parte şi de convulsii şi de capete descoronate în interior. Când doi se bat, al treilea câştigă, chiar dacă nu pe termen scurt. Aici sunt două variante, care convin de minune liberalilor în perspectivă. Ori rămâne PSD cu PDL, dar e clar că nici bine n-au început şi mărul discordiei a fost muşcat, ori face PDL un guvern minoritar. În condiţiile acestea, PNL ori se va fortifica în opoziţie, ori va specula instabilitatea guvernării ce se prevede în ambele variante, guvern majoritar sau minoritar, în ideea de a reveni la putere. Patru ani sunt prea lungi pentru labilitatea politică de la noi, ca să nu avem parte şi de surprize, surprize. Un lucru însă este clar: după liberali, PSD e noul sac de box al lui Băsescu. Pentru că, în raport cu Traian Băsescu, politicienii şi partidele lor aplică politica sacului de box, adică stau şi-o încasează.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/politica-sacului-de-box-72088.html

Râde plânsu’ de-altădată…

Ritualul împerecherii politice se apropie de sfârşit. Ceea ce părea greu de anticipat, înainte de alegeri, şi anume o alianţă PDL-PSD, iată că a devenit realitate. Artizanul indirect al acestei alianţe este în bună măsură, Călin Popescu Tăriceanu, care nici în ruptul capului n-a acceptat renunţarea la postul de premier. Foarte multă lume a sancţionat acest gest interpretându-l doar ca o formă a luptei oarbe pentru ciolan. Dacă e să analizăm mai la rece, am putea spune, că în negocierea cu PDL, Tăriceanu avea toate motivele să nu cedeze în faţa celor cu care s-a şicanat vreme de patru ani. Intrarea la guvernare prin renunţarea la postul de premier ar fi fost pentru Tăriceanu o cedare şi o umilinţă în faţa lui Traian Băsescu, cel cu care s-a luptat atâţia ani.

În ceea ce priveşte posibila alianţă cu PSD, liberalii au avut şi aici o mândrie mai mare decât scorul obţinut la alegeri, însă şi Traian Băsescu a ţinut morţiş să atragă PSD-ul de partea sa, pentru a da indirect lovitura liberalilor, în speţă lui Tăriceanu. Vasile Blaga a sintetizat clar cheia acestor negocieri: „Dacă scăpăm de Călin, dau de băut”. Şi uite aşa s-au apropiat cei care păreau că nu se vor apropia niciodată, PSD şi PDL. Multă lume a părut oripilată criticând lipsa de demnitate a PSD-ului, care chipurile, după ce a fost făcut albie de porci de Băsescu se gudură acum pe lângă acesta. În relaţia PSD – Traian Băsescu există nişte nuanţe, care pot schimba percepţia de mai sus. În primul rând, în toţi aceşti ani, Traian Băsescu a lovit mai degrabă aripa conservatoare din PSD, Iliescu, Năstase, încurajând tacit, dar uneori şi vocal tabăra lui Mircea Geoană. Faptul că PSD-ul condus de Mircea Geoană ajunge să facă o alianţă cu PDL-ul lui Băsescu n-ar trebui să ne mire atât de tare. Pentru chemările lui Năstase la DNA şi pentru atacurile la adresa lui Ion Iliescu, Geoană i-a fost şi-i este recunoscător lui Băsescu, care în felul acesta i-a întărit poziţia de lider în partid.

Un alt aspect important este dat de UDMR, care pare să joace până în ultimul moment cartea guvernării. Dacă PSD-ul va renunţa la această condiţie de negociere şi va accepta şi desemnarea lui Stolojan ca premier, va suferi o înfrângere de imagine. UDMR-ul chiar dacă nu merge acum la guvernare, va merge cu siguranţă, cu al doilea tren. Pentru că toată lumea vorbeşte de cei patru ani de mandat al guvernării, ca şi cum noi am fi naivi şi-am crede că această formulă îşi va da obştescul sfârşit doar după alegerile din 2012. Sunt mari şanse ca-n aceşti patru ani tulburi, ce se arată, toate partidele parlamentare să ajungă la guvernare. Vremurile de criză s-ar putea să genereze şi o resurecţie a partidelor naţionaliste: PRM, PNG. Totul este posibil, pentru că trăim nu în cea mai bună dintre lumile posibile, după cum spunea filozoful german Leibniz, ci în cea mai rea.

De reţinut, pentru memoria peliculei, secvenţa de la Cotroceni, în care Băsescu l-a introdus în scenă pe proaspătul premier desemnat, Stolojan. După scena plânsului, aceasta a fost scena râsului. Şi într-adevăr, cei doi pot, acum, să le râdă-n nas, tuturor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/rade-plansu-de-altadata–72027.html

Gândacii majoritari

Restaurantele îşi aşteaptă gândacii la cina cea de taină. Farfuridi şi Brânzovenescu nu mai au puţintică răbdare aşteptându-l pe Trahanache şi prind crustă. Aşteaptă rânjind într-un colţ de masă, pâinea şi cuţitul…

Gândacii s-au urcat pe masă. Pe masă nu sunt şerveţele. Pe masă sunt doar bucate. Mari şi grase, ca şi gândacii din fruntea lor. Afară sunt alţi gândaci cu trompă ce aşteaptă să vadă şi să-i audă pe mai marii gândaci ai ţării, care după ce s-au rostogolit prin fasolea puterii ies la lumina lunii. Aşteptarea gândacilor mici îi furnică, cu toate că la masă nu stă nicio furnică, e o masă de gândaci leneşi şi mari. Furnicile stau în apartament şi nu merg la restaurant. Nici măcar n-au lift, că doar de aia sunt furnici. Puricii neclari ai ecranului sunt invidioşi pe vestiţii gândaci ai ecranului. Gângăniile umede ale nopţii hotărăsc ziua de mâine.

Va veni şi sorocul de mâine sau de poimâine sau când va fi el, important e că din urnă au ieşit destui gândaci cât pentru a alcătui un sobor negru pentru pomelnicul ţării. Comando-ul de gândaci se târăşte cu râma ruptă-n două spre marele gândac. Acolo e multă intimitate. Îşi ştiu toţi gândacii micile lor secrete. Care cât s-a dedulcit din zahărul ţării, care ce boli de ficat are, ce sirenă şi-a tatuat într-o noapte aducându-şi aminte de vremea, când era gândac de mare. Toţi la un loc, cunoscându-şi unul altuia până şi culoarea scaunului de gândac, ciugulesc cu lăcomie în noaptea istoriei, din vremurile zilei de mâine. Până şi păduchii s-au săturat să facă păduchi şi se uită la gândaci cu speranţă. Speranţa că şi ei vor fi într-o zi gândaci. Ei sunt doar spectatori.

Afară nici un licurici ca să tulbure beznele cu micul său fulger de lumină. Până şi marele licurici stă pe întuneric. Vremea licuriciului a trecut. E vremea melcului. Melcul, veşnic în criză imobiliară, îşi poarta casa cu paşii mici şi greoi, aşteptând cu ochii ieşiţi din orbite, pomana gândacului. Va veni peste patru ani din nou, când gândacii de acum vor ieşi din nou din restaurantele puterii. Destul au mişunat prin ţară, o lună, acum sunt la restaurantul puterii cu separeu.

Toate astea se întâmplă pentru că gândacii nu intră niciodată în criză. Gândacii trăiesc bine! Gândacii au grijă de criza voastră. Gândacii supravieţuiesc istoriei. Votaţi-i mereu, aşa cum le place mai nou, nu la grămadă, pe listă, ci aşa uninominal, pentru că gândacul a devenit fălos, s-a îngrăşat aşa de tare în anii de tranziţie, în care a trecut de la domiciliul din bucătărie la cel din restaurant, încât poate ocupa singur tot colegiul. Fericită ţară!

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/gandacii-majoritari-71682.html

Dandanaua uninominală şi Triunghiul Bermudelor

Nu s-au redistribuit bine mandatele, că toţi au început să deplângă sistemul de vot uninominal. Culmea este că e vorba de politicieni ale căror partide au susţinut cu încăpăţânare prostească acest sistem de vot, gen Theodor Stolojan. Ba chiar mai mult, oameni de presă sunt dispuşi acum să privească cu un ochi critic spre uninominal.

Cât timp s-a pus problema contestării acestui sistem de vot, toţi au tăcut mâlc, ba chiar mai mult, unii promovau orbeşte sistemul respectiv. Cât de nocive pot fi aceste ONG-uri, gen Pro Democraţia şi multe altele, s-a dovedit din nou. Manipularea uriaşă pe care o fac cei care se pretind societate civilă, dar, de fapt, sunt înrolaţi cu soldă grasă în serviciul unor cercuri de putere atât interne, cât şi străine, prin azvârlirea pe piaţă a unor teme, aşa cum a fost cea a uninominalului, se dovedeşte a fi greu de stopat. S-a tot spus că există o dorinţă de reformare a clasei politice la nivelul populaţiei, care s-a săturat să voteze liste şi vrea să voteze oameni. Nu prea mai înţelegem ce s-a întâmplat cu dorinţa nebună a cetăţenilor de a-şi da votul uninominal, pentru că absenteismul a fost unul record. Din nou aceeaşi manipulare ordinară. Acest vot uninominal este contrar legilor elementare ale competiţiei. O întrecere normală stabileşte câştigătorul de pe primul loc. Cine era pe primul loc în colegiu trebuia să câştige mandatul. În felul acesta ar fi fost evitate acele redistribuiri în dauna învingătorilor. Aşa s-a ajuns la situaţia penibilă ca un candidat să obţină postul de deputat cu 34 de voturi, e vorba de UDMR-istul Koto Iosif, colegiul uninominal Africa – Asia. Sunt o grămadă de parlamentari care au fost puşi aiurea pe listă, ca outsideri, şi care s-au trezit cu-n mandat pe cap. Pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Mulţi dintre aceştia nici nu cred că şi-au dorit să candideze. Putem conchide că aceste alegeri au fost în bună măsură triumful lui Agamiţă Dandanache.

Marele perdant al acestor alegeri este PSD-ul. După patru ani de opoziţie, ar fi trebuit să aibă peste 50% în Parlament. Acest scor mediocru se justifică prin criza de lideri prin care trece partidul odată cu retragerea lui Ion Iliescu. Un lucru este cert, însă, indiferent cine va forma guvernul, Traian Băsescu va câştiga fluierând la alegerile de anul viitor. Cine să-i facă faţă? Geoană sau Năstase? Crin Antonescu? Dincolo de faptul că nu are adversar pe măsură, Băsescu mai este ajutat la prezidenţiale, dacă mai avea nevoie, de faptul că acestea nu vor mai fi suprapuse cu parlamentarele abia încheiate. În lipsă de lideri puternici, partidele prin structura lor ar fi încercat să compenseze şi ar fi adus poate un plus de voturi. Pentru PSD sau PNL, locomotiva este partidul şi nu liderul. Legat de posibilele alianţe, ce este foarte interesant şi spune multe despre unitatea ideologică a partidelor din România, e că fiecare partid din cele trei este împărţit în două jumătăţi dezbinate, care fiecare doreşte o altă alianţă.

Acest hermafroditism politic nu este deloc dătător de siguranţă, mai ales că la anul se va resimţi şi la noi criza economică. Totul e ca triunghiul politic PSD, PDL, PNL să nu se dovedească a fi pentru ţară un Triunghi al Bermudelor, în care să ne pierdem cu toţii.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/dandanaua-uninominala-si-triunghiul-bermudelor-71663.html

Cine a pierdut alegerile?

Toată lumea a stat cu sufletul la gură să afle cine a câştigat alegerile. Puţini s-au gândit la cine le-a pierdut. Şi nu e vorba de partidele care n-au intrat în Parlament, ci de majoritatea românilor care n-au fost la vot. Aceştia sunt marii perdanţi. Sunt oameni care au senzaţia că, dacă nu votează, dau vreo lovitură cuiva sau sfidează vreo autoritate. Nimic mai fals.

Ideea că-n felul acesta te sustragi ordinii politice, nevotând, reprezintă o iluzie păguboasă. Şi românii care n-au votat vor fi conduşi, nu sunt mai liberi prin faptul că n-au mers la vot. Nu şi-au câştigat nicio independenţă prin gestul lor. Iar faptul că majoritatea românilor nu este reprezentată politic înseamnă că avem o ţară de anarhişti apatici. Alegerile din acest an au dovedit mai mult ca oricare altele că dacă ai bani câştigi, dacă nu, stai acasă. Oamenii cu bani din partide, corupţii acestei ţări, ei sunt motorul electoral. Restul sunt poliloghii de doi lei, legate de charisma liderului, de discursul acestuia, de viziunea politică. Acestea nu atârnă aproape deloc balanţa victoriei. Ce charismă are Geoană? Dar Stolojan şi Tăriceanu? Legat de faptul că oamenii n-au contat la acest vot, ci partidele, aş putea spune că este adevărat, dar cu o notă au contat, totuşi, acei oameni din partid, mulţi dintre ei anonimi, care pun banul la bătaie. Şi nu-n ultimul rând, primarii marilor partide, cărora li se datorează în bună măsură scorurile obţinute. Nu Becali sau alte vedete cu bani fac partidul mare, ci şobolănimea multă, bogată şi anonimă, care e infiltrată în toate găurile partidelor mari şi care propulsează motorul politic. Aceşti afacerişti răspândiţi prin teritoriu dau structura de rezistenţă a partidelor. Din nou s-a demonstrat că lupta se câştigă în teritoriu şi nu la centru. Să credem că datorită lui Geoană, Stolojan şi Tăriceanu au obţinut partidele respective aceste scoruri? Nici vorbă. Vedetele de la centru sunt responsabile cu show-ul, cu imaginea, necesare şi ele pentru a sălta cota partidului, însă grosul de voturi îl aduc şobolanii locali.

Cert este că, în ciuda unei alianţe majoritare, oricare se va forma ea, ne aşteaptă încă patru ani de contorsiuni pe scena politică. S-a dus cu duelul clasic putere-opoziţie. Vom avea din nou ieşiri de la guvernare, crize, ameninţări cu anticipatele, cu alte cuvinte, la cât de echilibrată este noua configuraţie parlamentară, nu cred ca putem miza pe o stabilitate politică în mandatul următor. Politicăraia din ultimii patru ani va continua, pentru că de câştigat cu adevărat la aceste alegeri au câştigat tejghetarii politici şi de presă şi comentatorii de curte ai televiziunilor. Ah, şi-a câştigat şi Prigoană, din primul foc. Frecţie la piciorul de lemn!

PS. Faptul că ideea naţională nu mai are reprezentare parlamentară este iarăşi o pierdere. Nu contează neapărat vehiculul care transportă această idee, important este ca ea să fie în mişcare, nu încremenită, cum a ajuns azi. Legat de Ziua Naţională, păcat că au distrus-o tejghetarii, dar la ce ţară de anarhişti apatici suntem, nu ne mai poate mira nimic.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cine-a-pierdut-alegerile–71525.html

O batistă pentru Marko

„Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”.

*

„Acum 18 ani am redobândit terenurile luate abuziv, clădirile şcolilor, bisericilor, acum avem mai multe şcoli maghiare în Ardeal decât în perioada dintre cele două războaie mondiale. În peste o mie de localităţi avem inscripţii bilingve. În următorii patru ani va trebui să construim pe terenul autonomiei, trebuie să dobândim autonomie culturală şi teritorială, contăm pe dumneavoastră în 30 noiembrie. Suntem o familie şi numai împreună putem să ne chivernisim”.

(…)

„Acest drum trebuie continuat şi trebuie să obţinem cele două forme de autonomie – cea culturală, care este etnică şi cea teritorială, care nu este etnică, dar care se completează reciproc. Sper că vom fi într-o coaliţie guvernamentală şi nu am spus altceva decât ce spune trendul european”.

Prima declaraţie îi aparţine lui Marko Bela, iar ultimele două lui Gyorgy Frunda, şi au fost făcute acum câteva zile la Târgu Mures. În bună măsură nu sunt noutăţi, ne-am obişnuit de vreun an încoace, mai ales după independenţa Kosovo, cu declaraţiile tranşante ale liderilor maghiari. A fost recent şi preşedintele Ungariei, la noi, şi-a cerut acelaşi lucru. N-a existat nicio respingere oficială din partea părţii române a declaraţiilor preşedintelui ungar. Cu toate acestea nu există nici în mass media o mare atenţie pentru acest subiect. Trusturile Motanului Felix şi ale FNI-stului Vântu nu au nimic de câştigat din asta, deci nu se preocupă. Marii guru ai presei dâmboviţene au aceeaşi atitudine. Deci atât presa cât şi politica nu consideră atitudinea UDMR-ului ca meritând o atenţie sporită.

Care ar fi explicaţia? Unii spun că pentru a nu da dreptate PRM-ului, nu există vreo reacţie în acest sens. E posibil ca atât politicienii cât şi jurnaliştii atacaţi de C.V. Tudor să aibă o asemenea motivaţie. Cu alte cuvinte, românii se tem mai degrabă de ai lor, şi nu de UDMR? Un pseudo moralist, chel şi nervos, care întâi s-a jucat cu „adevărul” şi acum se joacă cu „gândul” spunea pe un post de televiziune, că deşi condamnă declaraţiile lui Marko Bela, e bine că dispare PRM-ul de pe scena politică şi intră UDMR-ul în Parlament. Deci e mai important pentru aşa zişii români să fie sancţionat electoral un partid românesc decât să fie amendaţi gazetăreşte şi politic, cei care au depăşit orice măsură. Asta e tipic pentru dihonia noastră mioritică. Nicăieri în Europa nu mai există o asemenea minoritate, care după ce declară că vrea o bucată din ţara, nu numai că nu este supusă unui oprobriu public, dar este şi dorită în Parlament.

Până una alta, un lucru este sigur: Marko Bela nu se bucură de 1 decembrie. Va sta închis în casă aşteptând ziua de doi, ca să-i treacă depresia istorică. A făcut tot posibilul să strice aniversarea românilor, inclusiv cu această dată a alegerilor, 30 noiembrie, pe care şi-a dorit-o foarte mult. Surpriza va fi mare. Foarte mulţi români şi-au luat vacanţe pentru acest weekend prelungit, iar alţii se bucură că pe 1 decembrie vor sta acasă şi vor sărbători ca de Crăciun. Nu alegerile de pe 30 noiembrie vor eclipsa Ziua Naţională, ci dimpotrivă va fi invers. Calculul a fost unul greşit. Românii sunt sătui de politică şi preferă să sărbătorească, iar acum când ştiu că Marko e trist şi va posti de 1 decembrie, vinul şi sarmalele vor aluneca cu şi mai mult nesaţ.

În final, o corectură pentru Marko, nu sunt 70 de ani de agonie, ci sunt 90, şi vor mai fi mulţi Marko, pentru că nici strănepoţii tăi nu se vor bucura de 1 decembrie…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/o-batista-pentru-marko–71398.html

Caricaturi electorale

O campanie la temperatură minimă, aşa am putea caracteriza campania uninominalului. Principala cauză o reprezintă calitatea foarte slabă a candidaţilor. În această luptă s-au aruncat tot felul de băieţi de viaţă, care-şi suflecă mânecile şi care vor să ne arate tuturor că ei sunt cu practica, nu cu teoria, ei nu sunt politicieni. Aceşti băieţi şmecheri, care s-au descurcat în viaţă prin tot felul de afaceri şi care sunt formaţi mai mult la şcoala vieţii, sunt principalii beneficiari ai acestui sistem de vot.

Unde apare aberaţia? Aceşti candidaţi vin cu promisiuni de primari şi fac pe oamenii de acţiune, dar ei candidează pentru un loc de deputat sau de senator, deci nu primar, nu şef de şantier. Munca de parlamentar presupune în orice loc civilizat de pe planeta aceasta o anumită calitate intelectuală a persoanei. Un grad ridicat de instrucţie şi de educaţie. Sunt principalele calităţi pe care ar trebui să le aibă un parlamentar. Munca de parlamentar este o muncă intelectuală în bună măsură, unde, în primul rând, trebuie să-ţi foloseşti cunoştinţele din domeniul tău. În felul acesta intri în comisia parlamentară axată pe domeniul tău. Dacă eşti un bun medic ori un cadru universitar sau un bun economist poţi fi eficient în aceste comisii, poţi iniţia propuneri legislative, ai competenţa de a participa la dezbaterile din comisii şi din plen. Dar dacă tu eşti un băiat şmecher fără prea multă instrucţie, mai ales dacă ţi-ai terminat „studiile” la Oradea, care a făcut şmenuri, după care s-a băgat în afaceri cu construcţii, terenuri, licitaţii, toate pe lângă lege, că altfel nu iese banul în România, ce mama dracului să cauţi tu în Parlament, aşa cu mânecile suflecate şi cu privirea ta de hoţ comunal? Aceasta este reforma clasei politice? Am eliminat de pe listă intelectualii, atâţia câţi erau, şi-am adus cu marfarul uninominalului toate ciurucurile, toţi sfertodocţii şi cârnăţarii, care cred că, dacă le-a crescut contul şi-şi pun o haină mai spălată sau papagalicesc şi ei nişte vorbe deştepte, pot sa-şi ascundă extracţia umilă. Nu spun că vechiul Parlament nu avea o grămadă de impostori, dar, de bine, de rău, acolo mai existau profesori universitari doctori, oameni de carte, pentru că, repet, Parlamentul nu este şantier naval şi nu este nici port. Este cea mai importantă instituţie a democraţiei, mai importantă decât aşa-zisa instituţie a preşedintelui-jucător, care nu aparţine democraţiei, ci îi aparţine doar lui Băsescu. Ideal ar fi ca în Parlament să ajungă crema societăţii, cei mai buni din domeniile lor. Dar noi suntem departe de orice ideal.

Mulţi se bucură că prin acest sistem de vot se dă o lovitură veteranilor politicii, hârşiţi în rele, şi se face pârtie pentru cei tineri, care altfel n-ar fi avut acces la asemenea funcţii. Păi foarte bine, să se facă pârtie pentru orice vârstă, dar să nu fie pârtia idioţilor. Aceasta este de fapt problema. Calitatea morală şi intelectuală este în continuă degradare în România. Dacă tinerii şmecheri, cu pile, băieţii de bani gata sau celebrii de acum Prigoană, Vanghelie, Becali sunt noul val în politică, atunci vom adânci şi mai mult criza de capital uman. În această criză, România este demult, iar de aici decurg şi celelalte crize.

Dincolo de aceste aşteptări lipsite de prea mari speranţe, mai merită spus că aceste alegeri au aruncat în aer dezbaterea ideologică şi doctrinară, principiile politice n-au mai fost reprezentate însă din acest bâlci ieftin, cel mai mult de suferit a avut problema naţională. Derizoriul politicii de campanie uninominală n-avea cum să mai cuprindă această idee.

Sondajele sunt şi nu sunt de luat în seamă, dar, până la urma urmei, alt barometru nu există, deocamdată. Iar dacă ele se vor confirma pe 30 noiembrie, iar UDMR-ul va avea 5%, şi, în schimb, vom rămâne fără partid cu replică naţionalistă în Parlament, atunci putem spune că pe pârtia idioţilor pe care-şi vor da drumul mulţi, vor schia fericiţi întru autonomie şi Marko, şi Tokes…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/caricaturi-electorale-71259.html

Hoţii de voturi

Toate campaniile au ceva de sirop dulce nestrecurat, plin de groscior. Dar campania de acum le întrece pe toate. Uninominalul a sporit exhibiţia candidaţilor faţă de alegători. Ca să prestezi cât mai bine într-o asemenea întrecere de carnaval, trebuie să fii dotat de la natură cu o structură de imbecil care le ştie pe toate, n-are nicio îndoială, e permanent convins de sine şi de ceea ce spune, şi mai ales de faptul că el e deştept şi restul sunt proşti. Aceasta este cheia pentru o bună performanţă în politica românească.

Peste toate acestea se suprapune, mimarea omeniei, a generozităţii, a sacrificiului. Vezi pe toate panourile, oameni, care, chipurile, îţi spun că sunt mereu cu gândul la tine, că tot ce fac, fac pentru tine, că numai împreună vom reuşi. Te asigură că luptă pentru cauza ta, şi mai toţi simt nevoia să te ia de prieten, pe tine alegător, împotriva celorlalţi candidaţii. “Ei cu ei, noi cu voi”, ne spune Elena Udrea, în sloganul său, după ce înainte ne asigură pe toţi că luptă pentru cauza noastră. Suntem convinşi că va lupta pentru ea până i se va rupe elasticul din chiloţi. Campania Elenei Udrea este de departe una dintre cele mai greţoase campanii ale acestui uninominal. După ce s-a travestit în gospodină, bântuie acum emisiunile electorale, cu al său zâmbet de savarină dulceagă, mimând mereu bunul simţ, atitudinea responsabilă şi serioasă. Şi asta pentru că politicienii candidaţi, care apar pe la talk-show-uri de mare audienţă, nu-şi permit să se bată pe burtă cu alegătorii ca şi un candidat local rătăcit prin nu ştiu ce comune. Ei trebuie, nu-i aşa, să vină cu acel discurs sobru, profund, pentru că ei nu privesc problema pe termen scurt, ei au viziune. Politicienii au poate vizuinile lor, nicidecum viziuni. D-na Udrea are sigur o vizuină, însă e doar cu acces prezidenţial.

În rest, vorba poetului, alte măşti, aceeaşi piesă, zâmbete de carton, mâini întinse, gesturi victorioase menite a sugera încrederea în forţa candidatului. Toate acestea încep brusc cu o lună înainte de alegeri şi se termină la fel de brusc de parcă nici n-ar fi fost. O lună pe an, odată la patru ani, fac şi politicienii kitschul acesta colorat, numit campanie electorală, ca apoi să se poată întoarce la ale lor. Dacă e să ne gândim la raportul de timp, merită sacrificată o lună din viaţă, pentru patru ani de mandat.

Despre această campanie în care zarurile par de cele mai multe ori aruncate, în care capii de serie nu se întâlnesc în finală, ci stau la căldurică în colegii în care îşi dispută mandatul cu tot felul de neica nimeni, nu putem spune decât că a fost o nouă cacealma ordinară prin mimarea aerului de competiţie nemiloasă pe care vezi doamne ar fi adus-o votul uninominal. Nu este nicio competiţie şi nu se schimbă nimic prin vot, aşa cum gargarisesc într-una, tot felul de maimuţoi, mai mult sau mai puţin abstracţi. Aşa cum un sărac n-are ce căuta printre bogaţi, tot aşa un om adevărat, cu şira spinării nestrâmbată de interese materiale, n-are cum să intre în interiorul vreunei găşti de partid, care apoi să-l propulseze în alegeri.

Într-un film italian vechi, “Hoţii de biciclete”, un tânăr sărac avea nevoie de bicicletă pentru a primi o slujbă, iar în caz că-şi pierdea bicicleta, pierdea şi slujba. La un moment dat i se fură bicicleta şi hoţul scapă neprins, iar omul rămâne fără loc de muncă. După ce caută disperat şi-n zadar se hotărăşte să fure şi el, dar este prins. Morala filmului aplicată la clasa noastră politică este, dacă nu faci parte din gaşca hoţilor de terenuri, fabrici şi voturi, nu-ţi poţi fura înapoi, nici măcar propria bicicletă. Păcălind şi minţind o lună întreagă, candidaţii fură voturile pe care-şi vor clădi mai apoi, hoţiile viitoare.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/hotii-de-voturi-71112.html

Cetăţeanul suspendat

Un nou joc de putere capătă proporţii din ce în ce mai mari pe scena politică de la noi. Acela în care lupta nu se mai dă după clasica rivalitate, şi anume putere – opoziţie, în care patru ani opoziţia critică puterea, iar aceasta încearcă să bage pumnul în gură celor care o contestă. Acum, actorii principali de pe scena politicii participă cu toţi, mai mult sau mai puţin, la acest joc de putere.

S-a dovedit că poţi fi în opoziţie, dar, de fapt, eşti la guvernare. Tot aşa s-a putut vedea că poţi fi la putere, ca preşedinte, dar de fapt să faci opoziţie. Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul încep, cel puţin în România, să ducă o luptă în care alianţele şi rupturile variază mai ceva ca vremea la Londra. Bătălia între puterile care, cică, sunt separate în stat, dar de fapt sunt adunate de lupta oarbă pentru ciolan, e una nemiloasă. Lupta se duce prin intermediul Constituţiei, fiecare dorind o Constituţie care să-i mărească prerogativele. În felul acesta, România intră într-un război civil al clasei politice încărcat de suspendări, de dizolvări, de contestaţii la Curtea Constituţională, de ordonanţe de urgenţă. Toată lumea atacă cu toate armele care îi stau în dotare.

Ca acest film să existe trebuia un regizor pe măsură. Acest Sergiu Nicolaescu al vieţii politice româneşti nu e nimeni altul decât Traian Băsescu. Cine-şi închipuie că, dacă PDL-ul ar obţine majoritatea şi-am avea o putere portocalie sută la sută, Băsescu s-ar duce să doarmă liniştit la Cotroceni se înşală amarnic. Traian Băsescu nu este un animal politic, ci un canibal politic. Automat, ar porni lupta interioară pentru a fi sigur că poate elimina cu canibalismu-i caracteristic potenţialii duşmani. Nici într-un caz n-ar repeta greşeala lui Năstase din 2000-2004, care se simţea ca un întemeietor de dinastie. Băsescu, cu toate pârghiile puterii în mână, ar începe vânătoarea de vrăjitoare în propriul partid, creând iar tabere şi totodată senzaţia de singur împotriva tuturor. Aşa se menţine puterea. Prin luptă continuă. Hrebenciuc şi Năstase plătesc păcatele lăcomiei de-a se fi înfruptat porceşte din bucatele puterii. Băsescu foloseşte puterea nu doar ca scut protector şi dătător de siguranţă. În felul acesta nu ajunge să cadă în beţia de putere, în care devii intangibil şi arogant, vezi Năstase. Agresiv mereu, nu dă senzaţia că s-ar înfrupta din fructele puterii, iar cu asta-i cucereşte definitiv pe foarte mulţi. Nu există lucru pe care să-l urască românul de rând mai tare decât huzurul şi lipsa de griji a omului bogat şi puternic. La toţi trebuie să ne meargă rău, că doar la toţi ni-i greu, nu-i aşa?

Iar dacă nu ne-a muşcat, încă, criza economică de fund, ne dă Băsescu criză politică. Când vine vorba de atribuţiile sale constituţionale, Băsescu o face pe dictatorul, trăgând focul la oala lui. Până la urmă, fiecare se ameninţă cu suspendarea. Lupta pentru putere a devenit atât de făţişă, încât nici nu mai este îmbrăcată în haine ideologice. Cu adevărat suspendaţi sunt însă cei mulţi, care vor rămâne în aer patru ani şi după aceste alegeri.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cetateanul-suspendat-70784.html

De ce l-am vota pe X?

Campania electorală se apropie de jumătatea perioadei şi abia acum putem realiza cât de puţin ajunge să fie informat alegătorul în legătură cu candidaţii. Cu atât mai mult cu cât acum este vorba de votul uninominal. Simpla apariţie electorală la televiziuni, întâlnirile cu alegătorii sau diverse materiale de afişaj publicitar nu reuşesc ca într-o lună să facă dintr-un ilustru necunoscut un personaj pe care oamenii să-l poată vota, în deplină cunoştinţă de cauză.

În definitiv şi la urma urmei, ce ajunge să ştie alegătorul? CV-ul candidatului, intenţiile sale şi ale partidului, deci o simplă defilare. De fapt, asta este campania, o simplă paradă a candidaţilor. Nu cred că problema este că ar fi prea scurtă perioada de campanie. Ideal ar fi ca aceşti candidaţi să fie pregătiţi cu cel puţin un an înainte de către partide, iar în acel an să ia parte activ la jocul politic, astfel încât alegătorul să poată evalua prestaţia acestuia în plan real şi nu în planul virtual pe care-l oferă cadrul unei campanii, unde totul este frumos, mai ceva ca într-o paradă de modă. Fiecare partid şi-ar face o selecţie şi, pe lângă figurile cunoscute, ar arunca în spaţiul public figuri noi, care mai târziu să fie desemnaţi drept candidaţi. Astfel nu ne-am mai lovi de această stare de fapt, care este reliefată de multitudinea de candidaţi necunoscuţi. Ori au jucat un rol politic secundar prin partidele lor, ori sunt oameni cu bani, dar fără notorietate, şi pe care partidele i-au chemat în genunchi sau sunt pur şi simplu o umplutură menită să acopere vidul de personalităţi, care bântuie prin toate partidele.

Problema este de partea cealaltă, şi anume a alegătorului. Care se uită în colegiul său şi găseşte ori câte-o figură politică cunoscută şi de cele mai multe ori şi compromisă sau cu o reputaţie dubioasă sau no name-uri. Foarte multe din listele cu candidaţii pentru colegii sună ca nişte liste cu locatari. Ba dimpotrivă, pentru cetăţeni, listele cu locatari poate ar suna mult mai bine şi-ar fi mult mai cunoscute decât aceste colegii uninominale. În situaţia aceasta, ca simplu votant, ai toate motivele să ridici din umeri şi să nu mergi la vot. Nu de alta, dar poţi face un act necugetat, votând pe cineva din cartea de telefoane.

Nu putem şti care va fi prezenţa la vot. În primă instanţă ai fi înclinat să spui că, dată fiind puzderia de candidaţi necunoscuţi, votanţii nu vor fi atraşi. Însă este foarte posibil ca tocmai aceşti anonimi să primească votul, în dauna politicienilor notorii, mai ales prin „petele” lor. În felul acesta, se va rămâne în cercul vicios, în care alegerile de la noi reprezintă rularea pe rând a ticăloşilor din societatea noastră şi care acum, sub protecţia anonimatului, pot beneficia de votul mult râvnit. S-a tot spus că de data aceasta nu mai merge cu lozinci şi promisiuni şi că alegătorii au devenit pragmatici. În afară de tradiţionalele pomeni electorale, care poate vor fi un pic mai grase ca de obicei, oamenii vor primi aceleaşi nesfârşite promisiuni demagogice. Dar, dar vin alţii să spună că acum prin acest vot uninominal îi va fi mult mai uşor alegătorului să-l i-a la rost pe alesul său, pe perioada mandatului, în cazul în care acesta nu-şi respectă promisiunile. Să fim serioşi. Cei mai mulţi dintre viitorii parlamentari se vor putea erija, dând vina pe instituţii, pe celelalte partide, pe sistem, şi tot aşa.

Cel mai bun exemplu de ales uninominal, Traian Băsescu, care nu şi-a respectat nicio promisiune şi care n-a făcut nimic timp de patru ani, nu numai că nu şi-a pierdut popularitatea, ba chiar mai mult are şansele să obţină un nou mandat. A ştiut să dea vina pe alţii, patru ani de zile, aşa cum nu mă îndoiesc că vor şti să o facă şi viitorii parlamentari.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/de-ce-l-am-vota-pe-x–70654.html

Călduri electorale

Boarea caldă de noiembrie aduce şi ea un plus de fierbinţeală peste începutul de campanie, ce pare mai degrabă clocotitor, datorită vremii de afară şi nicidecum candidaţilor. Majoritatea acestora ar fi apărut şi la votul pe listă, singurele noutăţi sunt date de recrutările de vedete ale partidelor, asta aşa ca să simţim că e şi puţin uninominal în toată povestea aceasta.

S-a tot spus că acest vot va fi unul tip ruletă. Interesant este de aflat ce presupune această ruletă. Scenariul posibil poate fi ceva de genul: un candidat relativ notoriu cu un partid slab în spate poate să câştige în dauna unui anonim propus de un partid puternic. Aici vom vedea bruma de uninominal funcţionând. La fel de bine se poate întâmpla ca un candidat anonim cu un partid bun în spate să bată un concurent mai înfipt politic, dar cu o forţă politică de sprijin mai slabă. Ruleta apare din faptul că nu poţi să ştii în ce colegiu şi cu privire la ce candidat va funcţiona această probabilitate. Siguri pot fi doar cei cu partid puternic şi cu candidat pe măsură. Cu alte cuvinte, asta este o lege pentru cei tari. Foarte mulţi băgători de seamă vin şi spun că este bine că oamenii cu bani intră-n politică, deoarece în felul acesta sunt împiedicaţi cei care doresc să parvină şi care ajungeau în Parlament pe barca unei liste, după care timp de patru ani pluteau lin pe banii statului. Perfect de acord, doar că oamenii cu bani, care s-au avântat în campania acestui uninominal, într-adevăr n-au făcut-o cu gândul de-a parveni, şi asta dintr-un simplu motiv, acela că au parvenit deja. Ei ajută partidele prin forţa lor financiară, ca mai apoi să ajungă-n Parlament pentru a le creşte puterea de influenţă şi, de ce nu, şi averea.

Iluzia reformării sistemului politic este spulberată de realitatea crudă. În România, ca în orice ţară subdezvoltată, statul se identifică cu guvernul, adică politicul domină administrativul. Într-o ţară evoluată, indiferent cine ajunge la guvernare, statul şi funcţionarea instituţiilor sale nu sunt afectate. Pe când într-o pseudodemocraţie, ca a noastră, orice nou guvern atrage după sine o nouă influenţă asupra instituţiilor statului, fapt ce implică birocraţia coruptă şi sistemul clientelar. Tot la acest capitol putem pomeni şi mafia sindicală, care face parte cu cinste din orice ţară de categoria a treia. În România, de când s-au înfiinţat ele, sindicatele n-au activat decât la comandă politică. Nu e întâmplătoare această mişcare a sindicatelor în plină campanie electorală. Toţi liderii de sindicat sunt uneltele diferitelor partide. În România nu există sindicat liber, totul este comandat. Restul e tăcere.

Revenind la campania abia începută, dacă e să ne referim la candidaţii din judeţul nostru, putem spune că, cu mici excepţii, listele s-au respectat. Multe figuri cunoscute ale peisajului politic orădean, dar şi iluştri necunoscuţi, par a fi dornici de răfuială uninominală.

Partea mai tristă este că acest sistem de vot uninominal descurajează tinerii, e vorba de cei de calitate, de-a se avânta în lupta electorală. Este clar că nu prea răsar ciuperci noi după această ploaie a uninominalului, iar tinerii încă nu-şi pot găsi reprezentanţi din generaţia lor, pentru că politica nu se mai face nici măcar la modul aparent, pe entuziasm, idei, doctrine, ci doar pe bani.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/calduri-electorale-70435.html

Biblia şi pistolul

În plin deşert şi munţi stâncoşi au adus telegraful şi calea ferată. Vapoare întregi de irlandezi beţi, cu biblia-n haină şi de hispanici cu bărbile transpirate de whisky şi de ură. Aşa s-a construit America. Băştinaşii indieni au căzut repede pradă omului alb.

Omul alb a venit pe pământul nou, pământul făgăduinţei, cu biblia într-o mână şi pistolul în cealaltă. Sălbaticii visători şi meditativi au fost aruncaţi repede de pe stâncile lor. Cu lumea lor veche şi închisă, o lume care nu făcea rău nimănui, s-a sfârşit cu binele, omului trăitor cu picioarele în două luntri. Omul alb cu picioarele pe un singur pământ a început lupta cu el însuşi. Şi-a fost sieşi Dumnezeu. Lupta a fost nemiloasă. Tot ce era în jur era o potenţială proprietate, deci un posibil focar de conflict. Arbitrarul luptei pentru proprietate, în care gloanţele treceau ca picurii de ploaie prin găurile pământului, cerea o justiţie supraumană. Într-un spaţiu lipsit de viaţă şi de umanitate, omul l-a chemat pe Dumnezeu alături, să însoţească fiecare moarte, nevăzută încă de zeiţa Justiţiei. Şi-a dus pe vapor, într-un sertar, biblia şi revolverul. Cu revolverul şi-a asigurat supravieţuirea, iar cu biblia, nemurirea. Aşa a început totul. Întâi omul a ucis, după care a făcut o tablă de legi în care le-a interzis celorlalţi să ucidă. Ăsta e începutul moralei. Aşa a început şi justiţia pe tărâmul făgăduinţei. După ce omul îşi capătă siguranţa vieţii îl uită pe Dumnezeu în biblie şi-şi face legea lui. Dar nu uită să deschidă biblia de fiecare dată când mai ucide pe cineva. Religia pentru americani n-a însemnat niciodată un îndemn la sfială în faţa vieţii, dimpotrivă. Pocăinţa a apărut la ei, ca o contrapondere la numărul de gloanţe de trase. Asta ştiau şi ei. Că dacă nu mori împuşcat, tot o să mori. Dar asta nu i-a împiedicat să facă din religie, un mod practic de viaţă. Dar nu pentru o viaţă închisă. America a lăsat şi bordelul, şi casino-ul să prospere, pentru că totul a fost o ruletă la-nceput. America şi-a lăsat duşmanii proprii să-şi termine gloanţele, după care a venit cu legea şi cu religia. America nu-şi îneacă duşmanii de mici. Îi lasă să crească, să-şi facă de voie, după care să-i poate ucide într-o dimineaţă senină, ca pe Bonnie şi Clyde, pentru a scoate cătuşele pocăinţei, pentru cei care au uitat de biblie, şi-au rămas doar cu revolverul. În curând vor fi alegerile americane. Mulţi se întreabă dacă America va trage din nou. America şi-a păstrat viu spiritul. America nu este nici al lui Michael Jackson şi nici a Madonei. Ei sunt paravanul libertăţii, cei de după tejghea. America le dă la toţi să bea, rămân în picioare cei care mai pot trage. Obama este şi el după tejghea. America îi va da să bea şi lui, aşa cum a făcut-o cu toţi. Dar de după tejghea, întâi a ieşit revolverul şi după acea biblia. Şi America stă mereu la pândă, dincolo de tejghea… Iar dacă e să pomenim şi ceva despre noi, ca români, la toată povestea aceasta, putem spune că noi nici măcar n-am intrat în salon. Am intrat în UE, ceea ce nu ne garantează nici măcar muniţie de gloanţe oarbe. Suntem pe nicăieri. Dacă am fi să facem un exerciţiu de imaginaţie, noi, ca români, am putea juca într-un western, cel mult rolul unui clopotar mexican, care vrea să trezească crucile. Dar crucile dorm, ca şi istoria noastră, în schimb, America va avea tot timpul, pistolul într-o mână şi biblia în cealaltă şi va trage mereu cu amândouă.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/biblia-si-pistolul-70287.html

Mai mic ca Boc

Că România este o ţară nevertebrată devine din ce în ce mai clar. Condusă de un politician meduză, ca Traian Băsescu, nici n-ar putea fi altfel. Să ajungi să fii un preşedinte cu o popularitatea imensă, să faci băi de mulţime şi să mai fii şi considerat mare lider politic, tu, cel care atunci când vine preşedintele Ungariei, la tine-n ţară şi vorbeşte pe şleau despre oportunitatea autonomiei Ţinutului Secuiesc, te freci ca un motan de picioarele omologului, dând-o din colţ în perete, ei bine, asta numai în România se poate întâmpla.

Ţara pidosniciilor de tot felul. Băsescu îşi pierde orice forţă politică şi toată alura lui de lup de mare se duce pe apa sâmbetei, atunci când omologul său maghiar îl jigneşte şi pe el, şi o ţară întreagă, vorbind de autonomia Ţinutului Secuiesc, în calitate de oaspete pe teritoriul României. La o asemenea neruşinare şi sfidare venită din partea acestui musafir, gazda trebuia să trântească uşa. Dar, în situaţii de genul acesta, Băsescu nu mai este bărbat, ci se face mic şi gârbovit, trădându-şi micimea personalităţii şi ascunzându-se după hăhăiala lui de bodegă. Aceste situaţii developează portretul adevărat al celui ce pozează în marele Zeus. Vânător de mize mici, ins fără anvergură intelectuală şi morală, lipsit de o conştiinţă istorică, adus de reflux pe nisipul mâlos al politicii româneşti. Dar, după ce pleacă liderul ungar la el acasă, Băsescu se poate da jos de pe măgarul pe care a stat la întâlnirea cu preşedintele vecin şi poate pleca din nou la luptă, cu Guvernul, cu presa sau cu caii verzi de pe pereţii DNA-ului. Traian Băsescu, nu se simte acasă decât acolo unde îşi poate ataca duşmanii politici. A făcut-o şi la Miercurea Ciuc, când a reproşat Guvernului că n-a întreprins nimic în sensul autonomiei, precizând că aceasta ar fi sarcina viitorului Guvern. Toate acestea coroborate cu gestul de-a promulga aberanta lege a salariilor profesorilor, iar mai nou indicând chiar măriri salariale şi pentru cei din sănătate, definesc ţelu` lui Băselu`. Şi anume important este să intre Guvernul în criză, în rest dă-o dracu de criză economică, de integritate teritorială sau de luptă anti-corupţie.

Acest personaj are toate şansele să mai obţină un mandat, pentru că nu-i aşa, e iubit de popor, cu multă inconştienţă, că doar dragostea e oarbă. Nimic din ceea ce face sau mai bine zis nu face Traian Băsescu nu are ca scop interesul celor mulţi. Aşa că este de-a dreptul incredibil cum se poate ca într-o ţară, care cică mai nou e şi europeană, un om să nu facă nimic şi să rămână în topul preferinţelor. Măcar în cazul lui Emil Constantinescu am putut vorbi de-o incompetenţă sinceră. De aici putem trage concluzia că românii nu amendează incompetenţa, ci sinceritatea. Minciuna te menţine-n România la putere mult şi bine. Iar din punctul acesta de vedere Traian Băsescu are tot viitorul în faţă.

Parafrazându-l pe Grigore Ureche, am putea spune că Băsescu este şi mic la stat, dar şi la sfat, ba chiar mai mult decât atât, uneori pare mai mic decât Boc.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/mai-mic-ca-boc-70052.html

Muzica (bi)camerală

Ceea ce se întâmplă cu listele uninominale pare a fi aidoma poveştii “Muzicanţii din Bremen”, în care un măgar, un câine şi alte animale sar pârleazul şi se hotărăsc să devină muzicanţi. Diferenţa este că muzicanţii există deja, doar că ei vor să devină senatori şi deputaţi. Cei care vor ajunge la cameră se vor putea axa pe muzică de cameră, că la Senat, divertismentul politic va fi asigurat de Floooooorin Călinescuuuuuu. Avem aproape toate genurile muzicale reprezentate, de la folk, la pop şi până la muzică populară sau clasică.

Dacă vor ajunge în Parlament, vă vor încânta auzul de la microfonul Parlamentului: Luminiţa Anghel, Victor Socaciu, Nicolae Furdui Iancu, Mihai Pocorschi şi mulţi alţii. Cu alte cuvinte, ne vor ţiui urechile la toţi. Dar să nu-i uităm şi pe oamenii de fotbal, care probabil că pleacă la acest meci electoral cu deviza că balonul este rotund, iar dacă vor pierde, vor putea spune că adversarul şi-a dorit mai mult victoria. Gigi Becali, Anghel Iordănescu, Laurenţiu Reghecampf, Helmuth Duckadam, Ion Crăciunescu, Cristian Ţopescu, ce va putea comenta miuţa care se va-ncinge pe holurile parlamentului. Deocamdată există patron de fotbal, antrenor, arbitru, jucători şi comentator. Lipsesc şefii de galerie ca să avem şi peluza Parlamentului. Se va putea turna oricând şi un film cu Sergiu Nicolaescu, Mircea Diaconu, Ion Dichiseanu, Szobi Cseh (o să vedem şi cascadorii politice) şi, din nou, Florin Călinescu.

Aceasta este partea mai amuzantă, un fel de haz de necaz, partea mai serioasă este că, urmărind aceste liste ale uninominalului, observăm că, pe lângă unii barosani, pentru care efortul financiar de campanie este un chilipir, sunt foarte mulţi cei care au fost momiţi de partide să intre-n lupta electorală şi care acum, în prag de campanie, îşi vor da seama că vor trebui să bage mâna-n buzunar mult mai adânc decât şi-ar fi imaginat. După unele cifre aproximative, cheltuielile minime de campanie s-ar putea cifra la suma de 45.000 de euro, iar cele maxime depăşind 100.000 de euro. Aici e aici. Până acum, toate bune şi frumoase, avem uninominal, avem vedete candidaţi, o să fie o cântare continuă pe perioada campaniei, dar pe banii cui? Acesta este testul pe care-l va pica cu brio acest sistem de vot semiuninominal. Mulţi dintre candidaţi nu sunt pregătiţi financiar pentru un asemenea sistem de vot, mai ales în contextul în care electoratul românesc a ajuns să întindă mâna vreunui politician, doar în speranţa că-i va pica ceva-n palmă. Bineînţeles că acest impas va putea fi depăşit în momentul în care va interveni maşinăria de partid, ce va găsi o soluţie până la urmă, nu ne îndoim de acest lucru.

Banii negri abia aşteaptă albirea cu prilejul acestei campanii. Mulţi privaţi vor cotiza, pentru că, să nu uităm, trăim în ţara licitaţiilor, iar România întreagă este scoasă la licitaţie. Lucrările de execuţie publică îşi aşteaptă clientela politică. Partidul câştigător la aceste alegeri parlamentare îşi va putea mulţumi ulterior generoşii sponsori. Nimic nou sub soare. Iar alegătorii, după ce-şi vor consuma pomenile electorale, vor putea din nou să înjure guvernul, timp de patru ani, tot de pomană.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/muzica-bi-camerala–69999.html

Cine votează-n România?

De ani la rândul se tot repetă diverse clişee cu privire la conducătorii aleşi ai României, şi anume că sunt cei pe care-i merită poporul, adică un fel de oglindă a societăţii româneşti. Afirmaţia e mult prea generală şi omite detalii importante cu privire la compoziţia masei de votanţi.

Azi, în România sunt mai mulţi oameni, de regulă dintre cei instruiţi şi care au o anumită deschidere în gândire, care dându-şi seama că viaţa lor nu prea depinde de votul dat, spun pas, atunci când e vorba de pus ştampila. Foarte mulţi dintre aceştia sunt tineri, care au înţeles că singura lor şansă e să-şi facă o carieră şi-n general să facă bani, pentru că de oferit nu le va oferi nimeni nimic. Ca să nu mai vorbim de cei care aleg să plece din ţară, fără să privească înapoi sau dacă o fac, o fac cu mânie. Cei care cred că românii se vor întoarce din străinătate pentru că au înghiţit gălusca cu creşterea economică se înşeală amarnic. Numărul celor care vor pleca va fi-n continuă creştere, iar dacă până acum exodul principal a fost format din cetăţeni fără studii superioare, se pregăteşte un val puternic al tinerilor instruiţi, care odată cu intrarea în UE, vor avea un acces din ce în ce mai uşor spre locuri de muncă în firme şi instituţii europene. În condiţiile acestea, absenteismul în rândul clasei medii va atinge un record la apropiatele alegeri. Şi-atunci cine sunt oare, cei care îi aduc cu votul lor pe politicieni la putere? Aceştia sunt marea masă de oameni săraci, neinstruiţi, mase de manevră, unii din zone defavorizate, ca să numai vorbim de România rurală, care reprezintă grosul voturilor. Toţi aceştia sunt victime sigure pe perioada campaniilor. E adevărat că oamenii sunt bucuroşi să-şi dea votul, ca să-şi mai uite de sărăcie cu alimentele şi banii pe care-i aruncă-n ei politicienii. Dar pe termen lung, ei sunt cei care, ţinuţi voit în starea lor de mizerie, conservă la putere o clasă politică coruptă. Ei sunt electoratul ţintă al tuturor campaniilor. De fapt şi discursul politicienilor devine unul linguşitor la adresa celor mulţi şi nevoiaşi. De câte ori n-am auzit politicieni, care cu-n aer tămâios şi cu o privire smerită, se închinau în faţa oamenilor simpli repetând într-una, că ei sunt România reală şi că poporul nu este prost, poporul e inteligent şi înţelege tot, el nu poate fi păcălit niciodată.

Mulţi zic, că într-adevăr românul e şmecher, dă votul, dar măcar se alege cu pomana electorală. Câştigul e iluzoriu şi de moment. Pe termen lung, oamenii rămân să-şi cultive sărăcia, de care au atâta nevoie politicienii pentru a-şi cumpăra votul, o dată la patru ani. Demagogia aceasta, a poporului care trebuie scăpat de ciocoii care îi sug sângele, are origini seculare la noi. Să te apropii de cei mulţi şi să mimezi modul lor de a vorbi, de-a te îmbrăca sau chiar de-a trăi e unul din travestiurile politice preferate. În felul acesta se poate juca rolul ciocoiului camuflat în haiduc, care prinde atât de bine la români. Cum România n-are elite şi nici aristocraţie, doar parveniţi, le vine foarte lesne acestor maimuţoi de politicieni să le arate celor mulţi că şi ei ştiu să dea cu mopul, să calce sau să pună gogonele. Îi credem pe toţi că fac parte şi ei dintre cei mulţi şi simpli. Singura diferenţă este că ei au fost mai şmecheri şi au lăsat activităţile casnico-gospodăreşti, pentru a-i putea fura, pe cei care pun gogonele, dau cu mopul sau pur şi simplu trăiesc din munca lor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cine-voteaza-n-romania–69740.html

Vatra Ungurească

Parafrazând imnul unei echipe de fotbal, am putea spune, fie vreme bună, fie vreme rea, iredentişti până la moarte şi dincolo de ea. Cam asta îi defineşte pe vajnicii radicali maghiari. Că e recesiune, că nu e, că sunt inundaţii sau nu, orice ar fi, ei ştiu una şi bună, autonomie. Marko Bela s-a pus recent şi-a haşurat pe harta noastră 16 regiuni, în care să fie cuprinse judeţele noastre. Ca să numai pară că se preocupă doar de Ţinutul Secuiesc, udmr-iştii propun soluţii generale privind organizarea administrativă, care chipurile ar atrage mai multe fonduri europene şi ar echilibra nivelul economic al zonelor. Gargară politicianistă. Folosirea permanentă a tot ceea ce ţine de Uniunea Europeană a devenit deja cârja de care se ajută liderii maghiari pentru a da o falsă autoritate, balivernelor propuse de ei. Este foarte adevărat că sunt ajutaţi de conjunctura secesionistă, marcată de precedentul Kosovo, Abhazia şi Oseţia de Sud, iar mai nou şi Voivodina care îşi cere dreptul la independenţă. Poziţia Uniunii Europene nu încurajează crearea de noi state, mai ales când acestea sunt deja integrate în uniune. Acesta este şi motivul pentru care UDMR atacă parşiv folosind tot felul de tertipuri de genul euroregiunilor, autonomie culturală sau eterna jelania a minorităţilor oprimate. Succesul acestei politici udmr-iste nu este foarte mare în rândul maghiarilor. Cu alte cuvinte, această formaţiune dubioasă, nu a ieşit din rândul maghiarimii simple şi nici nu reprezintă dezideratele acesteia. Sigur, nu sunt neapărat în conflict. Asta o demonstrează votul etnic, disciplinat de fiecare dată. Dar nicidecum nu sunt un portstindard al nevoilor cetăţenilor români de etnie maghiară. Aceştia trăiesc în România şi au grijile şi lipsurile tuturor românilor. Din acest punct de vedere UDMR, prezent încontinuu la guvernare nu a întreprins nimic. Harghita şi Covasna sunt judeţe de-o sărăcie extremă şi cu o infrastructură sub orice critică. Ce demonstrează toate acestea? Nimic mai mult decât faptul că aceste organizaţii politice, care nu sunt reprezentantele unui interes al comunităţii maghiare băştinaşe, revendicările UDMR-ului reprezentând un lux pentru maghiarii simpli, sunt plantate artificial în solul nostru, de către autorităţile de la Budapesta. Cum spuneam, maghiarii din România se simt foarte bine aici, mult mai bine decât în Ungaria, unde sunt priviţi ca români, adică de sus. Aşa că toate manifestările şovine, care sunt organizate la noi, ba prin comemorarea şi celebrarea la nesfârşit, a criminalului de război, Wass Albert sau a monumentului celor treisprezece generali de la Arad, nu sunt altceva decât acţiuni bine concertate şi controlate din afara ţării. Au şi cu cine să se joace, pentru că-n Ardeal nu mai există nicio gură de tun, care să-i ţină măcar pe loc, dacă nu să-i pulverizeze. PUNR a eşuat lamentabil căzând pe mâna unor şarlatani, iar Vatra Românească şi-a pierdut suflul, de nici măcar un tulnic nu se mai aude. Totul a căzut în decrepitudine şi-n amorţeală, aici în Ardeal, iar asta umflă pânzele iredentismului. Nu le rămâne decât unor voci singulare să mai replice din când în când, la aceste atacuri, pentru că interesul naţional nu mai reprezintă demult prioritatea vreunei organizaţii, politice, culturale sau de orice altă natură. Amin!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/vatra-ungureasca-69596.html

Gulerul alb şi banul negru

Ce dovadă mai bună putem avea că recesiunea economică nu a ajuns şi pe la noi, decât faptul că ne arde de alcătuit topuri cu mari bogătaşi. Ar fi fost cinic ca o ţară ameninţată de flagelul sărăciei să-şi etaleze pricopsiţii. Aşa că nefiind încă cu burţile goale, putem privi, unii mânioşi, alţii curioşi, spre cei care formează o cu totul altă Românie, decât cea a celor mulţi.

Ceea ce este la îndemâna oricui de observat este faptul că o serie dintre primii mari bogătani nu şi-au realizat la modul capitalist averile. Au speculat, după 1990, diverse conjuncturi, au câştigat enorm din faptul că statul centralist comunist s-a fărâmat în bucăţele, astfel că fiecare a încercat să prindă o bucăţică cât mai mare. Oricum, aproape toţi cei care au prins bucăţica stăteau cu gura deschisă, pentru că ştiau că le va pica ceva-n gură. Deci nu tu investiţie minimă, activităţi de producţie, pierderi şi amortizări de durată lungă. Banii s-au înmulţit ca şi ciupercile după ploaie, la marii nababi din topuri. Ipocrizia cea mare este tocmai aceasta, că ei şi-au realizat averile într-un mod necapitalist, după care se dau mari capitalişti. Predică tot felul de teorii despre lecţia dură a concurenţei, a competiţiei, ca şi cum ei s-ar fi desprins din mrejele unei aprige competiţii, din hăţişurile unui mediu concurenţial nemilos. Nici vorbă, ei s-au desprins din balta cu peşte a averii naţionale, din care fiecare a luat cât a putut. Sigur că odată ce s-au văzut cu sacii-n căruţă, le-a fost uşor să pozeze în mari antreprenori, au mai citit şi ei câte ceva despre legile economiei de piaţă, după care şi-au pus costumul şi pălăria albă de capitalist, doar, doar, vor mai acoperi banii negri din averile lor.

Aceşti oameni au făcut bani foarte uşor în România, iar a face bani uşor contravine unei economii capitaliste sănătoase. Cu alte cuvinte n-au simţit pe propria piele greutăţile începutului, spectrul întunecat al falimentului, ca să numai vorbim de concurenţa nemiloasă. Ceea ce le cer ei angajaţilor lor, şi anume competitivitate, muncă peste program, sacrificii personale, toate acestea ei nu le-au trăit. Unora le-a crescut averea într-o noapte de nu ştiu câte ori, iar pentru alţii a fost suficient să ia un prânz la locul potrivit şi cu omul potrivit, pentru a obţine o semnătură care să le dubleze cifra de afaceri. Acum le este foarte comod să-şi angajeze specialişti, după care să meargă să se dea-n stambă pe la televizor sau să-şi mai golească buzunarele prea încărcate printr-un casino. De exemplu, după un anumit top, cel mai bogat român este Gigi Becali. Numărul unu al ţării în materie de bogăţie a mărturisit recent că nu are nici măcar carte de muncă. Deci primul bogătaş al ţării are un statut complet anarhic, asocial. Asta cred că spune multe despre normalitatea aşa-zisului mediu de afaceri românesc. Se pare că nouă românilor ne este dat să mimăm, tot cea ce Occidentul trăieşte cu adevărat. Decalajul insurmontabil faţă de vest reuşim să-l mai păcălim din când în când, prin această mimare a afaceristului capitalist, care a reuşit să triumfe la noi, şi fără carte, şi fără muncă, şi iată că şi fără carte de muncă.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/gulerul-alb-si-banul-negru–69432.html

Criza economică şi miza electorală

Bâlciul de toamnă al vieţii noastre are de toate în el. Campanie electorală prin trâmbiţarea diversiunii uninominalului, sub a cărui siglă se lansează tot felul de vedete de iarmaroc, demagogie focusată spre diaspora românească, şi nu în ultimul rând fundalul unei crize economice mondiale, ce stă să ne ajungă şi pe noi din urmă.

Începând cu legea neghioabă a uninominalului, Parlamentul României începe să fie confundat cu un studio de televiziune. Încrederea pe care o au în ele însele, toate vedetuţele, de aici pleacă. Obişnuiţi fiind cu luminile rampei, unii buni de gură, alţii cu tupeu, toţi au senzaţia că acestea-s calităţile care te pot recomanda pentru postul de parlamentar. Cu siguranţă că-n afară de-un discurs spectaculos la microfonul parlamentului, nimic nu va mai fi pitoresc în activitatea ce-i aşteaptă. Munca efectivă, aceea privind legile, comisiile, reprezintă o chestiune prea serioasă, iar la noi prin lucruri serioase e cam greu să te afirmi. Majoritatea dintre ei vor fi decorativi, iar cei mai tari în clanţă vor prefera în continuare exhibiţiile TV, care i-au consacrat, decât munca propriu-zisă. Momentan ei sunt buni să aducă partidului nişte voturi în plus. Toată această şmecherie a uninominalului, care vrea să arate la prima vedere că omul e pus înaintea partidului, nu reprezintă altceva, decât încă una din multele diversiuni ale politicului de la noi. Faptul că lucrurile stau taman invers, şi anume că se vrea o şi mai mare consolidare a forţei partidului, prin aceşti uninominali de partid, care vor fi scoşi în luptă, o dovedeşte consecinţa acestui tip de vot, accentuarea puterii partidelor mari. În rest, multă gargară pe toate canalele de manipulare mediatică, când este foarte clar că după douăzeci de ani de minciună şi corupţie a clasei politice, care a dus cu timpul la un absenteism din ce în ce mai mare, electoratul trebuia resuscitat cumva, printr-o nouă momeală, care să-l aducă din nou la vot. Nu putem şti încă dacă trucul va funcţiona, dar de-un lucru putem fi siguri, şi anume că acest joc politic poate fi asemănat cu jocul de casino. Casino-ul nu s-a inventat cu scopul îmbogăţirii jucătorilor, ci dimpotrivă, pentru a se pricopsi patronii jocului. La fel fac şi patronii jocului politic. Ruleta uninominalului, cum i s-a mai zis, nu se va opri nici de data aceasta, în dreptul electoratului.

Până să vedem însă finalul acestui joc, putem contempla priveliştea jocului de seducţie electorală. Mai mult ca oricând, românii din străinătate, ajunşi la un număr din ce în ce mai mare, reprezintă o pâine bună de mâncat pentru demagogia electorală. Începutul l-a dat Mircea Geoană, care nu demult promitea prime de 20.000 de euro pentru repatriere, iar acum vajnicul marinar i-a asigurat pe ai noştri spanioli că, în trei ani, va fi mai rentabil să se întoarcă în ţară. Cred că suntem singura ţară din lume, care în plină criză economică globală îşi permite să vorbească de rentabilitate şi de ascensiune economică. Toate acestea se întâmplă probabil pentru faptul, că o campanie electorală nu ţine cont de nici o criză economică. Cea mai bună dovadă în acest sens, fiind votul din Parlament pentru majorarea cu 50%, a salariilor profesorilor, pe care guvernul încearcă acum să o anuleze.

Oricât ar suna de cinic, această criză economică nu face decât să sufle în pânzele corăbiilor politice, pentru că în momente de acest gen, populaţia panicată devine vulnerabilă, iar atitudinea protectoare pe care o vor aborda politicienii va însemna un atu psihologic în plus, în faţa unui electorat debusolat şi angoasat.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/criza-economica-si-miza-electorala-65667.html

Puşca şi cureaua lată…

Niciun început fără probleme pare a fi deviza în ţara aceasta. Începutul de an universitar aduce cu sine în prim planul atenţiei eterna problemă a locurilor lipsă din căminele studenţeşti. Conform datelor statistice, circa 50.000 de studenţi de la universităţile de stat, din totalul de 150.000 de boboci, nu au locuri în cămine. Bine că între timp vorbim de sistemul Bologna, de masterate de buzunar, ca să nu mai pomenim de psihoza doctoratelor. Cine ştie, poate că-n curând cine nu va fi doctor va fi privit ca şi cel fără gimnaziu. Forma fără fond funcţionează perfect. Suntem buni să adoptăm de afară tot felul de sisteme sofisticate de învăţământ, să ne dăm cu spoială intelectuală europeană, dar să construim cămine nu suntem în stare.

Totul se înscrie într-o logică a avalanşei la noi. Şi nu numai în învăţământ a plecat prea repede bolovanul la vale. De infrastructură inexistentă putem vorbi la toate nivelurile. Aşa se face că avem multe investiţii, circuit economic, dar n-avem nici şosele ca lumea, darmite autostrăzi. În sănătate este un dezastru complet. Din spitalele din România te poţi aştepta oricând să revină boli, care au făcut ravagii prin Evul Mediu, ciuma bubonică sau tifosul exantematic. Toate acestea nu par a fi probleme grave decât pentru cei mulţi, cei puţini se tratează în clinicile de afară, iar de şcolit, tot pe acolo o fac, atât ei, cât şi odraslele lor. În politică, venim cu reforme false, de genul celei a votului uninominal, când e clar ca lumina zilei că omul simplu, prins în menghina unor campanii agresive de partid, va vota în funcţie de formaţiunea politică şi nu de om. Acum, fie vorba între noi, la nivel naţional, cu excepţia unor vedete, care merg să candideze prin provincie, ce oameni ar putea fi atât de atractivi, încât alegătorul român să fie orbit? În mare, sunt cam tot aceia care ar fi mers şi la votul pe listă, dacă nu chiar mai slabi. Din nou forma fără fond ne ucide orice speranţă. Şi tot aşa prin analogie putem vorbi de acelaşi fenomen.

Peste toate, se apropie recesiunea economică şi de noi, care nu suntem pregătiţi nici pentru a asigura locuri în cămine studenţilor sau carosabil modern pentru traficul economic, darmite să facem faţă unei crize economice. Sigur că îndemnurile guvernanţilor sunt spre calm. De ce să intrăm în panică? Că doar vine ea campania electorală, mărim pensii, salarii la profesori, câştigăm alegerile şi după aia poate să vină orice criză, că de la putere altfel se trăiesc crizele.

Oricum, dacă tot ne paşte criza, măcar vom avea cu ce să ne înecăm amarul. Accizele pentru ţuică şi pălincă au fost scoase şi cum şi aşa România nu mai produce mare lucru ca ţară măcar să fiarbă cazanele cu ţuică, că aşa-i place românaşului. O să fiarbă şi cazanele cu ţuică, dar o să fierbem noi şi în suc propriu, pentru că totul ne copleşeşte. România nu face faţă nici instituţional, nici economic, acestei integrări europene. Iar dacă nu ne scoate Europa afară din Uniune, s-ar putea să ne scoată vremurile grele ce ne aşteaptă şi pentru care nu suntem pregătiţi, decât eventual cu-n pahar de pălincă. Pe ăla nu ni-l va lua nimeni niciodată din faţă. Fierbe ea criza, dar fierbe şi pălinca. Poate să se prăbuşească întreg sistemul bancar, acţiunile la bursă, că pruna tot va da pălinca noastră cea de toate zilele. Iar pentru toate astea, are românul nostru vorbe înţelepte cu care să-şi dreagă amarul zilelor negre, de genul: puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată sau bogat îi greu, sărac îi rău.

Nicicum nu-i bine la noi, că e criză în lume, că nu e, la noi tot vor fi probleme. Şi până la urma urmei, cum să ne sperie pe noi o criză, când noi suntem de la daci încoace într-o criză continuă.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/pusca-si-cureaua-lata–65354.html

Asaltul minorităţilor

Institutul Cultural Român face ce face şi revine mereu în centrul atenţiei prin fapte antiromâneşti şi anticreştine totodată. După expoziţia nazistă de la New York şi după sponsorizarea unor manifestări culturale homosexuale în Suedia, iată că a venit rândul festivalului “Zilele culturale româneşti în bazinul Ruhrului”, care a început pe 21 septembrie.

Festivalul a fost organizat de Asociaţia culturală germano-română “Danubium”, care a obţinut sprijinul financiar de la ICR prin Programul Cantemir. Programul Cantemir s-a constituit în anul 2006 ca un program-pilot de finanţare a proiectelor culturale româneşti adresate mediului internaţional. Conform paginii de internet a ICR, pentru anul în curs, obiectivele Programului sunt: creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii culturii româneşti pe pieţele culturale internaţionale; încurajarea cooperării între artişti români şi străini. În ceea ce priveşte expoziţia din Germania, intitulată “Omagiul lui Iuda”, aici poate fi văzut personajul biblic ejaculând, sfinţii în diferite ipostaze sexuale, iar stigmatele Mântuitorului sunt prezentate “metaforic” prin anus şi organul sexual femeiesc. Nu cu mult timp înainte, a făcut vâlvă expoziţia lui Benedek Levente, Euromaniac, în care România era prezentată sub forma unui organ genital feminin. Iată în ce fel găseşte de cuviinţă ICR să promoveze cultura şi civilizaţia românească. Banii publici, banii cetăţenilor sunt cheltuiţi pentru manifestări pseudoartistice în care sunt batjocorite valorile creştine, implicit şi valorile poporului român. Institutul Cultural Român este patronat de preşedinţia României, Traian Băsescu fiind cel care l-a numit pe Patapievici preşedinte al acestui Institut. Cu alte cuvinte, responsabilitatea pentru activitatea acestui Institut cade în primul rând pe umerii lui Băsescu, care, ca de fiecare dată când nu-i convine ceva, tace mâlc. Altfel, când situaţia poate fi speculată favorabil, nu ezită să se arate plin de indignare şi de mustrare la adresa duşmanilor săi politici. Toate aceste atacuri dezlănţuite la adresa elementului românesc par a fi preţul plătit pentru prematura integrare europeană. Noi, românii, am ajuns din nou în ipostaza de-a zice bogdaproste c-am intrat în UE, iar pentru asta va trebui să înghiţim orice. În acest sens, UE se pregăteşte să recomande tuturor statelor membre legalizarea căsătoriilor între homosexuali. Cu expoziţii de genul celor finanţate de ICR am putea spune că terenul este pregătit. Dacă pe acest canal sunt lovite valorile creştine, pe altă ţeavă de tun se încearcă discreditarea Bisericii Ortodoxe pe toate căile mediatice, CNSAS fiind unul dintre agenţii dizolvanţi pentru BOR, prin obsesia creată cu deconspirarea dosarelor preoţilor. În timpul acesta, extremismul maghiar lucrează intens pentru autonomie. Consiliul Naţional Secuiesc ne tot ameninţă de o lună încoace că va organiza un referendum pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, pe 30 noiembrie, data alegerilor parlamentare. Laszlo Tokes mai are puţin şi va declara că a fost violat de români, nemaiştiind ce să scornească în disperarea sa de-a manipula forurile europene cu privire la drepturile minoritarilor maghiari. Probleme la fel de mari se pare că avem şi cu minorităţile religioase, care s-au plâns, recent, departamentului de stat american că au parte de restricţii în România. Dacă nici România nu respectă sectele, atunci nu ştiu cine o mai face. Biserici au peste tot, ca să nu mai vorbim de faptul că fondurile venite din America au început să fie folosite în cumpărarea a zeci şi sute de hectare de teren, destinate creării unor tabere turistice pentru credincioşii lor. Acest asalt al minorităţilor etnice, religioase, sexuale sau patologice, vezi cazul artiştilor mai sus menţionaţi, este de-o violenţă din ce în ce mai intensificată, iar dureros este faptul că nu există o forţă românească de contrabalansare a lor. Dacă ia cineva atitudine, automat i se pune eticheta de extremist, naţionalist, tradiţionalist. Noi, românii, am pierdut şi de această dată startul, pentru că noi trebuie să ne luptăm între noi, unde să ne mai batem şi cu străinii. Vom plăti preţul acestei laşităţi, aşa cum am mai făcut-o în istoria noastră.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/asaltul-minoritatilor-65234.html

Prin pleşcoaiele politicii

Într-o zi de sâmbătă, Elena Udrea n-a avut altă treabă decât să apară pe un post de televiziune tricotând în emisiune. Dânsa ne-a spus că este o femeie absolut normală, adică ştie să tricoteze, să facă sarmale sau să dea cu mopul, chestiuni pe care a ţinut morţiş să ni le demonstreze şi faptic.

Nu vedem care este noutatea. Nu ne-am gândit nicio clipă că d-na Udrea a crescut cu pian în casă şi că face parte dintr-o familie de aristocraţi de Pleşcoi. Ştiam cu toţii că n-a venit în politica românească contesa de Pleşcoi. Ca orice parvenit din politica românească, d-na Udrea a săltat-o de jos. Aşa că suntem convinşi că dacă se pricepe la ceva, mai degrabă acestea ar fi activităţile, cele gospodăreşti prin care s-a ilustrat la TV. Sigur că fiind fată ambiţioasă, Nuţi s-a gândit că n-ar fi bine să dea cu mopul toată viaţa sau cel mult să dea cu el prin politică. Şi iată că a ajuns să dea. Când e cazul, mai mătură cu ei pe jos sau ţese nişte intrigi şi pe faţă, şi pe dos, ca la final să se uite proştii la ea cu ochii cât sarmaua. Cam acesta e prototipul comportamentului de succes din ziua de azi, tupeu cât cuprinde. Oameni de genul acesta sunt în stare să facă orice ca să reuşească în viaţă. Să îndure orice umilinţă, orice situaţie penibilă. Pot să treacă peste orice fără nicio jenă. A lor e lumea asta, celorlalţi le rămâne lumea cealaltă, dar nici pe aia nu pot fi siguri. Tipul acesta de personaj, Elena Udrea, este cel pe care-l va consacra aşa-zisul vot uninominal, care va maneliza de tot clasa politică. În condiţiile acestea cine vrea să reuşească pe competenţă şi pe forţe proprii ar face bine să-şi facă paşaportul spre alte zări. În România nu merge aşa. Ne-o demonstrează şi un filmuleţ deocheat care circulă pe internet, în care se presupune că ar fi PSD-ista Ana Birchal, şi ea pare să fie. Cu siguranţă că sunt multe filme de acest gen, care nu vor ieşi la lumină vreodată. Pentru că lumea politică văzută din spatele scenei, prin culise, e o lume absolut jegoasă. Curvăsărie demnă de industria filmelor porno, şantaje, intrigi infecte, tot ce e mai abject în om se revarsă în culisele politicii. Tot acest putregai conduce România. Dincolo de mizeriile morale apare şi impostura. Vezi tot felul de nulităţi, care mimează competenţa. Inşi cu feţe de schimbători de butelie ajung să-ţi predice de dimineaţa până seara. Şi peste toate, vin şi aceste pretinse doamne, pe care nu e nevoie să le vezi în filmuleţe porno, ca să ştii ce fel de hram poartă. Legat de această tărăşenie cu Ana Birchal, sugestivă mi se pare replica unui anonim, care lăsase următorul comentariu pe marginea filmuleţului şi care nu poate fi reprodus textual, ci doar în ideea lui: era cazul să o mai ia şi PSD-ul, că destul ne-a dat-o el nouă. Dincolo de replici mucalite rămâne spuma murdară a politicii noastre. Votul se pare că nu este o soluţie în România. De douăzeci de ani votul n-a schimbat nimic. Poate să fie pe listă, uninominal, prin telepatie sau cum o mai fi, că nu se întâmplă nimic. Se tot spune că există două Românii, cea profundă, reală, a celor mulţi, şi România politicienilor şi a mafioţilor. Cred că e fals să vezi o Românie dublă. În esenţă există o singură Românie. Pentru că dacă ar exista două, ar exista automat şi două tabere care ar intra într-un conflict. La noi nu există nici un conflict între cei mulţi şi cei puţini, nici un protest, nici o revoltă, deci nici două Românii. Toţi suntem o apă şi-un pământ atâta timp cât nu se întâmplă nimic. Dar ca să se întâmple ceva, oamenii ar trebui să fie uniţi, însă acest punct nu este conţinut de codul genetic al românului. Sugestiv pentru această lipsă de reacţie unitară şi pentru ce se întâmplă astăzi cu noi, este felul în care, recent, un artist plastic maghiar, Benedek Levente, a prezentat într-o expoziţie de-a sa harta României pe post de organ genital feminin. Din păcate, aşa cum vede acest impostor al artei România, tot aşa o văd şi politicienii care ne conduc. Aşa că rămân două variante, dacă eşti masochist, stai pe loc, iar dacă nu, o iei din loc, definitiv.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/prin-plescoaiele-politicii-65092.html

Premier prin programul rabla

O primă declaraţie directă şi pitorească a avut-o Miron Mitrea, care afirma: “Văd că deocamdată avem noroc, pentru că cei de la PD-L l-au nominalizat pe Theodor Stolojan, nu cred că puteau găsi o soluţie mai tâmpită. Stolojan a fost singurul premier care s-a privatizat în funcţie, când şi-a vândut hotelul”. Este o bună constatare a gestului politic făcut de PD-L, însă, uitându-ne la partidul din care face parte Mitrea, care l-a propus deocamdată pe Mircea Geoană pentru funcţia de premier, mă tem că s-ar putea spune acelaşi lucru despre calitatea soluţiei propuse de PSD. Cu toate acestea, merită descifrată această mutare a PD-L-ului. La prima vedere pare o mare prostie, pentru că, luat în sine, personajul politic Stolojan este expirat şi compromis. Anul de graţie 2004, în care Băsescu a vărsat o lacrimă pentru dragă Stolo, a însemnat căderea mitului Stolojan. Mit întreţinut ani buni în care Stolojan era văzut mereu ca fiind din afara clasei politice, tehnocratul neamţ, scump la vorbă şi departe de miasmele politicii de pe Dâmboviţa. Mitul a căzut, dar Stolojan nu, pentru că la noi, la români, odată ce te-ai afirmat în politică, e greu să mori anonim, indiferent câte măgării ai făcut. Cel mai bun loc de muncă, în România, este cel de politician, pentru că este foarte greu să fii dat afară, iar de revenit, poţi reveni oricând să-ţi refaci viaţa politică, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Astfel că proaspătul desemnat şi-a şi marcat, la modul cel mai demagogic cu putinţă, revenirea în arenă: “Noi am hotărât să le spunem tuturor că au în faţă perspectiva de a deveni nu numai miniştri, ci şi secretari de stat, iar pentru asta trebuie să aibă performanţă şi, evident, alte calităţi, e vorba despre o pregătire profesională şi de onestitate… Sunt oameni, cum este domnul Videanu şi alţii, care au contribuţia lor”. Aha, deci Videanu este exemplul de onestitate şi pregătire profesională. În cazul acesta, dragă Stolo, parcă ne vine tuturor să vărsăm o lacrimă, doar că de data aceasta una adevărată. Dincolo de analiza neizbutitului personaj, trebuie să căutăm adevăratele resorturi ale acestei nominalizări. Singura explicaţie pertinentă a desemnării lui Stolojan ca premier din partea PD-L trebuie văzută privind spre Cotroceni. Cât timp partidul va fi condus de Băsescu, din PD-L nu va ieşi nicio personalitate politică în faţă. Băsescu are nevoie de executanţi, de căţei, de sclave blonde şi de oameni compromişi, care în faţa lui să fie vulnerabili. Stolojan se încadrează. Un alt motiv care ar sta la baza acestei propuneri ar fi faptul că Băsescu este conştient că va fi foarte greu ca PD-L-ul să intre la guvernare. Acest fapt nu-l deranjează prea tare pe Traian Băsescu, care, în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, ar fi mai avantajat să-şi continue rolul de opozant al grupurilor de interese şi al sistemului mafiot. Este reţeta de câştig sigură prin care Băsescu poate câştiga din nou preşedinţia, conservându-şi postura de haiduc justiţiar. Iar pentru asta nu are nevoie deocamdată de povara guvernării în spinare, guvernare pe care ce-i drept i-ar fi şi greu să o obţină momentan. Astfel că nominalizarea lui Stolojan nu are o miză de câştig, în spatele ei stă calculul lui Băsescu şi nimic mai mult.

Dincolo de aceste calcule, uitându-ne la toate cele trei nominalizări de până acum: Stolojan, Tăriceanu, Geoană, ne dăm seama că-n politica românească se aplică pe dos programul rabla. În loc ca poporul să arunce prin votul său rablele politice şi să apară în faţă figuri noi, se întâmplă taman pe dos. Se iau nişte politicieni uzaţi, “ca nişte jucării stricate…”, vorba poetului, dar nu se aruncă la gunoi precum rablele, ci se aruncă în luptă, iar în schimb se poate obţine o guvernare nouă.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/premier-prin-programul-rabla-64639.html

Un mitic în Ţara Moţilor

Preşedintele, încă în funcţie, Traian Băsescu, respingea nu demult cu un aer suveran mărunţişurile vieţii politice, la care un aşa senior nu se cade, mă înţelegi, a se coborî. Să-l lăsăm noi în pace pe el cu curiozităţi gazetăreşti. Zeus nu se implică în viermuiala muritorilor de rând. Doar atunci când se transformă în muritor şi cucereşte o pământeancă, blondă dacă se poate.

În rest, trocuri şi alte înţelegeri politice nu-l privesc. Cum nu-l privesc multe, inclusiv chestiuni privind datoria de şef de stat. Prezent la Ţebea, e adevărat că doar cu trupu’, nu şi cu duhu’ sau cu vorba, preşedintele României a tăcut mâlc, atunci când trebuia să vorbească despre Avram Iancu. N-a făcut-o, nu pentru că l-a apucat un moment de sinceritate interioară şi s-a simţit bicisnic în a vorbi despre un erou naţional, faţă de care-l despart nu doar secolele, ci şi gândurile şi faptele. Pe lângă Avram Iancu, Traian Băsescu aduce a băcan căruia îi dă faliment prăvălia. Trecem peste handicapul istoric dintre cei doi şi ne gândim că totuşi acesta este şeful Statului român şi că, în contextul ameninţărilor autonomiste, era de datoria sa nu să dea o lecţie de patriotism moţilor, replică de marinar pierdut pe uscat, ci să dea un semnal de solidaritate cu cauza românească din Ardeal. Sigur că prezenţa unor oratori naţionalişti, de talia lui Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, a fost şi ea în măsură să-i creeze frica de-a pierde prim planul, astfel că a preferat o baie de mulţime. Este foarte adevărat că moţii din sânul cărora a ieşit Avram Iancu n-ar avea niciun punct de identificare cu un personaj ca Băsescu. Acum, nu este exclus să nu mai fi degenerat şi neamul moţilor pe ici, pe colo, dar cu toate acestea preşedintele a fost şi va fi mereu ca un străin în ţara moţilor. Însă, cu tupeul său binecunoscut, Traian Băsescu este în stare de orice pentru a nu părea singur din punct de vedere politic. O anumită priză la popor îl mai ţine în picioare, precum şi tentativele de alianţă ale PDL-ului, din ultima vreme. E foarte adevărat însă că ultima înţelegere cu PRM-ul nu s-a bucurat de-o simpatie prea mare. Câştigul a fost mai degrabă al PRM-ului, care şi-a mai revenit din izolarea la care părea condamnat. În acest context, Traian Băsescu s-ar mai putea orienta şi spre Mircea Geoană, totul în ideea de-a lipsi PNL-ul de aliaţi. Oricum, pentru Guvern urmează zile negre, moţiunile de cenzură stând să tulbure şi mai mult apele înaintea alegerilor. Visul lui Traian Băsescu ar fi acela de-a da jos Guvernul înainte de alegeri, care-n felul acesta s-ar amâna pe martie 2009. În condiţiile acestei lupte, în stil care pe care, ne putem aştepta la orice tip de alianţă, inclusiv PD-L, PSD, ştiută fiind o anumită relaţie discretă şi subtilă, dar nu mai puţin eficace, între preşedintele ţării şi cel al PSD-ului.

Până atunci, jocul politic al PD-L alternează de la gafele preşedintelui, cum a fost cea de la Ţebea, la populismele ieftine şi ridicole, de genul celor prestate de Nuţi Udrea, care s-a dus să spele pe jos şi să pregătească clasa pentru începutul de an şcolar. Cu toate acestea, PD-L-ul, prin Traian Băsescu, deşi este într-o cădere liberă, poate deveni şi mai periculos, precum o fiară disperată de zidul din spatele ei.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-mitic-in-tara-motilor-64731.html

În g(a)ura presei

De mai bine de-o săptămână se discută în neştire despre înţelegerea sau trocul PD-L – PRM, de parcă ţara a intrat în stare de necesitate sau de război civil, în urma unei banale înţelegeri politice. Maşinăria trusturilor de presă s-a pus în mişcare cu o viteză fantastică, iar seară de seară, pisoii lui Felix Motanul, dar mai nou şi intelighenţia ce-şi face veacul pe la trustul lui Vântu, trăiesc un blocaj pe subiect, din care nici experimentul cu aură apocaliptică, a găurilor negre, nu-i pot scoate.

Toţi intelectualii gds-işti, care au ţopăit pe lângă Băsescu, au parte acum de soarta pe care o are orice slugă linguşitoare, un şut în fund la momentul oportun. Băsescu nu mai are ce să facă pe perioada aspră a campaniei cu aceşti silfizi efeminaţi, buni să-şi arate unghiile tăiate şi batista curată. Reacţia acestor slugarnici, nu este nicidecum dictată de teoriile răsuflate şi deplasate, cum că PD-L şi preşedintele s-au asociat cu o formaţiune şovină şi extremistă. Nici vorbă, în primul rând stigmatul acesta de partid extremist al PRM-ului nu provine în urma unor baliverne de genul respectiv. Muhaielele lui Băsescu se simt părăsite pentru cel care ar putea deveni o adevărată gură de tun în campanie, Vadim, iar în al doilea rând, toţi aceşti manipulatori de profesie au fost victimele acestuia, în pamfletele sale.

Reacţia lui Băsescu la acest circ mediatic are de data aceasta o anumită pertinenţă. Tonomatele de care vorbea preşedintele sunt o realitate crudă, sigur că adevărul spus până la capăt l-ar fi obligat pe Băsescu să recunoască faptul că şi el are flaşnetele sale. Însă acum a reuşit să le supere prin asocierea cu Vadim şi cu PRM. Nu era nevoie de această înţelegere politică, pentru ca aceşti maimuţoi abstracţi să sară în sus. Era suficient ca Băsescu să dea mâna prieteneşte cu Vadim, că Patapievici şi Cărtărescu ar fi făcut deja urticarie. Vadim continuă să joace rolul de ţap ispăşitor, rol care poate fi şi util celorlalte partide, acum în ultimul ceas de decidere asupra votului uninominal. Este limpede pentru toată lumea că partidele s-ar fi simţit mai bine cu votul pe listă, dar acum orice contestare a votului uninominal poate atrage o lovitură de imagine. În cazul acesta, Vadim ar putea fi mâna care să scoată cartofii încinşi din foc. Vom trăi şi vom vedea.

Dacă legat de sistemul de vot încă mai sunt dubii, campania care se prefigurează va fi una fără subtilităţi. Voiculescu şi-a pus echipa la treabă, iar cei care se pretind mari ziarişti se compromit total prin analize lipsite de orice nuanţă şi fineţe. Faptul că trusturile lui Voiculescu şi Vântu vor face propagandă politică pe faţă, în campania care stă să vină, te face să te gândeşti dacă presa n-a ajuns să fie tot o formaţiune politică, doar că una de televizor. Un fel de alter ego al partidelor, asta tind să devină unele trusturi de presă. Unul dintre aceste exemple, de partid din spatele televizorului, este PC-ul, care luptă până atunci, împotriva găurilor negre ale apocalipticului experiment. Probabil că pc-iştii preferă doar gaura prin care se pot strecura în parlament. Aia este cu adevărat o gaură neagră.

Aşa că dacă nu ne-am dus pe copcă în urma experimentului, mană cerească pentru OTV, care ar fi dispărut şi el după Elodia, sunt convins că analiştii celor două trusturi îşi vor continua nestingheriţi găunoasa dezbatere despre înţelegerea PDL – PRM, iar intelighenţia pupincuristă lui Băsescu îşi va pune în continuare fusta lungă a moralităţii aşteptând un semn de la nea Trăienel, care să-i spună că încă o mai iubeşte…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/in-g-a-ura-presei-64507.html

Balonul rotund şi capul pătrat

Din multe puncte de vedere ne putem întrista că a trecut vara, ziua nu mai este atât de lungă, vremea concediilor s-a dus, apa şi soarele nu mai răsfaţă pe nimeni. Mai este şi un alt motiv pentru care unii pot regreta trecerea verii, faptul că, odată cu toamna, a revenit regele fotbal pe tronul, căruia îi putem spune regal, doar pentru că a fost inventat de regele Vespasian.

Aproape că uitasem momentele penibile de la Campionatul European, trăind o vară liniştită, în compania Olimpiadei, e adevărat fără prea mari satisfacţii patriotice, că a picat ca o frunză ruginită acest meci cu Lituania, venit parcă să ne anunţe toamna, în ciuda temperaturilor de afară. Având în vedere desfăşurarea meciului şi scorul, ai noştri făceau mai bine, dacă nu se prezentau şi pierdeau la masa verde cu acelaşi scor. Ca spectacolul neputinţei şi al nesimţirii să fie complet, tricolorii, apelativ elogios, nedemn de aceste specimene ce fug prin iarbă, au luat la înjurături câţiva jurnalişti. Mirel Rădoi i-a trimis pe jurnalişti, folosind înjurătura populară, să-şi reguleze nevestele, iar “pisica”, cum este poreclit Lobonţ, i-a făcut şoareci pe reporteri. În mod normal nu se aştepta nimeni de la aceşti fotbalişti să aibă un alt comportament, este clar că aproape toţi sunt nişte nesimţiţi îmbuibaţi, cu nişte salarii nemeritate şi care, în afară de viaţă de huzur, jocuri de noroc, băutură şi curve de lux, n-au nimic în cap. Ideea ar fi ca măcar în public să se abţină, dar cum să te abţii tu, Mirel Rădoi, când patronul tău afirmă răspicat pe un post de televiziune că i se rupe p… de DNA. Restul sunt pe aceeaşi frecvenţă, începând cu “naşul” Mircea Sandu, continuând cu Dumitru Dragomir (“Corleone”) şi terminând cu barbugiul Piţi. După cum puteţi observa, totul are o rezonanţă interlopă şi adevărul e că tot fotbalul mondial are o rezonanţă interlopă. Să ne gândim la Abramovici, care are interdicţie de-a intra în Rusia, la scandalurile din Italia de acum câţiva ani, când s-a vorbit şi de amestecul mafiei, sau la legătura pe vremuri al lui Maradona cu mafia siciliană. Cu alte cuvinte, acest sport nu este curat nicăieri în lume, pentru că totdeauna acolo unde sunt bani există în spate şi o mafie, dar măcar acolo se mai face şi performanţă, existând şi partea de profesionalism sportiv, dincolo de chestiile dubioase. La noi nu sunt decât scandaluri, corupţie şi manelisme, încât, privind dincolo de acest meci, fotbalul românesc, cu toate insuccesele sale, date de mediocritatea naţionalei şi a echipelor româneşti în competiţiile europene, îţi vine să-ţi pui o întrebare legitimă: Cum de-un sport, care oferă performanţe minimale, de ani buni, poate să suscite atâta pasiune şi atâta interes? În mod normal, noi, ca ţară, slabă la fotbal, nu ar trebui să avem centrul de interes axat pe fotbal. Chiar şi din punct de vedere al istoriei fotbalului suntem pe nicăieri, în Europa de Est vreau să spun, pentru că o comparaţie cu Vestul nici nu se poate face. Ţări precum Bulgaria, Serbia, Ucraina, Ungaria, Polonia, Grecia, Croaţia au performanţe peste noi. Cu toate acestea, vin unii diriguitori, care sunt mai degrabă dricuitorii fotbalului, să spună că fotbalul a luat-o înaintea societăţii. Economic este aşa, şi e normal să fie aşa, din moment ce o grămadă dintre interlopii ţării au intrat în afacerea numită fotbal, dar, ca performanţă, acest sport nu a luat-o înaintea nimănui, este exact la acelaşi nivel ca şi restul domeniilor de activitate. Aşa sunt politicienii, aşa sunt fotbaliştii, aşa sunt vedetele, aşa sunt toţi cei care în mod normal ar trebui să fie în faţă pentru că au calităţi superioare celorlalţi. Dimpotrivă, cu cât eşti mai mediocru, mai tupeist şi mai pilos, ai şanse să-ţi umfli contul, după care poţi sa-ţi dai chiloţii jos în public şi să-i scuipi în cap sau să-i înjuri, cum vor muşchii tăi, pe cei pe care i-ai fraierit. Balonul e rotund, spune o vorbă uzată, care vorbeşte despre hazardul jocului de fotbal, dar dacă mai ai şi capul pătrat, atunci chiar că se poate întâmpla orice.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/balonul-rotund-si-capul-patrat-64388.html

Care pe care

Anunţarea unor candidaturi de prim miniştri din partea celor trei mari forţe politice: PNL, PD-l şi PSD reprezintă începutul campaniei electorale. Dacă în cazul PNL era clară intenţia de continuare a mandatului Tăriceanu, PSD şi PD-l n-au surprins nici ele foarte mult, Mircea Geoană, un politician calm până mai ieri, care devine din ce în ce mai agitat, şi Theodor Stolojan, unul din personajele de tip cacialma ale politicii postdecembriste.

Spuneam că Mircea Geoană se transformă pe zi ce trece în opusul său. Din diplomatul serios, calm şi politicos ne-am trezit peste noapte cu o adevărată portavoce. La un moment dat, în timpul discursurilor sale, din ce în ce mai sonore vocal, Mircea Geoană dă impresia că nici el n-a ştiut până acum că poate să strige atât de tare, fapt ce-i provoacă o adevărată satisfacţie, aidoma copiilor din faţa blocului, ce sunt în stare să asurzească un cartier întreg. Din păcate pentru PSD, faptul că Mircea Geoană vociferează cel mai tare este şi semnul că este cel mai puternic din partid, cu toate săgeţile venite pe filiera Iliescu-Năstase, care sunt siliţi de multe ori să-şi pună în paranteză animozitatea faţă de năzdrăvanul personaj. Marionetă sau nu al lui Băsescu, iată că Mircea Geoană s-a conservat în funcţia de lider PSD, şi are şi ambiţii de prim ministru.

În ceea ce-l priveşte pe Stolojan, aici avem de-a face cu una din anomaliile politice de la noi. În România, dacă un om se compromite în faţa a 22 de milioane de cetăţeni minţind la modul penibil, dacă ajunge să devină aliatul celui cu care se înjura de mama focului, Traian Băsescu, toate acestea nu-i atrag căderea politică, ci dimpotrivă, dacă este bine susţinut de cine trebuie, poate fi scos oricând din cutie fără să ajungă să stârnească oprobriul public al electoratului. De fapt, Theodor Stolojan demonstrează ca şi mulţi alţi politicieni compromişi de-a lungul timpului, şi ulterior reciclaţi, că-n România nu există necesitatea de-a amenda greşeala. Poporul pur şi simplu poate să treacă peste asta, atunci politicienii de ce n-ar profita de largheţea şi generozitatea poporului. În concluzie, Theodor Stolojan se simte bine, este europarlamentar, vrea să ajungă prim ministru, cică are şi succes la sexul opus, faţă de care părea mult prea opus, deci uite că se poate, aviz amatorilor!

Şeful de campaniei al PD-L, omul care va conduce lupta, este Emil Boc, care abia aşteaptă să se urce pe poneiul victorios. Iar ca PD-L să fie în efectiv complet de luptă a sărit şi d-na Elena Udrea, care după ce s-a arătat fascinată de bustul lui Stolojan, a trântit una pe măsura bustului ei: “Din sursele noastre am aflat că PNL are discuţii avansate pentru a aduce pe tron o persoană suspectată că a fost colaborator al securităţii, şi anume pe domnul Radu Duda”. Asta vine oarecum în continuarea gafei cu Norvegia, Radu Duda nu poate fi moştenitor al tronului, el poate fi doar prinţ consort, nefiind urmaş al familiei regale. După care d-na Udrea ne arată un limbaj demn de marinarul, care tace cam suspect în ultima vreme, semn că a rămas cu ceva după experienţa cotrocenistă: “Declaraţiile lui Tăriceanu nu sunt decât nişte notiţe scrise de Frankenstein şi Silberstein la Bucureşti ca să epateze printre tinerii liberali, ca să facă impresie şi ca să aibă timp să se dea în bărci cu Mazăre”.

Cam acesta pare a fi începutul de campanie. Cele două forţe, care au fost la guvernare au revelaţia acum în prag de alegeri că unii sunt proşti, iar alţii sunt bătuţi în cap. Aspiranţii la funcţia de premier ne arată chiloţii deocamdată, probabil după ce vor ajunge în funcţie ne vor arăta şi fundul, iar liota de căţei sau căţele lătrătoare scheaună prin mass media sau aberează cu neruşinarea omului primitiv, care nu se simte responsabil faţă de nimic. Iar peste toţi, eternul Cătălin Avramescu, care mereu deranjat în naturelul său simţitor, de candidatura unuia sau a altuia, a renunţat în final, când a auzit că PD-L oferă postul de vicepreşedinte al senatului, lui Corneliu Vadim Tudor. Pagubă-n ciuperci!

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/care-pe-care–64133.html

Antiromânismul

România anilor de tranziţie a devenit pentru mulţi reperul absolut de evaluare a neamului românesc. Plecând de la mafia politică şi economică, mafie care stăpâneşte această ţară, şi terminând cu cei umiliţi şi obidiţi, ajungem la portretul sumbru atât de des analizat în spaţiul public. În felul acesta nimeni nu îşi mai aduce aminte de o altă Românie, care acum pare una virtuală, dar care a avut realitate istorică prin personalităţi de seamă.

Metehnele cotidianului românesc sunt demne de tot dispreţul şi toată critica, dar asta nu trebuie să ne întunece conştiinţa românească până la deplina beznă a uitării. E foarte greu, însă, de luptat cu această uitare, pentru că la ora aceasta nu mai există intelectuali români, în adevăratul sens al cuvântului. Intelectuali mărturisitori ai conştiinţei şi sufletului românesc nu mai există şi asta e adevărata dramă a poporului român, dispariţia intelectualului de credinţă naţional-ortodoxă, şi nicidecum dispariţia Elodiei.

Toţi suntem tentaţi să ne criticăm şi să ne dăm în cap pentru mizeriile de zi cu zi ale României de azi, dar, dacă suntem puţin atenţi, putem observa că asta dă satisfacţie noilor colonişti, statele unite ale Europei, pentru care trebuie să devenim nişte consumatori cu creierele spălate. Şi ca să se realizeze visul european, de-a unge creierele colonizaţilor pentru o penetrare mai uşoară, primul lucru care trebuie făcut e de-a cumpăra intelighenţia şi de-a o pune să manipuleze masa. I-aţi auzit pe cei care au primit legitimaţia de „elită a poporului român” de la stăpânii noştri, şi anume un Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Cărtărescu, ducând vreo bătălie naţională după 1990?! Toţi critică cu aer occidental cusururile noastre, îi doare în spatele fiinţei lor, cu care fac filosofie, de moştenirea Gojdu, de retrocedările ticăloase, de faptul că România în câţiva ani riscă să-şi piardă titlul de proprietate pe propria ţară. Adică cum? Adică aşa bine, toate pădurile şi terenurile cu potenţial turistic sunt cumpărate ba de unguri, ba de diferiţi sectanţi sponsorizaţi din SUA, iar marile imobile tind să împărtăşească aceeaşi soartă. Vom fi chiriaşi la noi acasă sau, chiar mai rău, nici măcar dreptul de-a fi chiriaşi pe pământurile noastre nu-l vom mai avea. De toate acestea nu vorbeşte nimeni, pentru că tânăra generaţie trebuie să se pună la coadă la hypermarketuri şi nu la librării. Cât priveşte identitatea naţională se caută orice mijloc pentru a huli naţionalismul şi Biserica Ortodoxă. Se face procesul comunismului atacând ierarhii bisericii ortodoxe. Biserica Ortodoxă a salvat acest neam de la pieire, iar cei care critică Biserica Ortodoxă, dând exemplul Bisericii Catolice, care este mai implicată social, habar n-au de ce s-au născut aici. Pentru cei nelămuriţi e bine să fie lămurită odată pentru totdeauna această discuţie. Dacă România a supravieţuit de-a lungul secolelor, a supravieţuit datorită credinţei ortodoxe, noi ca români fiind o entitate istorico-statală fragilă, mereu călcată de imperii şi de năvăliri. În mod normal, şubrezenia statal – istorică n-ar fi putut asigura supravieţuirea şi conservarea peste secole a neamului românesc. Ea s-a făcut prin credinţa ortodoxă, prin mănăstiri, prin preoţii învăţători ai satului românesc, care au dat naştere la marile genii ale poporului român.

Dar pentru noi e mai important să ducem o luptă împotriva icoanelor şi a religiei din şcoli. Dacă se vorbeşte de anticomunism, se face referire doar la perioada ceauşistă, pentru că rememorarea închisorilor bolşevice ar obliga la cultul eroilor patrioţi legionari şi al preoţilor martiri ortodocşi. Iar Soroş nu pentru asta pregăteşte tinerii din România şi din estul Europei. Nu pentru adevărul sacrificiului unui neam pe care l-au robit ideologii fabricate în vest. Occidentul a experimentat în răsărit chipul groazei comuniste, timp în care intelectualii săi se delectau cu dialectica marxistă prin cafenelele pariziene.

Aşadar, treziţi-vă, cei care doar aţi aţipit, umblaţi cu şira spinării dreaptă, priviţi-i drept în ochi pe toţi duşmanii voştri şi nu vă lăsaţi manipulaţi de aceste false elite, de-şi zic „intelectualii” ţării!

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/antiromanismul–64020.html

Somniosus Pacificus

Pentru Traian Băsescu, orice prilej este bun să-şi flambeze anticomunismul pe care-l exersează noaptea la Cotroceni, la ceas de taină, alături de marii deontologi ai ţării. Nu o dată, atunci când a fost luat la unsprezece metri, ba de-un reporter, ba de-un cetăţean, preşedintele i-a catalogat abil pe toţi ca fiind comunişti. Recent, mergând să constate inundaţiile ca să facă o baie de mulţime udă şi să asculte păsul oamenilor, Băsescu s-a ales el cu eticheta de comunism. Şi pe bună dreptate.

A te bate cu comunismul, după 19 ani de la pseudo revoluţia din 1989, a rămas o manevră politică încă eficientă. Ajutat de slugoii din jur, intelighenţia de dreapta, Băsescu, prin repetiţie, a ajuns să se identifice la modul cel mai demagogic cu putinţă, cu imaginea de cruciat anticomunist. Ne întrebăm de ce se consideră Traian Băsescu anticomunist? Să fie faptul că PD-ul lui Roman s-a desprins din FSN? Acesta să fie marele act de disidenţă, pe care se sprijină anticomunismul lui, Băsescu? De fapt, aceasta este disidenţa caricaturală al lui Traian Băsescu. Toţi aceşti oameni, începând cu Băsescu, care s-au jucat şi se joacă in continuare pe timp de democraţie şi libertate de-a disidenţii şi anticomuniştii, sunt nişte şarlatani politici, care nu numai că nu sunt pe cale de dispariţie, ba, dimpotrivă, se reproduc şi se reciclează în permanenţă. Traian Băsescu este profitorul principal al acestei idei anticomuniste. Pe lângă el însă, a apărut liota de căţei, care după ce au lătrat pro Băsescu până au răguşit au început să-şi primească tainul. Cătălin Avramescu ajuns consilier prezidenţial şi-a anunţat candidatura din partea PDL la uninominale. L-a urmat Sever Voinescu, ziarist la Cotidianul, şi lista nu e închisă încă. Traian Radu Ungureanu, fost utecist înflăcărat, acum anticomunist înverşunat, aşteaptă şi el cu gura holbată să-i pice osul în gură. Aceştia sunt generaţia de juniori ai intelighenţiei, pentru că bătrâni crocodili anticomunişti, Pleşu Liiceanu, Patapievici, au o digestie mai grea, după cât au înghiţit de la marele Zeus. Cu toate acestea, atunci când va fi nevoie vor ieşi din balta caldă cu noroi în care se lăfăie. Domnul Patapievici, de exemplu, care ne-a mărturisit că dânsul este paşoptist, şi că ceea ce au făcut paşoptiştii pentru ţară încearcă şi domnia sa să facă, nu va putea sta pe tuşă, după ce s-a pricopsit cu un post bugetivor la Institutul Cultural Român. Nu ştiu dacă paşoptiştii ar trebui să reprezinte reperul esenţial al istoriei naţionale, pentru un român. Dar să zicem că mergem pe mâna lui Patapievici. Păi prin ce slujeşte cultura naţională acest domn cu papion, care aduce a adolescent întârziat dintr-o scenetă de Caragiale? Prin susţinerea unor manifestări culturale homosexuale? Se pare că da. Anul acesta, Institutul Cultural Român a finanţat o delegaţie de homosexuali, care s-au dus în Suedia la un schimb cultural, probabil de cultură… coprofilă. Şi toate astea în spirit de mare paşoptist. O fi ştiind mai multe domnul Patapievici despre paşoptişti, chestiuni pidosnice, şi nu ştim noi. Dincolo de toate acestea, nu ştiu cum de se poate simţi intim, Patapievici, cu revoluţionarii paşoptişti, după ce la începutul anilor 90, descria în felul următor poporul român: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” Cam aceştia sunt intelectualii publici, care mişună în jurul preşedintelui. Preşedinte, care a prins şi inundaţiile comuniste, unde a înotat bine, în sensul curentului, şi care acum e-n plină inundaţie anticomunistă.

PS: Pe fundul oceanului trăieşte o specie rară de rechin, a cărui denumire este: somniosus pacificus. Rechinul stă pe fundul oceanului şi nu se mişcă deloc. E camuflat de mâlul care-l acoperă astfel că peştii aproape că-i intră singuri în gură. Peştele nu trebuie să depună nici un efort. Moare în aceeaşi nemişcare în care a trăit devenind o masă bună pentru peştii mici. Acest somn pacific în care pare a fi intrat poporul român, care înghite orice fără să se trezească din amorţire, e boala de care profită rechinul belicos, Traian Băsescu.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/somniosus-pacificus-62788.html

Interviu cu Josef Kappl – fostul basist al legendarei formaţii Phoenix

“S-a stins şi ultima flacără a identificării mele cu Phoenixul de astăzi. Prefer să mă identific cu adevăratul Phoenix, care nu s-a lăsat cumpărat de partide politice.”

Josef Kappl, unul din stâlpii de bază ai legendarei trupe Phoenix, s-a despărţit recent de formaţia, la a cărei legendă a contribuit din plin. “Divorţul” de trupa Phoenix a fost provocat de neacceptarea unui aşa zis contract, impus de liderul Nicolae Covaci. Prin acest contract se interzicea membrilor Phoenix să mai colaboreze între ei, în afara trupei. Virtuozul basist şi compozitor ne-a dezvăluit mai multe despre dureroasa despărţire de Phoenix, despre anii de glorie petrecuţi cu legendara trupă, colaborarea cu Cenaclul Flacăra şi, nu în ultimul rând, câteva cuvinte către tinerii, pentru care acel îndemn, Go West, pe care trupa Phoenix l-a urmat, fugind din ţară ascunşi în boxele de scenă, este mai actual ca oricând.

- Este ştiut deja faptul că v-aţi despărţit, recent, de trupa Phoenix, în urma neacceptării unui contract impus de Nicolae Covaci. Care erau pretenţiile acelui contract, d-le Kappl?

- Pe scurt, este vorba de un pseudo-contract, pentru că dacă ar fi vorba de un contract adevărat, atunci acesta ar conţine o ofertă concretă a firmei Phoenix către artist, în care să fie prevăzute drepturi şi obligaţii ale artistului faţă de firma Phoenix. În al doilea rând, contractul pretinde de la artist o exclusivitate care le mărgineşte posibilitatea de a-şi câştiga pâinea de toate zilele, fără nici o garanţie în schimb.

- Nu sunteţi la prima despărţire, doar că de data aceasta aţi hotărât să dezvăluiţi anumite nemulţumiri atât în presă cât şi prin intermediul blogului dumneavoastră. Aţi dat de înţeles, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Sunt motive personale la baza atitudinii lui Nicu Covaci, faţă de dumneavoastră? Cum vă explicaţi comportamentul acestuia?

- Nu ştiu ce motive personale ar exista, care să fi cauzat această atitudine al lui Covaci faţă de mine, pentru că în afara faptului că l-am ajutat o viaţă-ntreagă, nu i-am făcut niciodată vreun rău. Chiar şi-n momentul în care-mi pusese acest contract sub nas, eu am fost acela care a propus o întrunire la masa rotundă, a tuturor membrilor formaţiei Phoenix, la care să punem la punct un contract convenabil tuturor. Covaci a ignorat această propunere spunându-mi: “semnezi – vii, nu semnezi – stai acasă!” Ei, bineînţeles că am stat acasă. Această hotărâre, însă, m-a scutit de penibilităţile ce-au urmat în luna mai, când Phoenix a participat la acele concerte în cadrul campaniei electorale.

- Aţi anticipat următoarea întrebare. Formaţia Phoenix a cântat recent în campania electorala pentru o anumită formaţiune politică, iar de curând la ziua unui lider politic. Ce părere aveţi despre această traiectorie a trupei?

- Ceea ce mai vreau să adaug este că în situaţia de faţă s-a stins şi ultima flacără a identificării mele cu Phoenixul de astăzi. Prefer să mă identific cu adevăratul Phoenix, care nu s-a lăsat cumpărat de partide politice.

- Pentru ca tot suntem în zona politicului, v-aş întreba dacă sunteţi un om cu convingeri de dreapta sau de stânga?

- Sunt un adept convins al democraţiei. Mă preocupă mult ecologia, nefiind neapărat adept al partidelor ecologiste, care la început au pornit-o bine, dar care, în ultima vreme, s-au cam pierdut în amalgamul celorlalte partide, fiind obligate să facă compromisuri. De asemenea, cred în Europa. De la o vârstă fragedă visam la ceea ce astăzi e o realitate: o Europă fără graniţe.

- Să ne întoarcem puţin în trecut. Albumele, Mugur de fluier şi Cantafabule, v-au propulsat ca formaţie în legenda muzicii româneşti. Faţă de care dintre aceste doua producţii vă simţiţi mai apropiat, şi de ce?

- Ai uitat de “Cei ce ne-au dat nume”, albumul care constituie baza pentru celelalte două care au urmat. Le iubesc pe toate trei, socotindu-le ca şi cum ar fi copiii mei. Dar cel mai apropiat mă simt de “Cantafabule” pentru că acest album reprezintă maturizarea muzicii Phoenix. Prin “Cantafabule” se naşte opera, care este chintesenţa tuturor celor acumulate şi învăţate de până atunci.

- Formaţia Phoenix a colaborat in anii 70′, cu Cenaclul Flacăra. Ce amintiri vă leagă de Adrian Păunescu?

- În primul rând, vreau să-mi exprim profundul respect faţă de opera sa imensă şi admiraţia faţă de “energia si tandreţea” sa, atribute pe care le-a dat şi formaţiei Phoenix, în titlul textului, care însoţeşte dublul LP “Cantafabule” – “Phoenix între energie şi tandreţe”. De asemenea, sunt mândru să fi participat, în primăvara anului 1977, cu Phoenix, în componenţa: Mircea Baniciu, Erlend Krauser, Cornel Liuba si Josef Kappl, la turneul Cenaclului Flacăra, turneu pentru ajutorarea sinistraţilor cutremurului, urmat de inundaţiile din acel an. Descoperind blogul domnului Păunescu am găsit câteva poezii, care mi-au plăcut foarte mult. Este vorba de “Umanitate sub escortă” şi “Români prin Europa”, ce cuprind tematici, care mă preocupă personal. O altă poezie care mi-a plăcut foarte mult este “Vobiscum”.

- Legat de episodul fugii în Vest, v-aş întreba, dacă este adevărat ce afirma Nicu Covaci, că odată ajunşi în Germania, l-aţi părăsit, lăsându-l singur şi îngropat în datorii?

- Este foarte uşor să faci din toată povestea un rezumat de două propoziţii prin care să dai vina pe ceilalţi, iar tu să ieşi cu vesta curată din afacere. Povestea este mult mai complicată şi mai lungă decât două propoziţii. Şi ca să nu mai avem această poveste numai într-o singură variantă, m-am hotărât la rândul meu să scriu şi eu o variantă. Deci noi plecaserăm din ţară, fără să avem habar de ceea ce ne aşteaptă în Occident, şi fără solist vocal, greşeală capitală. Lucru cert este că la ora la care părăsisem trupa, urmat de Erlend Krauser si Ovidiu Lipan, ne pierduserăm încrederea în şeful trupei, văzând prăpastia de care ne apropiam tot mai mult.

- Înţeleg că această variantă a dumneavoastră se va concretiza într-o carte. Despre ce va fi vorba mai exact?

- Cartea pe care o scriu nu va fi sub forma unei biografii, ci va consta din povestiri pe diferite tematici.

- În final, aş dori să vă întreb ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să plece din ţară, în calitate de om care cunoaşte bine Occidentul?

- Dacă nu este vorba doar de-o călătorie scurtă, de concediu sau vacanţă, ci o plecare pe o durată mai lungă sau chiar definitivă, pot să spun următoarele: deoarece acele vremuri au trecut, în care plecai din ţară pentru a-ţi salva viaţa, aşa cum am fost nevoiţi noi s-o facem, propun tinerilor care vor să plece în străinătate, să nu plece într-o aventură, ci să se pregătească foarte bine, în sensul de a se informa detaliat despre ţara pe care au ales-o şi să înveţe cât de cât limba care se vorbeşte în acea ţară, pentru că altfel vor risca să se confrunte cu mari dificultăţi.

Josef (Ioji) Kappl

Josef (Ioji) Kappl (n. 15 ianuarie 1950, Petrila) este un compozitor şi basist român, celebru ca membru al trupei rock Phoenix. A absolvit Conservatorul din Timişoara. În 1970 a intrat în formaţia Phoenix, din care a făcut parte până recent, cu intermitenţe în anii ‘80 şi ‘90. Cu Phoenix realizează albumele “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier”, “Cantafabule” şi EP-ul “Meşterul Manole”. După fuga din ţară, trupa Phoenix se destramă în vest. Împreună cu Erlend Krauser şi cu Ovidiu Lipan (în Germania) scot discul Madhouse – From The East – 1979, cel de-al doilea proiect (Giacca de Blue) nu se mai realizează, dar imprimările există în formă remasterizată şi vor apărea în curând pe piaţă. Colaborează cu Blues Company (1980) – turnee. Ajunge la celebra trupă Lake, cu care scoate trei LP-uri (Hot Day, No Time For Heroes si Voices). Paralel activează şi cu Heinz Rudolf Kunze (circa 14 ani) şi scoate cu el o mulţime de albume. În 1990 produce şi înregistrează cu Phoenix reunit pentru prima oară cu Mircea Baniciu, după 13 ani de despărţire, materialul apărut pe Aniversare 35, care trebuia să iasă în acelaş an. În 1998, proiect Cantafabule – remake. În 2005, imprimă cu Phoenix, CD-ul Baba Novak la care e şi coproducător şi apare pe DVD-ul Live at Sala Palatului. Colaborează strâns cu grupul Farfarello din 2004, apărând pe CD-ul Farfarello 14 şi pe DVD-ul acestora Movietour – Der Film.

Lanul de bălării

Probabil că mai la începuturile istoriei noastre, pe aceste meleaguri sau în vremuri de calamităţi prelungite, invazii şi războaie, câmpiile patriei au fost acoperite de lanuri de bălării, ca şi acum. Le poţi vedea din maşină sau din tren, pentru că din satelit nu cred că se poate distinge floarea soarelui de floarea ţigăncii.

Speciile de buruieni, cu un colorit agresiv şi sălbatic, sufocă nu numai câmpia, dar năpădesc şi drumurile, satele şi cătunele îmbătrânite şi tot mai părăsite, ori de către bătrâni, ori de urmaşii plecaţi să muncească pe plantaţii străine. Lanurile de bălării strangulează şoselele naţionale şi se urcă pe traversele şi şinele îmbătrânite. Un pustiu de western te înconjoară. Adevăratele păduri au fost tăiate şi vândute pe nimic străinilor, iar în locul lor are loc o reîmpădurire naturală, lăstărişuri ce sunt adevărate raiuri pentru sălbăticiuni. O paragină generalizată sufocată de gunoaie, aceasta este senzaţia pe care ţi-o provoacă tot ce ne înconjoară. Solul românesc se odihneşte, iar alimentele se scumpesc. Preţurile alimentelor cresc vertiginos, din pricina culturilor de bio-combustibili, iar pământul românesc se deşertifică fără să mai producă nimic. Să ai un asemenea sol fertil şi să nu-l cultivi e mai mult decât o prostie, e chiar o nesimţire crasă. Agricultura românească zace în lanul de bălării cu complicitatea unui stat, care nu oferă nicio soluţie acestei crize. Bieţii ţărani îmbătrâniţi nu mai sunt în stare să-şi cultive pământul, iar fermierul român nu se poate naşte din buruienile care acoperă pământurile. În acest sens ar trebui să existe o iniţiativă şi o strategie a statului de-a cumpăra pământul de la bieţii ţărani neputincioşi în a-l mai lucra, de-a organiza şi chiar de-a subvenţiona agricultura. Din păcate, bălăriile n-au năpădit doar pământurile ţării. Ele acoperă şi clasa politică de la noi, care se pregăteşte să anestezieze, în următoarea campanie, o populaţie tot mai debusolată, din care cei care n-au emigrat încă spre alte zări se complac să aleagă aceeaşi conducători dispuşi să îngroape România într-un lan de bălării. Cine sunt aceştia de fapt? Nişte incompetenţi, corupţi până-n măduva oaselor, împărţiţi în găşti, aşa-zise partide, ba de stânga, ba de dreapta, schimbând doctrinele după cum bate vântul, care nu au decât o singura miză, lupta pentru ciolan. I-aţi văzut în alegerile locale şi, acum, în prag de alegeri parlamentare, agresându-vă cu promisiuni populiste: salarii şi pensii dublate, medicamente, călătorii în jurul lumii, case, drumuri, poduri. Toţi sunt de stânga acum, în prag de alegeri, şi adoptă discursul populist, după care, ajungând la putere, plesnesc de aroganţă. Aşa-zisa revoluţie, la care au murit o grămadă de “proşti”, crezând că e revoluţie, formal trebuia să însemne democraţie şi libertate, deci puterea poporului.

Dar poporul e mai dezbinat ca oricând, n-are nicio putere să se revolte, şi-o va lua în continuare peste bot, tot o dată la patru ani. În ritmul acesta, vom continua să ne învârtim, în sensul giratoriu obligatoriu al unei istorii prăbuşite în propria neputinţă. Continuând aşa, România se scufundă lent, dar sigur într-o anistorie a mileniului trei. Oare definitiv?

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/lanul-de-balarii-62299.html

O Românie afumată

În România, în condiţiile degradării stării de sănătate, datorită alimentaţiei, stresului şi a poluării, ravagiile făcute de fumat nu fac decât să întregească acest tablou morbid. Din păcate, filmuleţele antifumat, care ar putea convinge fumătorul, au un caracter mult prea simbolic ca să producă un efect puternic asupra subiectului.

Singurele materiale de efect sunt mărturiile unor cazuri concrete de oameni, care au fumat şi au ajuns victimele viciului lor. Am văzut de curând un material de acest gen, în care doi oameni obişnuiţi, ajunşi la 60 de ani, stăteau întinşi pe patul de spital, şi de abia vorbind, spuneau reporterului că acum le pare rău că au fumat timp de 30 de ani, iar dacă ar fi să se mai apuce de fumat, n-ar mai face-o. Prea târziu… Empatia e cea mai bună terapie. Te uiţi la starea unui om pe moarte, din cauza fumatului, şi-ţi dai seama că ai putea ajunge şi tu la fel, dacă vei continua să fumezi. Din păcate la noi primează alte mentalităţi, iar în consecinţă parlamentul n-a votat legea de interzicere a fumatului în spatiile publice. În ţările occidentale, măsurile drastice de interzicere a fumatului în spaţiile publice încep să dea roade, iar cu timpul se prevede o reducere semnificativă a numărului fumătorilor. Românul, care de-a lungul timpul n-a făcut altceva decât să-şi dezvolte o bravură mincinoasă exprimată în tot felul de zicale şi de vorbe care mai de care mai grozave, a găsit şi pentru fumat o consolare: “diferenţa dintre un mort fumător şi unul nefumător este că ultimul este mai sănătos.” Un alt aspect de discrepanţă între vorbă şi faptă, poate fi sesizat în multitudinea de urări de sănătate sau de zicale româneşti, a căror tâlc invariabil e acela că sănătatea e mai bună decât toate. În fapt, noi românii, după ultimele analize anuale de sănătate, stăm catastrofal din punct de vedere al sănătăţii populaţiei. Diabetul a devenit o ameninţare naţională, iar cazurile de accidente cerebrale şi infarct s-au înmulţit îngrijorător. Cauzele pot fi multiple, multe boli având la bază stresul, România fiind o ţară bolnavă de nervi. Dar cu toate acestea, fumatul rămâne una dintre cauzele principale pentru o grămadă de afecţiuni. Fumatul, după alimentaţie şi poluare, este următoarea cauză de cancer şi aici nu e vorba doar de cancer pulmonar, ci de orice tip de cancer. Poţi să faci cancer la prostată şi din cauza fumatului. Dar pe cine interesează toate chestiile acestea? Noi să fim sănătoşi, zice românul lucrând la colesterol cu slănină şi jumări.

Concluzia tuturor statisticilor e că românii beau de sting şi fumează ca şerpii. Iar de sport nu se mai ocupă nici cei mici, în rândul cărora creşte, e adevărat că şi la nivel mondial, obezitatea infantilă. În România, tinerii vor fi mai debili fizic, decât bătrânii. Aşa că ne paşte o împuţinare drastică, mai ales că nici cu natalitatea nu stăm prea bine. Nu mă îndoiesc de faptul că românul se va adapta şi la o asemenea situaţie, mergând pe zicala, puţini da buni sau noi să fim sănătoşi, atâţia câţi am mai rămas.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/o-romanie-afumata-61806.html

Oraşul care ne sufocă

Oradea noastră cea de toate zilele poate spune că a intrat cu brio în rândul oraşelor cu un trafic rutier gâtuit, iar dacă acest fenomen naţional de aglomerare a spaţiului rutier, prin creşterea explozivă a numărului de maşini, era până nu demult apanajul oraşelor mari, acum şi orădenii trăiesc pe pielea lor stresul unui asemenea ritm infernal de circulaţie.

Cei compătimiţi sunt cu precădere şoferii, omiţându-se faptul că acest ritm dement al înghesuielii pe patru roţi îi afectează şi pe cei care utilizează pentru deplasare mersul biped. Ilf şi Petrov, doi scriitori în tandem, care excelau prin proza lor satirică, pe la-nceputul secolului al XX-lea, prevesteau, parcă, urgia ce avea să se abată asupra pietonului, despre condiţia primordială a pietonului, faţă de care lumea automobiliştilor devenea, încă de pe atunci, din ce în ce mai nerecunoscătoare. Să străbaţi intersecţii, treceri simple de pietoni, semaforizate sau nu, a devenit un adevărat calvar, aici în Orădica noastră. Văzând imensitatea cozilor în trafic, te poţi gândi la filmul “Cădere Liberă”, în care personajul principal, interpretat de Michael Douglas, porneşte dimineaţa spre locul de muncă şi, din cauza traficului îngrozitor, ajunge să clacheze psihic, punând mâna pe armă. E doar un film, dar viaţa bate de multe ori filmul, aşa că nici sănătatea mentală a participantului la trafic nu este de neglijat. În ceea ce priveşte problemele din traficul nostru, toată lumea vorbeşte de semaforizarea nesincronizată, care afectează deopotrivă şoferii şi pietonii. Însă când vine vorba de trecerile nesemaforizate, din cauza faptului că stau destul bară la bară pe la semafoare sau în ambuteiaje, şoferii nu iartă. Ca pieton trebuie să le cedezi prioritate, să pui întâi un picior timid, ca oricând să-l poţi readuce lângă celălalt. Trebuie să fii mereu cu ochii cât cepele, pentru că e atât de puţin loc printre jeepane încât nu ştii niciodată când îţi va veni şi ţie rândul să treci. Dacă ai prins o zi norocoasă şi ai reuşit să treci pe celălalt trotuar, cu gândul că totul s-a rezolvat, te-ai înşelat amarnic. Pentru că pe trotuar sunt tot maşini, parcate, e drept, dar care-ţi îngustează şi ele locul, alături de ceilalţi pietoni confraţi de suferinţă, care mai au un pic şi se încalecă. Senzaţia fizică pe care o ai e că este din ce în ce mai puţin loc, încât nu-ţi vine să crezi că populaţia României este într-o scădere continuă.

Totul devine milimetric în acest spaţiu aglomerat, care arată sinistru, mai ales când oferă şi priveliştea unor străzi sparte ale căror lucrări durează cu anii. În Occident, atunci când a luat amploare acest fenomen al aglomerării, prin anii 70, s-a găsit soluţia, aşa-numitele “străzi cu fermoar”, astfel încât o intervenţie la conducta de apă să nu mai presupună spargerea străzii, acel “fermoar” permiţând intrarea într-un tunel accesibil lucrărilor. În felul acesta s-ar putea evita permanentul deranjament creat de lucrările în subteran, mai ales în condiţiile în care se ajunge la situaţia de-a sparge de mai multe ori aceeaşi stradă, deoarece nu termină bine cei de la apă că se sparge din nou strada, pentru o lucrare a celor de la sistemul energetic sau de la telecomunicaţii.

Toate aceste aspecte nu reprezintă decât câteva dintre multele disfuncţii ale vieţii de zi cu zi de prin urbea noastră. Până se va schimba starea de fapt, va mai fi nevoie de ceva timp, deşi numai de timp nu au dus lipsă aleşii noştri din patru în patru ani. Aşa că până atunci rămânem cu senzaţia de agorafobie pe care ne-o dă oraşul nostru.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/orasul-care-ne-sufoca-61751.html

Stăpânii Ardealului

Liderii UDMR s-au întâlnit recent cu gândul de-a pune Ardealul la cale şi de a-şi face o strategie pentru alegerile parlamentare, pentru a nu repeta semieşecul de la locale.

Miza discuţiilor a fost dată de o posibilă alianţă între UDMR şi PCM. Marko Bela a declarat că îşi doreşte o coaliţie internă cu PCM-ul, care ar urma să participe pe listele Uniunii la alegeri, cu alte cuvinte o semiabsorbţie. Cei de la PCM, reprezentaţi de ubicuul episcop, Laszlo Tokes, se pronunţă deocamdată, doar în favoarea unei coaliţii electorale. Cu siguranţă că într-un final va exista un singur braţ, care va ţine sabia lui Attila, dar până atunci nu strică acest joc de imagine, în care cele două formaţiuni se fac că se curtează.

Multă lume a spus că înfiinţarea unei alte formaţiuni, pe lângă tradiţionalul UDMR este semnul dezbinării şi al şubrezirii politice a comunităţii maghiare. Nimic mai fals. Însuşi faptul că o minoritate etnică începe să-şi dezvolte o viaţă politică pluripartidistă, aidoma majorităţii, este semnul clar al unei evoluţii şi nicidecum al unui regres. Având mai multe formaţiuni politice, comunitatea maghiară ajunge în felul acesta să aibă tendinţe de autonomie a vieţii politice, putând mima rivalităţi partinice. Sigur că toată această diversitate politică este una de faţadă doar, fiind o diversiune, dar cu atât mai mult aceasta face şi mai eficientă lupta revizionismului maghiar. Ca orice minoritate etnică, şi cea maghiară, nu are cum fi decât una compactă şi omogenă, din punct de vedere spiritual şi politic. Antagonismul, radicali – moderaţi, este iarăşi o strategie abilă, prin care se doreşte transformarea subiectului autonomiei în problemă politică. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că scopul acestor dezbateri cu nuanţe, ba moderate, ba radicale, este acela de a ridica discuţia despre autonomie, de la nivelul dorinţei pătimaşe şoviniste, la cel al piedestalului european al legitimităţii juridico-politice. În orice caz nu trebuie să ne facem griji pentru maghiari că nu se vor înţelege. La ei e mai simplu, la noi, la români, e mai greu. Iar rezultatul neînţelegerilor noastre şi a dezbinării istorice, poate fi surprins şi din declaraţia de un tupeu istoric colosal, al lui Marko Bela: “Am căzut de acord că e nevoie de o colaborare naţională în cazul maghiarilor din România în două scopuri. În primul rând, modernizarea Ardealului şi tot ce ţine de modernizarea Ardealului, ceea ce este în interesul comunităţii maghiare din România, şi anume să facem un efort comun pentru a apropia această regiune de Europa. Dar este la fel în interesul celorlalţi, în interesul majorităţii româneşti şi în interesul celorlalte comunităţi. Şi pe de altă parte, o colaborare în interesul diferitelor forme de autonomie.”

Ce să înţelegem noi de aici? Că Marko Bela şi Laszlo Tokes s-au întâlnit să vorbească despre modernizarea Ardealului, evident suprapus pe discuţia despre autonomie, altfel ce miză ar mai avea modernizarea Ardealului?! Deci nu discută Băsescu şi Tăriceanu despre acest subiect şi-o fac cei doi lideri maghiari care în felul acesta se erijează, la modul declarativ desigur, în lideri regionali, responsabili cu Ardealul. Nici că se putea o sfidare mai mare la adresa unităţii naţionale. Grav este că România nu mai are un centru de care să se sprijine şi care să reacţioneze la asemenea atacuri, iar asta i-o datorăm preşedintele Băsescu, în faţa căruia cred că şi Caragiale şi-ar fi pierdut proverbialul său umor.

În acest context, în care maghiarii fac politică regională şi discută despre autonomie şi modernizarea Ardealului, singura soluţie, care din păcate întârzie, este crearea unui partid politic în Ardeal, un partid mai apropiat atât de ardeleni, dar şi de UDMR. Cei de la Bucureşti sunt tot mai miopi la provocările revizionismului maghiar, aşa că soluţia nu poate veni decât din Ardeal, odinioară lăcaşul revoluţiilor patriotice.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/stapanii-ardealului-61625.html

Canicula politică

* În cadrul şedinţei grupului comun al Verzilor şi Alianţei Libere Europene (ALE) din Parlamentul European, europastorul Laszlo Tokes a făcut următoarea declaraţie: “Suntem la fel de preţioşi şi ameninţaţi cu dispariţia ca ursul brun. Noi, secuii, ceangăii, suntem la fel de importanţi ca moţii din Roşia Montană. Trebuie să protejăm şi omul, comunităţile umane şi naţionalităţile. (…). Preşedinţia UE e asigurată de ieri de Franţa, Sperăm că va fi de bun augur faptul că preşedintele Sarkozy şi-a propus să facă o prioritate din combaterea periclitării mediului. Sperăm în protecţia pădurilor. Sperăm că Franţa îşi va reevalua politica comunitară în materie de drepturi ale minorităţilor”. Ţinem să-l asigurăm pe pezevenghiul episcop că ursul românesc, care de două mii de ani dansează, nu numai că nu e pe cale de dispariţie, dar specia sa se îmbunătăţeşte şi se virilizează de la o generaţie la alta. Dacă abia acum şi-a dat seama Laszlo Tokes, că specia sa e pe cale de dispariţie, totul e pierdut pentru el, pentru că e mult prea târziu ca să se mai poată face ceva pentru regenerarea stirpei sale. Legat de protecţia pădurilor, de asta s-a ocupat conaţionalul său, Attila Verestoy, care le-a protejat de alţii, dar nu şi de el însuşi. Acesta a avut grijă să facă scândură pădurile din Harghita şi Covasna. Scândura suntem convinşi că e bine protejată, aşa că Tokes poate liniştit să-şi plimbe ursul brun, care i-a mai rămas, prin Europa.

* Joaca de-a disidenţa la români nu mai e ceva nou pentru nimeni. Cel mai recent “disident” deconspirat e Emanuel Valeriu, ziarist, colaborator al postului de radio Europa Liberă şi fost director al Televiziunii române la începutul anilor 90. Sub numele de cod Epure, acesta se folosea de colaborarea cu Europa Liberă pentru a face note informative către Securitate. Activitatea sa ca turnător a fost una lungă şi prodigioasă. Din 1967 până în 1986, a fost colaboratorul Direcţiei I din cadrul ramurii interne a Securităţii, iar din 1986 până în 1989 a trecut sub comanda Centrului de Informaţii Externe, aripa externă. Interesant este faptul că imediat după 1990, Emanuel Valeriu a trecut de partea regimului Iliescu, atacând Europa Liberă. Plecând de la cazul acesta şi al nenumăraţilor boieri securişti sau intelighenţi, acum prooccidentali, ieri turnători ordinari, putem lesne afirma că, indiferent câte deconspirări de acest gen vor mai fi făcute, un lucru este clar ca lumina zilei: în România ceauşistă n-a existat nici măcar o umbră de disidenţă. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici poate că starea de fapt n-ar fi atât de condamnabilă, însă ele au mers mai departe, degenerând într-o mascaradă a disidenţei, o adevărată escrocherie naţională. În ritmul acesta al dezvăluirilor şocante, nu este exclus ca într-o bună zi să aflăm că şi membri ai CNSAS-ului, care au lucrat la deconspirarea turnătorilor, au fost ei înşişi turnători. Dincolo de toate, putem spune fără şovăire că escrocii de ieri au urmaşi pe măsură în escrocii zilei de azi, iar marele poet avea mare dreptate: “Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă toate…”

* Pentru că suntem deja în sezon estival, bârfele mondene încep să abunde, nemaivorbind de faptul că vedetuţele noastre apar, rând pe rând, pozate la plajă pe litoralul românesc. Una dintre apariţiile feminine în politica ultimilor ani este Mioara Mantale, fost prefect al Capitalei. De când nu mai este prefect, Mantale a devenit subiect pentru tabloide, care în fiecare săptămână o prezintă într-o altă companie masculină. Promovată în politică de către un prost armean, după cum zicea preşedintele ţării, doamna Mantale s-a oprit din ascensiunea ei politică şi se pare că acum lucrează la palmaresul cuceririlor sale în rândul bărbaţilor. Mioara Mantale este un exemplu de reuşită în politică pe căi specific feminine. Fostul prefect al Capitalei a reuşit să ne arate tuturor că vorba românească, ce are sula cu prefectura, nu este întotdeauna valabilă. Mioara Mantale ne-a demonstrat tuturor că între cele două poate să există o legătură, ceea ce nu e puţin lucru, aşa că îi urăm succes şi promitem că nu ne vom mai uita să vedem cine mai intră şi mai iese de sub mantaua sa.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/canicula-politica-61559.html

Românul nevertebrat

Şi acest Campionat European a fost un bun prilej pentru noi, ca români, de a ne putea vedea în oglindă, propriile dimensiuni ale mentalului nostru colectiv. Metehnele noastre străvechi ne-au învins şi de această dată. Egoismul jocului la rezultat al lui nea Piţi, care s-a gândit în primul rând să nu se facă el de râs, şi abia apoi l-a preocupat fotbalul etalat de echipă, trădează acea lipsă istorică la români, a unităţii de echipă şi a solidarităţii. Această dezbinare este ilustrată şi în alte contexte de viaţă.

Să ne gândim nu mai departe la diaspora românească, care este lipsită de orice coeziune şi prin urmare de orice capacitate de a face lobby românesc. Mulţi ar putea combate aceste acuze, spunând că românii sunt mai puţin egoişti şi individualişti decât occidentalii, deoarece sunt mai prietenoşi, sunt calzi, ospitalieri şi nu au acea răceală şi distanţă tipică occidentalului. Aparenţele pot fi înşelătoare din nou, pentru că, într-adevăr, la prima vedere lucrurile aşa par. Din păcate, viaţa şi experienţa demonstrează că apropierea dintre români nu are la bază nevoia de solidaritate sau respectul reciproc, ci, dimpotrivă, dorinţa de-a fi cât mai aproape şi de-a-l cunoaşte cât mai bine pe cel a cărui capră trebuie omorâtă, şi care nu e altcineva, decât propriul vecin. Prietenia şi apropierea dintre români sunt superficiale, iar ele pot lesne degenera în cea mai cruntă duşmănie. În ceea ce priveşte nevoia de prietenie, mai trebuie spus că ea, de regulă, funcţionează pe verticală. Cu alte cuvinte, respectul şi prietenia sunt dictate de scara ierarhică. De fapt e vorba de o linguşeală libidinoasă la adresa superiorilor, răzbunată mai apoi, în stil de vătaf, printr-o biciuire a celor mai slabi ca el.

Dincolo de toate acestea există o permanentă stare de nervozitate şi agitaţie la români, care este de cele mai multe ori un bun substitut al activităţii reale. Agitaţia e semnul lipsei de organizare, la fel cum permanenta urgenţă la români e semnul lucrului nefăcut la timp. În pofida acestor date, românul afirmă sus şi tare că este mare patriot. Patriotismul românesc e de cele mai multe ori un surogat, o nevoie de-a umple cu ceva vidul individual. Nu are absolut nimic mobilizator şi unitar şi este mai tot timpul orientat spre trecut. La noi, naţionalismul este unul de Muzeul Satului sau de Tezaur folcloric, nimic cu valoare prezentă, nimic aici şi acum. A fi patriot pentru alte naţii are o conotaţie războinică, progresistă şi nu doar una de conservare a specificului. Poţi să fii naţionalist şi făcând autostrăzi, nu doar bătându-te pe picioare şi cântând cât te ţin bojocii, că noi suntem români şi că trebuie să ne deşteptăm, de parcă interesează pe cineva faptul că noi de abia de acum urmează să ne deşteptăm. Până vor învăţa românii să stea cu şira spinării nestrâmbată şi să poată privi în ochi pe orişicine, unii dintre noi s-ar putea să nu mai fie pe aici. Ţara şi neamul sunt eterne, dar viaţa omului e scurtă, iar dacă atâta câtă e nu e trăită în demnitate şi respect, atunci se reduce la o simplă vieţuire şi nimic mai mult.

Se spune că, în Spania, dacă-i arunci unui cerşetor câţiva pesetas, se uită la tine de parcă-ţi face o favoare că ţi-i ia. Cu asemenea mândrie se ajunge într-o finală şi nu cu filozofia capului plecat. Cel care şi ca cerşetor e demn, poate să ajungă oricând rege…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/romanul-nevertebrat-61234.html

O naţională de (Piţi)felnici

Campionatul European de fotbal a însemnat un bun prilej pentru jucătorii naţionalei să dea o lecţie de muzică, adversarilor, prin intonarea imnului naţional, din toţi bojocii. Cât priveşte prestaţia fotbalistică, ai noştri sunt pregătiţi ca de fiecare dată, în faţa unei competiţii de acest fel, să cadă ca pisica, mereu în picioare.

 

Dacă pierd calificarea, cum au făcut-o acum, jucând cel mai prost fotbal posibil, dar scoţând rezultate la limită, atunci răsuflă uşuraţi, şi cu ei o ţară întreagă, spunând că nu ne-am făcut de râs. Dacă am fi mers mai departe, ceea ce ar fi însemnat o nedreptate strigătoare la cer, atunci ne-am fi umflat în pene, şi-ar fi uitat toată lumea jocul făcut, grăbindu-se să pună un nou rege pe tronul liber lăsat de Hagi.

Jocul destructiv al lui nea Piţi, reprezintă apogeul unui anti fotbal. Cu toate acestea, dacă stăm bine să ne gândim, naţionala noastră nu prea a avut niciodată valenţe ofensive. Inclusiv mult trâmbiţata generaţie de aur, juca defensiv, doar că spre deosebire de actuala echipă, exista jocul de contraatac alimentat de sclipirile lui Hagi. De data aceasta n-a mai existat nimic, decât calculele de barbugiu ale lui nea Piţi. Antrenorul cartofor a mizat pe rezultate la ciupeală, care să-i aducă o calificare la limită, iar în cazul necalificării s-a gândit la faptul că presa şi federaţia nu-i vor ameninţa postul, pentru că nu-i aşa, nu ne-am făcut de râs. De fapt echipa României a jucat la acest campionat european, pentru Piţurcă. Dar a mai jucat şi pentru altcineva, pentru care joacă de mulţi ani, şi anume fraţii Becali, renumiţii samsari de fotbalişti, care au sub contract cu firma lor de impresariat, numai puţin de 19 jucători, din lotul de 23, care a fost prezent la Euro. Povestea nu e nouă, aceleaşi aranjamente se făceau şi pe vremea lui nea Puiu, fost pupător de icoane pe banca naţionalei, ajuns acum pupător de carnet de membru de partid, care ajunsese să ne terorizeze retina, cu al său Şoavă şi mulţi alţi jucători ai impresarilor, care toţi la un loc au pe conştiinţă câteva calificări ratate. Prieteniile şi interesul propriu sunt mai presus de orice. Este suficient să ne dăm seama de acest lucru, uitându-ne la selecţia pentru acest campionat european, unde au predominat fotbaliştii de la Steaua, pentru că nu-i aşa, prietenia dintre un barbugiu şi un iaurgiu, nu se uită niciodată. Aceasta e povestea fotbalului românesc, unde ani de zile de aici încolo vom fi la mâna lui Mitică de la Ligă, Naşu de la Federaţie, clanul Becali şi lista poate continua cu toate acele feţe dubioase de infractori, care au ajuns să populeze fotbalul românesc. Faima şi banii fotbaliştilor sunt nejustificate faţă de munca acestora, peste tot în lume, dar cu atât mai mult când aceştia îşi fac prost meseria, pentru care oricum sunt plătiţi. Parafrazând o vorbă veche românească, meciurile trec, conturile rămân, iar Mutu şi Chivu se pot ocupa în linişte de nunţi, botezuri şi alte paranghelii. Dar să-i lăsăm pe ai noştri în pace să-şi petreacă vacanţa prin tot felul de destinaţii exotice şi luxoase, că doar ne-a zis şi Piţurcă, că ai noştri au fost obosiţi şi de aia au jucat aşa. Odihnească-se în pace această echipă naţională, care a făcut parte cu brio nu din grupa morţii, cum i s-a zis iniţial, ci din grupa morţilor, având în vedere şi performanţa adversarelor noastre.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/o-nationala-de-piti-felnici-61070.html

Oprescu, haiducul lăutar

Alegerile pentru Primăria Capitalei au spart monotonia politică a ultimilor ani, în care tot ce se putea vedea pe scena politică era o înfruntare a maşinăriilor de partid, iar în cazuri deosebite, puteam vorbi de liderii tip locomotivă, gen Traian Băsescu sau Corneliu Vadim Tudor. Un astfel de lider este şi Sorin Oprescu, doar că el nu trage un partid după el, dimpotrivă, fiind o locomotivă care s-a desprins de partidul marfar, pentru a putea merge mai repede.

Mişcarea aceasta a adus şi ea voturi, pe lângă charisma şi stilul populist, de tip şmechero-glumeţ. Sorin Oprescu pare a fi din acelaşi aluat cu Traian Băsescu, ceea ce-i conferă şanse mari în bătălia pentru turul doi şi, de ce nu, într-o posibilă ascensiune politică pe mai departe. Oprescu joacă, deocamdată, rolul haiducului, de aici şi succesul său la popor, care vede mereu în orice sistem un mecanism de opresiune şi de nedreptăţire a sa. Haiducismul lui Oprescu este, evident, unul de operetă, ştim bine că viaţa haiducului sau a rebelului de tip Che Guevara este una scurtă, atunci când acesta îşi asumă până la capăt acest rol. Nu e cazul dâmboviţeanului Oprescu, care aduce mai degrabă a haiduc de petrecere. Rebeliunea sa e mai mult o caterincă la adresa sistemului. De fapt, singurul mod în care pot românii să sfideze sistemul e acela de-a face mişto şi de-a le zice pe bune prin tot felul de show-uri de televiziune. Chiar dacă va ajunge primar, pentru a-şi conserva puterea sau pentru a şi-o amplifica, doctorul rebel va trebui să se întoarcă la sistemul ticăloşit, din care, de fapt, n-a plecat niciodată. Sau, dacă a plecat, a plecat pentru o scurtă vacanţă, pe care până şi un sistem ticăloşit o mai îngăduie uneori, pentru că ştie el de ce. Ca şi Che Guevara şi miticul rebel Oprescu este medic de meserie, în rest nicio asemănare. E şi normal pe undeva, un revoluţionar serios ca Guevara, ar fi fost desfiinţat în mai puţin de-o săptămână de glumeţii audiovizualului de pe la noi. În România, n-ai şanse să te impui ca personaj serios, indiferent că eşti un om de sistem sau că eşti un revoluţionar. Soluţia e să joci tot felul de comedii, pentru că la asta românii sunt hipersensibili. După comedia lui Băsescu din 2004, iată că tiparul acesta, al unui Mitică demagog, care după o baie de mulţime şi-o bere băută cu poporul se simte un fel de Ţepeş de Obor, se încetăţeneşte ca fiind cheia potrivită pentru a deschide seifurile puterii. În ceea ce priveşte susţinerea pe care i-o oferă PSD acum lui Oprescu, majoritatea analiştilor consideră că asta ar putea să dăuneze independenţei sale clamate. E posibil să fie aşa, dar atunci Sorin Oprescu, cel care şi-a început campania electorală luptându-se cu PSD şi câştigând voturi bune din această luptă, de ce nu refuză acum sprijinul partidului din care a plecat? Dacă ar fi un independent autentic, Sorin Oprescu ar lupta până la capăt împotriva tuturor, mai ales împotriva celor care au vrut să-i boicoteze candidatura.

Una peste alta, extrapolând la nivel de ţară, rezultatele acestor alegeri au confirmat previziunile privind ineficienţa votului uninominal, bun doar ca demagogie electorală, iar baroniada, de orice culoare ar fi ea, a demonstrat că orice încercare de reformare a clasei politice nu va merge niciodată până la rădăcina acesteia. Explicaţia este una simplă: cei care mimează reforma clasei politice reprezintă ei înşişi rădăcina mafiotă a sistemului politico-economic.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/oprescu-haiducul-lautar–60431.html

Stafiile lui Brucan

Media românească a devenit, de ceva timp încoace, un spaţiu prin excelenţă dedicat mârlăniei de cartier. Dacă injuria şi mârlănia, folosite de politicieni, au devenite arme de distrugere politică în masă, iată că nici breasla jurnaliştillor nu pare să aibă o pepinieră săracă în personaje demne de peluza oricărui stadion.

Noul tip de jurnalism propune golăneala în direct, cu ochii drept ţintiţi la cameră şi cu aerul de smardoi gata de cafteală. Trustul tovarăşului Voiculescu are în lotul său de pitbulli de presă exemplare dintre cele mai reuşite. Pentru miticii exhibaţi, gen Victor Ciutacu sau Valentin Stan, analiza politică începe cu “Băi, Tăricene!” şi se termină cu “Las-o dracu’, măi Băsescule!”, “Băi Sorine!” sau “Hai, măi Cristi!” sunt alte mostre de dialog jurnalistic de tip nou. Cei de mai sus sunt pentru cei mai mulţi dintre noi Sorin Oprescu şi Cristian Diaconescu, dar pentru cei mai puţini dintre noi sunt Sorin şi Cristi. Nu e nicio problemă, dar atunci să ni se spună şi nouă că privim în sufrageria motanului Felix, acolo unde pisoii acestuia se dau peste cap.

Aceşti virili ai audiovizualului ce se produc seară de seară în şuete interminabile pe ruta Antena1 cu oprire-n halta Antena2 şi cu destinaţia finală Antena3 mai au şi ei momentele lor de impotenţă. Să ne aducem aminte de mascarada de la Congresul PC, unde tovarăşul Voiculescu şi-a impus în direct candidatul favorit, încălcând statute şi regulamente în cel mai bolşevic mod cu putinţă. Atunci pisoii războinici s-au ascuns după coada motanului şi au tăcut mâlc. După care legiunea lui Felix motanul şi-a reluat din nou atacurile anti Băsescu. Acum, nu că nu ar avea şi pe cine ataca, doar că putem spune că cine se critică se şi aseamănă. Între flăcăii lui Voiculescu şi Traian Băsescu există ca numitor comun mârlănia şi golăneala. Până la urmă nimic nu este întâmplător, aşa cum au răzbit în politică prin stilul golănesc politicieni precum Traian Băsescu, era de aşteptat ca şi presa să scoată în faţă oameni de aceeaşi teapă. Din tot acest decor bogat nu putea lipsi, pentru că, nu-i aşa, nu este zi lăsată de sus fără vorba peltică a maestrului pitic, Ion Cristoiu. Pe vremuri, piticul vrăjitor de la Evenimentul Zilei, un fel de OTV în variantă scrisă, inventa tot felul de năzdrăvănii de presă deschizând drumul presei tabloid în România. Acum s-a convertit în marele analist, moralist, scriitor, într-un cuvânt, în guru presei româneşti. Călugării spun că omul când se dedă poftelor şi viciilor îl hrăneşte pe fratele său porcul. Maestrul sătul şi ghiftuit poate acum predica ore-n şir la modul peltic şi tihnit fraze înţelepte despre politică şi nu numai.

Dacă în sufrageria lui Voiculescu zburdă pisoii, nici bucătăria lui Vântu nu e săracă în tot felul de gândaci. Corul lăudătorilor băsescieni, nefiind în opoziţie, se manifestă mai puţin agresiv, având de ridicat doar imnuri de slavă conducătorului iubit. Fauna trustului condus de Vântu este şi ea bogată în totul felul de specimene. Aici îl putem revedea pe omniprezentul Mihai Tatulici, cel care a minţit poporul cu televizorul de au ajuns românii să-şi pună toate economiile la Caritas, joc pe care marele deontolog l-a promovat orbeşte în cârdăşie cu iniţiatorul escrocheriei, Ioan Stoica. Fostul activist UTC şi PCR s-a reciclat ca mulţi alţii după 1989, pozând acum într-un mare moderator de dezbateri democratice. Dintre politrucii mai vechi, care acum se prezintă ca politologi de mare anvergură, răsare şi Iosif Boda, un alt oportunist politic, ajuns acum la senectute un fel de Cicero de Dâmboviţa. Emil Hurezeanu sau mai bine zis Huzureanu completează trupa de grei de la trustul lui Vântu, acolo unde tânărul cabotin parvenit Turcescu face presă la modul la care poate doar Scânteia îl mai făcea. Toţi aceşti analişti sunt adevărate stafii ale lui Brucan. Unii îl întruchipează pe Brucan cel tânăr, carieristul în stare de orice pentru a parveni, inclusiv de propagandă bolşevică, iar alţii pe cel convertit la bătrâneţe în mare apologet al capitalismului şi al democraţiei.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/stafiile-lui-brucan-59568.html

Tarabagiii electorali

Campania pentru locale a trecut de jumătatea ei şi încă nu s-a ieşit, decât prin pusee răzleţe, din starea generală de anemie electorală. Fel şi fel de analişti explică anostul acestei campanii prin dezinteresul crescând al cetăţeanului pentru politică, dar şi prin lipsa unor competitori dispuşi la cafteală electorală. Dincolo de aceste date obiective este interesant faptul că această campanie demonstrează încă odată, cât de centralizate sunt structurile de partid de la noi. Pe sistemul, dacă la Bucureşti nu e tărăboi electoral, atunci provincia este şi ea lovită de astenie electorală. Cu siguranţă că o dezbatere încrâncenată în bătălia pentru primăria capitalei, ar declanşa reverberaţii în lanţ spre mai toate filialele partidelor combatante, producând prin mimetism conflicte similare la nivel de oraş sau judeţ. Slugărnicia şi oportunismul politicienilor locali, mărunţi şi impostori, asigură dăinuirea acestui centralism, iar votul uninominal, seducător prin iluziile sale, se pare că este departe de a putea dinamita acest sistem.

Panotajul electoral este dizgraţios ca de fiecare dată. Posterele uriaşe ce acoperă întreg oraşul sunt menite probabil să forţeze nu doar retina potenţialului votant aflat în traficul pietonal, ci probabil şi pe cea a celui aflat în traficul aviatic. Panourile supradimensionate, făcute ca să le vadă tot miopul, oferă chipuri hotărâte, altele deschise sau radioase, fiecare însoţite cu sloganuri ce vorbesc despre omenie, solidaritate şi tot soiul de apeluri la deşteptare civică. În tot acest ritual de seducţie publică, ce are loc odată la patru ani, electoratul joacă rolul comico-tragic, al femeii prostite mereu de berbantul feroce, că va fi luată de nevastă, şi deşi ea rămâne mereu dezamăgită va fi dispusă oricând să se mai amăgească o dată. Cu toate acestea mulţi dintre candidaţi ştiu din start că nu au nicio şansă, fiind precum piloţii de formula 1, care pornesc de pe ultimele locuri, reprezentând umplutura necesară oricărei competiţii. Câştiguri însă pot fi şi la alt nivel, cum ar fi: te vede nevasta, te vede şi amanta, te mai văd şi vecinii şi de ce nu şi vânzătoarele din piaţă. Prin urmare, politica pare a fi profitabilă la orice nivel, dacă unii atacă potul cel mare, iată că sunt şi mize mai mici, iar de figuranţi care să le vâneze nu ducem lipsă.

Asul din mânecă sau mai bine zis din plasă, al alegerilor, îl reprezintă ca de fiecare dată, pomenile electorale. Toate partidele s-au năpustit spre electorat, precum capra cu trei iezi, care venea încărcată la iezii ei, numai că s-ar putea ca în cazul acesta, preţul plătit pentru aceste pomeni să fie lupul ales paznic la turmă. Revenind la pomeni, acestea au însemnat mai mereu alimente, iar dacă până acum partidele veneau spre oameni cu, ouă, zahăr, ulei şi cozonac, iată că partidul lui Gigi Becali a rupt monotonia şi-a venit cu o soluţie inedită. Recent, în Bucureşti, membrii PNG au împărţit pe străzile capitalei sticle cu whisky. Nu ştim deocamdată, care va fi eficienţa acestui gest electoral, dar acest cetăţean turmentat pe care se bazează PNG, s-ar putea să se îmbete atât de tare, încât să nici nu mai apuce să se întrebe, precum personajul lui Caragiale: eu cu cine votez? De fapt pragmatismul românului nu se va dezminţi nici cu prilejul acestor alegeri. Va mânca şi va bea pe săturate, de la toţi, iar în duminica alegerilor s-ar putea să-şi trateze mahmureala zăcând în faţa televizorului.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/tarabagiii-electorali-59453.html

Consumaţi, consumaţi, consumaţi!

A început şi la noi, ca şi în vest, isteria sărbătorilor comerciale. Mai zilele trecute, s-a sărbătorit ziua bărbatului, decretată fiind de către un producător de bere. Din seria, o sărbătoare pentru fiecare zi. Am ajuns să trăim într-o nebunie a sărbătorilor, tot timpul trebuie sărbătorit câte ceva, pentru că bineînţeles tot timpul trebuie să existe un consum aducător de câştig.

În spatele fiecărei sărbători, o armată de contabili calculează profitul scontat. De mărţişor se vând brizbrizuri, de ziua femeii creşte vânzarea de prezervative şi onorariul striperilor, de 1 mai se bea bere şi se mănâncă mici, iar de Paşti şi de Crăciun, consumul pe cap de locuitor depăşeşte cu mult nevoile pe 5 ani, al unei familii de africani pauperi. Nu contează, hypermarketul să trăiască.

După aceea sunt tot felul de sărbători şi zile, ale oraşelor, satelor, comunelor, ale berii, ţuicii, vinului. Nu ştiu dacă există o zi a câinilor, a pisicilor sau a animalelor mici, viezuri şi arici. Sau de ce nu o zi a porcului, atunci să vedem cine se mai încumetă să sărbătorească. Sigur, există şi ziua mondială a libertăţii presei, care s-a sărbătorit recent, există multe lucruri frumoase care au o zi a lor, dar cu toate acestea, raţiunea care stă la baza acestui calendar abundent în sărbători, care mai de care mai inedite, este una de natură comercială în primul rând. Omul nu poate să consume fără motiv, că de aia e om şi nu porc, sau nu?. El trebuie să-şi inventeze ocazii, dacă se poate cât mai nobile şi frumoase pentru a porni motoarele comerţului consumist. Toate au nevoie de o spoială în ziua de azi sau mai bine zis de o minciună. Un hypermarket, de exemplu, care nu este altceva decât o piaţă fără târguială, trebuie să arate frumos, să fie plin de reclame şi de tot felul de decoraţiuni interioare aferente promoţiilor. În felul acesta, senzaţia de turmă turbată pe care ţi-o poate da aglomeraţia cărucioarelor doldora de alimente, e atenuată de aranjamentul estetic din jur, astfel încât nu mai ai senzaţia că eşti la piaţa Obor, deoarece totul e stilizat ambiental.

Pe noi ca români însă, toată această psihoză a promoţiilor, a sărbătorilor şi a zilelor eveniment, ne loveşte direct în cap. Exact în locul în care suntem mai sensibili. Ce putea să producă o mai mare fericire, acestui popor, care ştie să petreacă, să se bucure şi să o ţină din chermeză în chermeză, decât hemoragia sărbătorilor de fiecare zi? O sărbătoare continuă, că doar viaţa e grea şi nu ne-a fost uşor niciodată. Românul are senzaţia mereu, că merită tot felul de compensaţii, prin sărbători şi chefuri, pentru greutăţile vieţii lui. Pe principiul, mai bine un cântec vesel să cântăm, iar când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie, Amin!

Revenind la sărbătorile noastre cele de toate zilele, şi chiar că sunt de toate zilele, mira-m-aş să fi scăpat una din cele 365, nu putem decât să ne uităm la noul tovarăş capitalist, care ne îndeamnă mereu: sărbătoriţi, sărbătoriţi, sărbătoriţi! sau altfel spus, consumaţi, consumaţi, consumaţi…

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/consumati-consumati-consumati–59258.html

Oradea Mare se face mică

Campania pentru alegerile locale a debutat timid, cu-n pact de neagresiune, făcut precum orice înţelegere de la noi şi anume ca să nu fie respectat. De fapt iniţiatorii acestui pact, fruntaşii UDMR, nici n-au scontat pe rezistenţa acestui moratoriu, iniţiativa lor vizând mai degrabă crearea aparenţei de civilizaţie politică europeană, aşa cum numai formaţiunea lor o ştie face cel mai bine. Dar aşa cum era de prevăzut, de la pasivitatea extremă s-a sărit, peste capul cetăţeanului, la agresivitatea extremă, acuzele reciproce de corupţie neîntârziind să apară, după principiul băsescian, dacă nu se lasă cu păruială, nu e campanie.

Cât îi priveşte pe orădeni, aceştia îşi joacă în continuare rolul de spectatori plouaţi în tribună, nu de bolojanii ce-ar putea să cadă, după cum ameninţă cineva în criză de inspiraţie, ci de problemele şi neajunsurile din ce în ce mai neîncăpătoare pentru acest oraş. Probleme ca infrastructura deficitară, traficul din ce în ce mai gâtuit sau absenţa unor puternice investiţii reprezintă doar obiectul unor proiecte pe care mai toţi candidaţii le repetă papagaliceşte, mulţi dintre aceştia neputând să vorbească detaliat despre un proiect cap coadă, iar sub scuza că dezbaterile pot deveni prea tehnice, mulţi trec clasa fără examen în faţa alegătorilor, revenindu-se astfel la clasica bălăcăreală electorală.

Revenind la capitolul investiţii, ele sunt la acest moment sub potenţialul de ofertă al oraşului. Doar cu câteva hypermarketuri şi cu câteva construcţii de cartiere, care arată precum nişte porumbare, fiind proiectate fără niciun discernământ urbanistic, doar ca să scoată pârleala sau tunul financiar al celor care se pretind oameni de afaceri, oraşul are toate şansele să-şi continue ritmul înapoierii ca dezvoltare, în care se află de ani buni. Chiar dacă Oradea nu este un oraş atât de mare precum Timişoara sau Cluj-Napoca, potenţialul său, datorat şi faptului că este un oraş de frontieră, nu este departe de al acestora. Din păcate mai e nevoie şi de om care să sfinţească locul, nu doar de geografie.

Apropo de geografie, ecologiştii şi-au lansat candidatul în peştera de la Vadul Crişului. Ei vor să spună că de acolo vor ieşi la lumină. Dar metafora peşterii îl face pe orădeanul de rând să se gândească mai degrabă la faptul, că de acolo ies de 18 ani încoace, oamenii cavernelor şi anume politicienii, care abia aşteaptă să-şi umple buzunarele, pe principiul, aici sunt banii dumneavoastră.

Aşa cum există o Românie reală şi alta a spoielii politicianiste, tot aşa se pare că va merge în paralel, Oradea reală cu cea a politicienilor avizi după banul public. Aşadar, pentru că tot e vreme de campanie electorală, de blaturi politice şi fotbalistice, ar fi bine să ne aducem aminte de vorbele înţelepte şi sincere ale unui mare personaj istoric, cancelarul Otto von Bismark, care spunea: “Cele mai mari minciuni se spun înainte de alegeri, după vânătoare şi în timp de război”.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/oradea-mare-se-face-mica-59210.html

Cafteală prezidenţială

Campania pentru alegerile locale a început cum nu se poate mai anost. Nimic din ceea ce se întâmplă până acum, nu depăşeşte rutina scenariului obişnuit de campanie, afişe, bannere şi pomeni electorale. Pachetele cu alimente, demagogia proiectelor, care ba trebuiesc continuate, ba trebuiesc începute, toate acestea nu mai conving pe nimeni. Totul e conservat la stadiul de proiect în România, iar atât timp cât nu se finalizează ceva, vom vorbi mereu de proiecte. Este foarte adevărat că oamenii sunt din ce în ce mai îndepărtaţi de politică şi le vine tot mai greu să reacţioneze la stimulii unor declaraţii sforăitoare, pentru că s-au săturat de denunţurile fără urmări ca şi de eternele proiecte.

În ciuda acestei apatii, care parcă prognozează moleşeala verii caniculare ce va să vină, cineva se gândeşte mereu la popor şi e dispus să-l trezească din amorţeală. Marele caftitor politic, Traian Băsescu, nu s-a dezminţit nici de data aceasta şi a decis să tulbure niţel apele, aşa cum numai un fost marinar o ştie face. Atacul l-a vizat în principal pe Ion Iliescu, pe care l-a acuzat că în calitatea sa de “specialist în lovituri de stat” a negociat cu PNL, suspendarea sa ca preşedinte în schimbul susţinerii la guvernare. Prin replica sa, Iliescu îl califică pe Băsescu ca fiind un om cu obsesii maladive şi lipsit de orice pregătire politică: “Am mai avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat”.

Interesante nu sunt atât schimburile de replici dintre cei doi, care, practic, reiau acuzaţii şi etichete mai vechi. Interesantă e miza acestui atac. Traian Băsescu s-a hotărât să apese pedala electorală lovind în Ion Iliescu. De ce oare? În loc să se certe Blaga cu Diaconescu avem o polemică între un fost şi-un actual preşedinte şi asta în plină campanie pentru alegerile locale. La ora aceasta românii sunt din ce în ce mai lipsiţi de reacţie la stimulii politici agresivi din declaraţiile pe care le-ar putea lansa majoritatea dintre cei ce formează clasa politică. E greu să mai impulsionezi un electorat suprasaturat de tiribombe politice, atunci când te numeşti Blaga, Diaconescu, Orban, Videanu, Guşă şi lista politicienilor de tip second hand poate continua mult şi bine. Doi oameni politici mai deţin la ora aceasta, puterea de a prinde electoratul în cătuşele hipnotice ale charismei lor. E vorba de Traian Băsescu şi de Ion Iliescu. Cei doi sunt cu adevărat ceea ce se cheamă animale politice pur sânge fiind în stare să provoace adevărate băi de mulţime şi să ridice libidoul electoral al cetăţenilor, până la a-i face pe aceştia să lipească orgasmic ştampila pe buletinul de vot. Aşa că un atac la adresa lui Ion Iliescu e cea mai grea lovitură pe care Traian Băsescu ştie că o poate da PSD-ului, atât de hulit de bucureşteni. Plus de asta, se cunoaşte faptul, că opiniile lui Ion Iliescu pot influenţa în continuare, atât unele mişcări de culise din partid, cât şi percepţia publică a cetăţenilor asupra vreunui personaj politic.

Deci e foarte probabil ca acest duel să continue pe parcursul acestor doi ani electorali, cei doi fiind singurii care mai pot suscita ceva din patima politică de odinioară.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cafteala-prezidentiala-59015.html

Telenovela unei candidaturi

Tentativa de a bloca candidatura doctorului Oprescu la Primăria Capitalei a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că în politica românească e ca-n mafia siciliană, ai îndrăznit să o iei pe cont propriu, sistemul va încerca să-şi regleze şi el conturile cu tine. Candidatura lui Oprescu fusese invalidată de către BEM, iar mai apoi, de către Tribunalul Bucureşti, pe motiv că unele semnături nu conţineau toate datele de identificare prevăzute de lege.

Ulterior, Curtea de Apel a admis contestaţia depusă de Sorin Oprescu, decizia fiind una definitivă şi irevocabilă. Recent, Doina Mocanu, pensionară, a contestat candidatura lui Oprescu, invocând anumite materiale de presă, care vehiculau acuzaţia că la alcătuirea listelor de semnături au fost folosite bazele de date ale Spitalului Universitar din Bucureşti. Tribunalul şi Curtea de Apel au respins contestaţia, iar telenovela semnăturilor continuă şi are toate şansele să devină şi temă de campanie electorală. Povestea a mirosit de la-nceput a blat, iar comparaţia între fotbal şi politică se impune de la sine. Şi aici, cineva a aruncat bricheta, cu gândul că Oprescu ar putea pierde la masa verde. Partidele politice sunt ca şi cluburile de fotbal, nu mai contează interesul echipei, ci doar al patronilor, care fac jocurile între ei, de multe ori fiind sacrificaţi jucătorii sau antrenorii proprii. Politica nu este departe de această realitate. Grupurile de interese, din fiecare partid, leagă şi dezleagă alianţe împreună, iar în exterior partidele apar pentru marele electorat ca nişte echipe, care par gata să-şi dea viaţa pe teren pentru culorile clubului. Această realitate a sistemului ticăloşit, de care pomenea doctorul Oprescu, este una cât se poate de vie în sânul clasei politice. Problema este că, la fel ca şi alţi politicieni, şi Sorin Oprescu stă pasiv în interiorul sistemului ticăloşit şi nu reacţionează decât atunci când acesta se întoarce împotriva lor. Atacul la adresa sistemului ticăloşit nu-i uneşte însă pe Traian Băsescu şi pe Sorin Oprescu. În primul rând că Băsescu a jucat în 2004 comedia victimizării proprii pentru a putea părea cavalerul dreptăţii în ochii electoratului. Timpul a demonstrat nu numai că Traian Băsescu nu era împotriva sistemului ticăloşit, ba dimpotrivă că era însăşi expresia lui. Ceea ce nu se poate spune despre Sorin Oprescu, lui i se poate reproşa cel mult faptul că, atâta timp cât sistemul ticăloşit nu l-a deranjat, nici el nu s-a gândit să-l deranjeze pe acesta, preferând să tacă mâlc. Faptul că PSD a stat în spatele acestor şicane a demonstrat-o reacţia tip autodenunţ al lui Cristian Diaconescu, care la aflarea sentinţei Curţii de Apel s-a făcut albastru la faţă şi a avut o reacţie în genul marelui prostănac din partid: “Eu voi cere convocarea Biroului Permanent al PSD pentru a vedea dacă mai are rost sau nu să participăm la aceste alegeri”. Toată tărăşenia acestui caz a demonstrat încă o dată că PSD, în momentele cu miză electorală în care se joacă soarta puterii, îşi pierde complet omogenitatea, devenind o haită de lupi, care se sfâşie între ei. Aşa s-a întâmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2004, când Iliescu l-a lăsat din braţe pe Năstase, exact atunci când acesta avea mai mare nevoie de sprijinul său. Mirosul dulceag al ciolanului se pare că dezbină haita şi acum, iar dacă o va ţine tot aşa, PSD va mânca bătaie ca la fasole în competiţiile electorale ce urmează.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/telenovela-unei-candidaturi–58778.html

Deformatorii de opinie

Denunţând mereu corupţia şi minciuna politicianistă, aceşti înţelepţi ai tranziţiei au jucat mereu rolul de simpli cetăţeni scârbiţi de putreziciunea mafiotă a clasei politice. În felul acesta ei au devenit repede populari, un fel de supape pentru năduful maselor. Ceea ce le-a adus succesul imediat, acest succes materializându-se într-un rating, care pentru unii a devenit o adevărată mină de aur. Crescând tirajul ziarelor, ele au devenit repede o ţintă pentru patronii moguli sau pentru trusturi străine de presă. Ziariştii deveniţi acţionari şi-au vândut acţiunile, iar odată cu ele şi verbele necruţătoare sau epitetele şfichiuitoare. În foarte multe cazuri nu vorbim doar de un simplu proces economic în care se vând şi se cumpără acţiuni. Cazul ziarului Adevărul este ilustrativ din acest punct de vedere, acolo încrengătura dintre guzganul rozaliu, defunctul Tinu, Taher şi CTP, care acum pretinde că el a stat într-un birou izolat, departe de combinaţii şi aranjamente, trudind din greu pentru adevăr, nu este nici acum descâlcită de tot. Acesta este exemplul cel mai sugestiv, deoarece îl are ca protagonist pe cel care îşi arogă ţinuta de cavaler crucişător, ce luptă mereu în numele gândului şi al adevărului. Faptul interesant aici este următorul, aceşti lideri de opinie n-au făcut altceva, atunci când îşi aruncau săgeţile asupra politicienilor, decât să fie la rândul lor demagogi, populişti, ipocriţi, aidoma celor pe care-i criticau. Folosindu-se de credibilitatea pe care o avea statutul de ziarist în ochii oamenilor, la antipod cu ura oarbă faţă de clasa politică, au putut să-şi regleze conturile, atât cele bancare cât şi cele politice. Prietenia cu anumiţi politicieni, duşmănia cu alţii, legătura cu grupurile de interese şi toată combinatorica de culise privind relaţia puterii cu presa, a fost bine ferită de ochii mari şi holbaţi ai celor mulţi. Analistul de acest gen a profitat de faptul că în luminile rampei erau politicienii, iar el putea oricând să tragă şi din tufiş, unde se mai ascundea din când în când să-şi numere frunzele. Aceşti analişti formatori ai neamului au învăţat trucurile politicienilor, ajungând astfel să paraziteze ideea de adevăr jurnalistic prin prestaţii de cabotini de iarmaroc, care erau menite a le potoli nu foamea după adevăr, cum pretindeau ei, ci cea a buzunarului şi a pântecului. Pe lângă analiştii cu pricina, merită pomeniţi şi doar în treacăt, paraziţii ideii anticomuniste, Pleşu, Patapievici, Liiceanu, a căror meserie după 90, cea de anticomunişti de serviciu, încă netrecută în nomenclatorul de funcţii şi meserii, a fost cu siguranţă una dintre cele mai profitabile. Dar probabil că stă în firea românului să compromită orice idee nobilă, altfel nu ne putem explica impostura care a stat mereu în spatele aproape oricărui demers moral şi intelectual iniţiat în anii aceştia tulburi. La noi, orice idee, demers sau ideologie reprezintă un bun prilej pentru şarlatanie, iar escrocheria intelectuală aducătoare de mari beneficii materiale aşa zişilor formatori de opinie, stă mărturie în acest sens.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/deformatorii-de-opinie-58832.html

Amazoana politicii româneşti

Una dintre femeile politicii româneşti, care începe să devină din ce în ce mai agresivă în ultima vreme, este nimeni alta decât favorita prezidenţială, Elena Udrea. Dacă de la bun început a părut clar pentru toată lumea că este omul sau mai bine zis femeia lui Traian Băsescu, cu toate acestea, apariţiile de tabloid de la-nceputul carierei sale publice parcă nu prevesteau o ascensiune atât de fulminantă.

Apariţiile sale mondene, favorizate de câte o înţelegere cu vreun paparazzi, o ajutau să mai acopere şi ea câte o copertă lucioasă a vreunui tabloid, cu costumele sale de baie în dungi marinăreşti, care de departe o făceau să pară pe tanti Leni că aduce a zebră nesemaforizată. Încet, încet, Zeus s-a gândit să o răsplătească pe Afrodita, nu ştim dacă pentru “serviciile prezidenţiale” la care se referă premierul Tăriceanu, dar cert este că a ajuns, deocamdată, secretar executiv al PD-L şi nu pare să se oprească aici. Întrebată la un moment dat dacă şi-ar dori să devină prima doamnă, ilustra doctorandă a răspuns că şi-ar dori ca soţul ei să fie primul domn, în sensul în care este şi soţul Angelei Merkel prim domn. Deci aspiraţiile sunt mari pentru cea care din tanti Leni s-ar putea să devină un fel de tanti Lenin, ceea ce în PD-L se pare că a şi ajuns deja. Lacheii prezidenţiali, în frunte cu Boc, o au drept stăpână directă pe Nuţi, care, după ce-şi plimbă nurii ei de Pleşcoi prin coridoarele întunecate şi păcătoase ale Cotroceniului, se duce să-i mai verifice din când în când pe Boc şi pe Videanu dacă au unghiile tăiate. Sigur că noua ipostază de om politic cu funcţie impune şi o anumită ţinută sobră, astfel că adâncatele decolteuri şi ţinuta sport a fost înlocuită cu sacouri şi taioare, demne de o militantă serioasă. Ţinuta cea nouă se asortează şi cu statutul de lector universitar, doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu e exclus ca pentru electoratul viril, blonda PDL-istă să-şi mai prezinte din când în când, măcar atâta cât timp o mai avantajează vârsta, ţinutele de femeie fatală cu care s-a lansat. Până atunci o putem urmări în campania pentru locale, unde nu iartă nimic. Prezentă recent la Oradea, la lansarea candidaţilor PD-L, suspusa lui Zeus s-a năpustit asupra partidelor rivale, acuzându-şi adversarii politici de trădare şi de infantilism politic: “Tandemul Tăriceanu şi Iliescu a dat PD afară de la guvernare”. “Pe 1 iunie, o să le putem spune adversarilor noştri: de Ziua Copilului, mergeţi şi jucaţi-vă, până vă maturizaţi! Pentru că până atunci PD-L va guverna singur România”. A ajuns PD-L, prin vocea Elenei Udrea, un partid de sfinţi, care se uită la restul partidelor ca la nişte iude politice. Asta e culmea tupeului şi acesta e numai începutul campaniei, în care cartea măsluită a PD-L va fi jucată fără niciun fel de scrupule. Noroc că din când în când le mai pune câte-o piedică mezina familiei Băsescu, de pică toţi în Boc. Ultima perlă a micuţei a fost spusă cu prilejul lansării candidaţilor PD-L Cluj pentru alegerile locale. Potrivit acesteia, Boc este un model pentru tinerii din PD-L, deoarece: “Pentru dânsul legea este un lucru clar. În acelaşi timp, nu am cum să nu-i remarc promptitudinea. În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze. “Uitându-ne la fiica sa, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Traian Băsescu, care spunea recent că universităţile s-au transformat în tiparniţe de scos diplome pe bandă rulantă. Aceştia sunt oamenii cu pretenţii de moralitate politică, care pun mereu placa victimizării, doar, doar or putea încăleca electoratul de care se vor folosi ca de-o mârţoagă înfometată, ca mai apoi să poată călări în voie caii mari ai puterii.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/amazoana-politicii-romanesti-58568.html

Printre rânduri

* Hormonii prezidenţiali se pare că lucrează bine, după Sarkozi, care şi-a luat nevăstuică tânără, pe Carla Bruni, iată că nici Vladimir Putin nu se lasă mai prejos şi dă şi el lovitura cu o achiziţie pe măsură, e vorba de deputatul Alina Kabaeva, membru al partidului Rusia Unită şi fostă campioană olimpică la gimnastică ritmică. Zvonurile spun că Putin a şi divorţat deja şi că tânăra de doar 25 de ani, îi va deveni soţie în curând. Măcar mai marii lumii sunt mai sinceri şi mai cinstiţi, divorţează şi trec la alta, nu ca micii licurici care pozează în familişti convinşi, dar se aruncă pe la miezul nopţii sub fustele amantei, lăcrimând printre sughiţuri de whisky. La noi instituţia amantei e bine consolidată, de la preşedinte şi până la aleşii locali toţi au reuşit până la urmă să-şi satisfacă fanteziile erotice din adolescenţă. Avem nişte aleşi satisfăcuţi şi nişte alegători, care rămân mereu cu votu-n mână.

* Fidel Castro, într-un articol recent de-al său, dă exemplu României, atunci când vine vorba de îmbogăţiţi peste noapte şi de consumatorismul excesiv al pieţei. “Cei care se dedică unui cult al egoismului fără nicio restricţie din partea statului, pe care îl consideră factor perturbator, nu vor construi niciodată o operă socială solidă şi durabilă”, adaugă liderul cubanez, în opinia căruia opera socială “nu poate fi decât fructul educaţiei şi al conştiinţei”. “Lider Maximo” conchide cu o idee, care ne sună şi nouă: “Dacă imperiul american ar fi preluat din nou controlul asupra Cubei, nu ar fi rămas nimic din şcolile superioare create prin revoluţie. Majoritatea tinerilor ar fi tăiat trestie de zahăr în loc să meargă la universităţi”. Bătrânul Castro are dreptate, dar măcar la ei tinerii ar fi ajuns să taie trestie de zahăr în ţara lor, nu ca ai noştrii, care au ajuns să culeagă căpşuni prin ţările calde.

* La dezbaterea “Securitatea României după summitul NATO”, organizată de Fundaţia Konrad Adenauer, blonda de la Golden Blitz a ridicat mâna ca o elevă conştiincioasă, s-a prezentat frumos, după care a pus o întrebare întrebătoare, marelui licurici, Traian Băsescu. “V-aş întreba care credeţi că va fi pe viitorul apropiat poziţia Rusiei faţă de intrarea celor două ţări în Alianţa Nord-Atlantică şi dacă dumneavoastră credeţi, în această logică, dacă va fi posibil ca Rusia să fie ţară membră a NATO?”. Întrebarea, prin inocenţa ei intelectuală, este într-adevăr demnă de un doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu ne mai poate mira nimic în legătură cu nivelul intelectual al PD-L, după scriitura gramaticală a primarului Videanu, care probabil având în minte cratima de la PD-L, a început să o folosească încălcând orice regulă gramaticală. “PD-L v-a câştiga PMB!” scria Videanu, aşa că nu ne rămâne decât să le urăm multe “succesuri”.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/printre-randuri-58424.html

Un PSD de toată minunea

De câtva timp încoace, PSD-ul a trecut printr-o frământare gestantă chinuitoare, reuşind, în cele din urmă, cu mari dureri, să-l propună pe cel care va fi candidatul la Primăria Bucureştiului. La-nceput a fost Oprescu, un etern candidat la Primăria Capitalei, genul care pierde frumos, ca Brazilia pe vremuri, multe ocazii de poartă şi-n rest doar o figură frumoasă.

Mai apoi a ieşit din nămolul cald şi Vanghelie, care vânează de mult să sară pârleazul Sectorului 5, pe care, dacă-l va mai conduce mult, s-ar putea să-l declare republică autonomă, doar, doar îl va îndupleca şi pe Ion Iliescu să-l treacă de la începători la avansaţi. A urmat un impas creat de rivalitatea dintre cei doi: Vanghelie şi Oprescu, ca mai apoi să fie pomenit cu jumătate de gură Mitrea, iar finalul de gong să fie dat de vestea apoteotică a numirii lui Cristian Diaconescu drept candidat al PSD la Primăria Capitalei.

“Lansarea la apă” a lui Diaconescu seamănă mai degrabă cu o îmbrâncire de la marginea bazinului din partea celor mari, care vor să arate tuturor că ăsta micu’ nu ştie să înoate şi că se va îneca politic. Prestaţia lui Cristian Diaconescu, altfel, un posibil foarte bun politician într-o ţară occidentală, va fi din start una minimală în raport cu ce se dă şi ce se cere, pentru o campanie electorală la primăria de pe Dâmboviţa. Mai mult ca sigur nu va fi la fel de penibilă precum cea a lui Geoană, dar ca rezultat are toate şansele să fie o catastrofă pentru partid. Ales la sacrificiu şi la compromis, între varianta Vanghelie, care deranja tabăra Iliescu-Năstase, şi varianta Oprescu, care-i supăra pe cei din tabăra Geoană, Diaconescu împacă şi capra, şi varza, chiar cu preţul unui fiasco electoral. De aici reiese clar că pentru un partid mamut ca PSD-ul lupta intestină rămâne, deocamdată, mai importantă decât competiţia cu celelalte partide. Cei din PSD sunt condamnaţi, deocamdată, la o nesfârşită luptă internă, ce lasă mult aşteptat momentul creării unei echipe de atac, care să poată juca şi-n deplasare. Actualul PSD este închis într-un cantonament al uzurii proprii. Viitorul nu pare promiţător din acest punct de vedere, singura soluţie fiind tăierea unuia dintre cele două capete. Această bicefalie politică va slei partidul de puteri, iar cum bătălia este departe de a fi uşor de tranşat, deoarece niciuna dintre cele două forţe nu pare să o poată înghiţi pe cealaltă, o posibilă soluţie de proiect politic pe viitor ar fi scindarea în două a acestui balaur cu două capete, deocamdată, deoarece cine ştie pe viitor câţi pui se vor mai naşte.

Ca totul să fie minunat până la capăt, Adrian Copilul Minune a fost desemnat să candideze pentru funcţia de consilier local al comunei Ştefăneşti, judeţul Ilfov, aşa că putem spune că speranţa într-o minune n-a murit de tot pentru PSD. Dacă tizul său, Adrian Năstase, a făcut partidul de minune, de ce nu s-ar ilustra şi micul manelist, care ar putea simboliza speranţa într-o minune a PSD-ului, care, este adevărat, e tot atât de mare precum liliputanul cântăreţ.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-psd-de-toata-minunea-58261.html

Sub şaua lui Attila

Revendicările extremiştilor maghiari, şi prin asta putem înţelege deja atât UDMR, cât şi Laszlo Tokes, au ajuns subiect de analiză pentru prestigioasa publicaţie americană, International Herald Tribune.

Cotidianul american remarcă iminenţa unei realităţi de tip Kosovo, în Ţinutul Secuiesc, precum şi faptul că instabilitatea teritorială poate afecta şi ţări membre ale UE, nu doar cele aflate în afara spaţiului comunitar, cum este cazul Abhaziei şi a Osetiei de Sud (Georgia) sau a Transnistriei (Republica Moldova). Evaluând fidel realităţile din zona secuiască, cei de la International Herald Tribune conchid astfel: “Şansele lor de succes par reduse, dar secuii insistă pe această cale, spre mâhnirea românilor din zonă, care afirmă că, în calitate de minoritate locală, au mai puţine drepturi decât au etnicii maghiari, minoritari la nivel naţional”.

De ani de zile liderii comunităţii maghiare din România creează o diversiune perfidă, oferind iluzia unei UDMR moderate, opusă radicalismului lui Laszlo Tokes. Etichetarea falsă a UDMR, ca fiind moderată, e menită a face şi mai eficientă acţiunea iredentismului maghiar, care-i mână-n luptă nu doar pe urmaşii lui Attila, iubitori încă de carne crudă de sub şa, ci şi aparenta inofensivitate, mascată sub parşivenia blândă, de şarpe cu ochelari, al lui Marko Bela. Ceea ce Laszlo Tokes spune pe un ton direct şi răspicat: “România ar trebui să recunoască faptul că pierderea Transilvaniei, anexarea Transilvaniei, reprezintă o pierdere pentru naţiunea maghiară. După părerea mea, acesta este un fapt de necontestat: noi am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru această pierdere, ar trebui să ne fie acordate drepturi în schimbul acestei pierderi”, UDMR comunică prin poliloghii subversive de genul celor exprimate de Marko Bela, în cadrul conferinţei “Regiuni într-o Uniune a valorilor”, desfăşurată recent la Sovata. Acesta s-a exprimat pentru o descentralizare, care, vorba vine, ar fi făcută în scopul “eficientizării euroregiunilor”, când, de fapt, ţinta autonomiei se citeşte demult în ochii sticloşi ai liderului UDMR. Este suficient să mai pomenim aici faptul că summitul NATO, a reprezentat încă un moment oportun pentru europastorul Tokes de a merge cu jalba-n proţap la membrii NATO, cerând sprijin pentru autonomie. Totul a culminat cu reproşul de nevastă bătută, al aceluiaşi episcop, către preşedintele Parlamentului European, Hans Gert Poettering, în care acesta se jelea că minoritatea maghiară este “asuprită” în România. Ofensiva extremistă maghiară, care iată că a devenit subiect de presă şi prin zări transatlantice, îi lasă reci pe oficialii de la Bucureşti. Unul dintre motive ar fi acela că guvernul minoritar Tăriceanu se sprijină şi-n cârca UDMR-istă, iar preşedinţia este prea euforizată la această oră de feeria clipelor petrecute pe plaja de la Neptun, alături de George W. Bush, pentru a mai putea reacţiona în vreun fel. Cu toate acestea, e greu să mai aşteptăm de la politicieni şi de la calculele lor meschine vreo reacţie după atâţia ani de laşitate complice cu o UDMR mereu pusă pe crearea de majorităţi mai mici sau mai mari. În ceea ce priveşte reacţia intelighenţiei şi a societăţii civile e lesne de înţeles atitudinea antiromânească din partea unor beneficiari ai unor burse Soros.

În loc să ne lăudăm acum cu poziţia unor intelectuali patrioţi, beneficiari ai unor burse ale Fundaţiei Gojdu, la a cărui moştenire guvernanţii români se pregăteau să renunţe, stăm şi ne ridicăm tensiunea degeaba, privind ticăloşia antiromânească a aşa-zisei elite de la noi, care excelează prin pasivitate sau chiar prin atacuri denigratoare, de genul Alinei Mungiu Pippidi la adresa defunctului Pruteanu, prin care sunt vizate reperele de conştiinţă naţională. Aceste repere vor dispărea mai greu, dar şi dacă va fi să fie, să nu se iluzioneze uneltitorii cauzei antinaţionale, că vor putea supravieţui acestor repere ale românismului.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/sub-saua-lui-attila–58014.html

Oamenii mor, ideologiile rămân

Trăim într-o lume consumatoristă, individualistă, atomizată total. O lume tot mai desacralizată de un sens transcendent ei. În contextul acesta, pare tot mai greu ca o idee sau, de ce nu, o ideologie să ajungă să unească nişte minţi, mai mult sau mai puţin luminate.

Mulţi istorici au decretat deja sentenţios moartea ideologiilor. Secolul XX, considerat secolul ideologiilor, a apus, spun specialiştii, iar odată cu el şi bătălia ideologică. La o analiză mai profundă ne-am putea da seama că lucrurile nu stau chiar atât de clar, putându-se demonstra astfel că aspiraţia secretă pentru o filozofie sau o ideologie reprezintă o constantă a omenirii, ba chiar şi a omenirii de azi, atât de lipsită de dimensiunea ei spirituală.

Conflictul ideologic pare a fi intrat momentan într-o latenţă, urmarea firească a falimentului celor două mari ideologii extremiste ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Cu toate acestea, reglarea de conturi post-istorică, prin procese de conştiinţă făcute unor mari personalităţi politice sau culturale, care au îmbrăţişat la un moment dat o ideologie, încă uneşte şi dezbină oamenii. Dacă omul zilei de azi n-ar mai avea nici o străbatere de conştiinţă pusă în slujba unei idei, atunci s-ar manifesta pasiv şi nu ar mai avea atâta clocot în judecata sa asupra istoriei. Procesele istoriei secolului XX nu sunt nici pe departe încheiate, ele nasc încă polemici violente, ba chiar pot fi o armă eficientă în încercarea de a-ţi doborî adversarul. Personalităţi culturale, şi nu numai, de la noi şi de pretutindeni, în special cele cu trecutul dedicat partizanatului de dreapta, au parte de un rechizitoriu retrospectiv, menit a le desfigura imaginea, iar indirect şi opera. Pentru exemplificare este suficient să pomenim cazul dramatic al lui Mircea Eliade, care, pentru că a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său legionar, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări, dintre care evident nu putea lipsi nici ţărişoara sa dragă.

Ideea naţională, care părea pierdută pe undeva prin garderoba istoriei, pare a aprinde din nou focul mocnit al luptei ideologice. Prilejul reafirmării ideologiei naţionaliste pare a fi oferit şi de realităţile ultime ale vieţii europene – şi mă refer aici la Serbia sfârtecată – care demonstrează că o Europă unită, uniformă şi cu graniţe fictive este o pură utopie. Această utopie este contrazisă de realitatea unui instinct naţional şi teritorial, ce are la bază şi un simţ al proprietăţii, care este adânc sădit în gena umană. Până la urmă şi teritoriul unei ţări poate să însemne la o scară mai mare, exact ceea ce înseamnă casa pentru o familie. Acele lucruri sunt ale acelor oameni: casa, pământurile şi, nu în ultimul rând, tot ceea ce formează ele laolaltă, şi anume teritoriul numit ţară. Aşa că atâta timp cât va exista omul va exista şi proprietatea numită ţară, doar că ea din păcate mai poate fi privatizată din când în când în folosul celor puţini.

În concluzie, dacă oglinda vieţii nu reflectă la ora asta decât individualismul consumist al societăţii actuale, undeva, ascuns şi mocnit, stau ascunse vechile dihonii dintre oameni, care oricând pot îmbrăca forma unor conflicte ideologice la suprafaţă.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/oamenii-mor-ideologiile-raman–57658.html

Purceluşa necrofagă… doar o înjurătură să-ţi mai spun!

Deşi bulgării de pământ rece n-au apucat bine să se aşeze pe mormântul regretatului George Pruteanu, pentru a-i pregăti odihna de veci, iată că unii care sunt încă în viaţă au şi început să înjure mortul, ba chiar i-au mai dat nişte ghionturi să se asigure că odată cu cadavrul îngropat va fi întinată şi memoria marelui om de cultură. Alina Mungiu Pippidi sau „purceluşa Dosia”, cum a fost botezată de un bun şi vechi pamfletar, s-a asigurat întâi că mortul de la groapă nu se mai întoarce, ca să poate deversa în linişte dejecţiile unui text menit a compromite posteritatea ilustrului dispărut.

Articolul publicat în “România Liberă” şi intitulat “La moartea unui clovn” cuprinde o grămadă de bârfe ordinare la adresa lui George Pruteanu, iar denigrarea vizează însăşi calitatea umană şi profesională a acestuia. “Necrologul lui scris de amatori se citeşte aşadar ca o listă de falsuri, pentru că George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nicio acreditare reală), nici ziarist (în toata viaţa lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică), nici comentator (refăcea pe site-ul lui un fel de Românie Mare mai slabă) şi cert nu lingvist (nu a publicat în viaţa lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu)” sau “Era o caricatură a lui însuşi. Clovn fusese toata viaţa, dar acum devenise unul patetic…”. Asta a putut să producă coteţul rău mirositor al purceluşei Dosia, cu prilejul dispariţiei omului de cultură George Pruteanu. Acestea sunt producţiile menstruale ale unui cap bolnav, care adăposteşte în loc de creier un mare rahat. Dincolo de monstruozitatea unui asemenea atac la adresa unei persoane dispărute, gest de ţaţă de mahala, care scuipă beată mortul dus la groapă de cortegiul funerar, putem avea revelaţia lumii satanizate în care trăim. Până la urmă, acest gest profund necreştinesc de a da într-un om mort e de aşteptat de la o individă, care a putut scrie o piesă de teatru, „Evangheliştii”, din care reiese că pe cruce nu a murit Iisus, ci Baraba. Că la Cina cea de Taină ar fi participat inclusiv Maria Magdalena, care ar fi încercat să aibă o relaţie amoroasă cu Iisus Hristos. Nemaivorbind de faptul că episodul spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus reprezintă un prilej de fantezie sexuală bolnavă, cu trimitere la o scenă de sex oral.

Produs al reţelei Soroş – Humanitas – GDS, marea anticomunistă Alina Mungiu Pippidi provine dintr-o familie de foşti activişti de partid, ea însăşi având o tinereţe comunistă. Mungiu – tatăl, Ostin Mungiu, era preşedintele biroului de partid din Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi şi vicepreşedinte pe centrul universitar, mama era directoare de liceu şi şefă a biroului de partid, iar tânăra Dosia era şefă ASC pe UMF Iaşi şi redactor-şef la „Opinia Studenţească”, ziarul UASCR-ului. Printre altele, tatăl celei care este astăzi preşedinta Societăţii Academice din România avea misiunea în calitate de şef al catedrelor didactice de a supraveghea studenţii străini. Nu este primul caz de impostură ordinară din partea celor care se pretind marii intelectuali cosmopoliţi şi anticomunişti ai ţării. Cel mai recent demascat, din rândul intelighenţiei de iarmaroc este nimeni altul decât scatofilul prezidenţial, Traian Radu Ungureanu, care în plină activitate anticomunistă s-a trezit cu oglinda-n faţă a textelor elogioase din “Viaţa Studenţească” la adresa regimului ceauşist.

În concluzie, revenind la mizeria articolului “La moartea unui clovn”, ca buni creştini nu i-am dori Alinei Mungiu Pipidi să o bată Dumnezeu atât de tare încât, în loc de necrologul cuvios pe care-l merita Pruteanu, să aibă şi ea parte de aceeaşi crimă pe hârtie.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/purcelusa-necrofaga-57622.html

Banii… vorbeşte

Trezindu-se în braţe cu arma votului uninominal pe care au dat-o jos din rastel, partidele realizează că sunt descoperite la capitolul vedete electorale, aşa că s-au pus pe căutat soluţii dintre cele mai exotice pentru apropiatele alegeri locale. La Bucureşti, PSD-ul merge pe mâna lui Marian Vanghelie, PD-L nu se lasă mai prejos, vehiculând, pe lângă numele unora ca Liviu Negoiţă şi Vasile Blaga, şi pe cel lui Silviu Prigoană, un fel de căpitan Ahab pierdut în pântecele Bahmuţencei şi totodată un adversar pe măsura lui Marian Vanghelie. În cazul lui Marian Vanghelie rămâne de văzut, dacă gropile din Bucureşti vor ajunge cât Groapa Marianelor.

În teritoriu se aud nume la fel de sonore ce bat la uşa administraţiei publice locale. Conservatorii din Hunedoara merg pe mâna, sau mai bine zis pe pumnul, fostului pugilist Mihai Leu, dar nu ştim deocamdată dacă partidul mizează pe capacitatea de eschivă a acestuia sau pe croşeul de dreapta. Nu departe de Hunedoara, Timişoara se anunţă şi ea cu surprize, care mai de care mai pitoreşti. Dacă discretul şi mult votatul de către timişoreni Gheorghe Ciuhandu aspiră la al patrulea mandat, iată că o reprezentantă a manelelor scoate deja capul ca o cobră ieşită din coşul cu rufe murdare ale societăţii noastre. Este vorba de cântăreaţa Carmen Şerban, care dă semne că ar vrea să le cânte vreo patru ani de aici înainte timişorenilor, dar nu ştim dacă va renunţa la obiceiul lăutăresc al euroilor lipiţi pe frunte. La Iaşi nu şi-a anunţat deocamdată candidatura “zâna surprizelor” şi nici rivala ei, Mihaela Rădulescu, ci doar creatoarea de modă Irina Schrotter, care a declarat că va merge pe o linie vestimentară proprie, nefolosind niciuna dintre culorile politice la modă. Cu toate că nu este vorba de concursul Eurovision, ci de alegerile locale, se pare că şi rock-ul are un reprezentant de seamă, în persoana solistului Dan Bittman de la Holograf, care nu s-a mulţumit doar să cotizeze la partid, ci şi-a anunţat şi candidatura la Primăria Sectorului 1 din partea Partidului Ecologist Român (PER), al cărui membru este de doi ani. Dacă ne aducem aminte că şlagărul mai vechi al formaţiei Holograf se intitula “Banii vorbesc”, putem înţelege, acum, că arta are într-adevăr o funcţie profetică. De la rock la politică nu este decât un pas sau traducând în cheie napoleoniană, tot atât cât “de la sublim la ridicol”. În schimb, dacă toţi cei pomeniţi mai sus sunt dispuşi să meargă înainte, Partidul Verde schimbă clorofila şi renunţă la ideea unei candidaturi a lui Ionuţ Dolănescu, ba chiar neagă că ar fi existat o asemenea intenţie. Este posibil, doar că zvonurile trec, dar “poluţiile” rămân.

Oradea pare timidă deocamdată la capitolul artişti electorali, poate şi pentru faptul că vremea de aur a “Floricilor” a trecut înainte să apară votul uninominal. În ce măsură votul uninominal nu va fi o armă cu care partidele îşi vor trage în picior, rămâne de văzut după alegeri, oricum un lucru este sigur, menajeria satirică a grupului Divertis, “Animat Planet Show”, se va îmbogăţi cu o grămadă de noi personaje…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/banii-vorbeste-57152.html

Politicianul tonomat

 

 

Preşedintele cap de ţară, dar şi de familie, a ieşit la atac împotriva “tonomatelor cu euro”, după cum i-a descalificat pe ziarişti, pater familias. Capul familiei şi al ţării, pe care o tratează tot ca pe o familie de-a sa mai mare, s-a arătat profund ofensat de reacţia presei faţă de bâlbele fiicei sale. Pozând în figura omului rănit în amorul său propriu de tată şi de bărbat, el a promis ziariştilor că le va da replică zilnic la atacurile asupra familiei sale.

Cu alte cuvinte, din preşedinte de stat Traian Băsescu devine un fel de şef de scară, care îşi apără nevasta şi copiii de furia vecinilor nemulţumiţi de felul în care e administrat spaţiul lor comun. Discursul lui Băsescu s-a înscris în nota demagogiei şi a ţopeniei de piaţa Obor. Victimizându-se în faţa poporului, marinarul naufragiat la Cotroceni şi-a sporit din nou cu câteva procente capitalul de simpatie electorală, care părea să scadă în urma prestaţiilor lamentabile ale fiicei sale. Aceasta este marea abilitate a politicianistului Băsescu şi anume aceea de a face din rahat bici. Faptul că-şi foloseşte familia în bătălia sa politică, exploatând cu un cinism feroce latura labil emoţională a poporului, ne face să ne gândim că acest om n-are nici mamă şi nici… fiică, chiar dacă rolul de tată pe care-l joacă cu atâta dramatism ţine şi el de arsenalul băsescian de manipulare prin cabotinaj. “Copilul timid”, care poate o fi timid, dar copil nu mai poate fi la cei 27 de ani ai săi la care alte fete pot avea ele însele copii şi familie, ar fi trebuit ţinut acasă să înveţe carte, dacă ar fi avut un tată responsabil. Nu de alta, dar după nivelul său de prestaţie intelectuală, biata fată dă impresia că numără până la cinci cu ajutorul familiei. Dar cine să o îndrume spre carte? Traian Băsescu? Să fim serioşi. Să ne aducem aminte de dispreţul faţă de şcoală arătat de preşedinte în faţa elevilor, cărora cu ocazia unei deschideri de an şcolar le depăna amintirile sale de elev indolent şi indisciplinat.

Revenind la atacul îndreptat asupra mai tuturor trusturilor media, Traian Băsescu creează din nou înşelătoarea aparenţă a luptei sale haiduceşti cu „mafioţii” travestiţi în moguli de presă. Ziarişti tonomate de euro există, dar de aici şi până l-a a face generalizări menite să întoxice opinia publică, e cale lungă. Mai ales că la fel de bine cum se poate vorbi de ziariştii tonomate de euro, se poate vorbi şi probabil că într-o proporţie mult mai însemnată, de politicienii tonomate de euro. Această categorie a politicienilor, care au în spate grupuri de interese economice pe care le răsplătesc prin influenţa deciziilor lor, este cât se poate de bine reprezentată în fruntea ţării, de cel care s-ar putea auto-intitula la fel de bine, preşedintele tonomat.

Având în vedere că este an electoral şi că la anul ne pregătim pentru încă un circ electoral de proporţii, ne putem aştepta în continuare ca Traian Băsescu să arunce aceleaşi zaruri măsluite ale barbutului politic pe care-l joacă de la începutul mandatului său.

Berbecii horthyşti încalecă mioriţa

Sărbătorirea zilei Ungariei, 15 martie, a fost deschisă la Cluj cu proiectarea filmului “Horthy Miklos – guvernatorul”. Regizorul filmului este Koltay Gabor, acelaşi care a realizat şi pelicula “Trianon”, care ţintea nulificarea dreptului istoric a României asupra Transilvaniei.

Documentarul care prezintă viaţa unuia dintre marii infractori ai istoriei moderne a mai fost prezentat la Oradea, Sfântu Gheorghe şi Târgu Mureş, la iniţiativa organizaţiei Tineretul Maghiar din Ardeal, care va organiza şi un turneu de vizionare a filmului “Wass Albert” – un cunoscut criminal de război antisemit şi antiromân -, semnat de acelaşi regizor maghiar Koltay Gabor. Filmul reprezintă o măsluire ordinară a zarurilor aruncate deja de istorie, înfăţişându-l pe Horthy ca pe un adevărat salvator de evrei, un fel de mamă a răniţilor, care s-a opus deportării evreilor şi ar fi salvat de la cuptoarele morţii peste 800.000 de evrei. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în 1940, a dus la exterminarea în masă a evreimii ardelene, fapt evidenţiat clar la Muzeul Holocaustului din Washington. La 31 ianuarie 1941, în Transilvania trăiau 191.125 de evrei, iar la sfârşitul războiului, doar 58.000. Mulţi fuseseră salvaţi de românii din Regat prin “reţelele omeniei”. Nu se poate uita că Horthy a fost primul conducător din Europa care a introdus în sistemul său de guvernare legile discriminării rasiale.

Manifestările sfidătoare la adresa naţiei române au cunoscut o amploare de tip avalanşă începând cu momentul recunoaşterii independenţei Kosovo. Un alt exemplu recent, de agresivitate antiromânească, îl constituie înverşunarea cu care Partidul Civic Maghiar, un fel de alternativă radicală la UDMR, se încăpăţânează să forţeze înregistrarea la Tribunal, ameninţând chiar cu proteste de stradă în cazul unei eventuale respingeri. În acest sens există anumite speculaţii care dau ca sigură intrarea în legalitate a PCM, deoarece partidul s-ar bucura de sprijinul tacit şi complice al lui Traian Băsescu, care îşi doreşte slăbirea UDMR-ului ostil lui. În logica aceasta pare a se înscrie şi comportamentul lui Băsescu, de gazdă prietenoasă la Cotroceni, a episcopului Laszlo Tokes, pe care a ţinut morţiş să-l felicite pentru succesul de la europarlamentare. Preşedintele Băsescu, altfel mare jucător în campionatul politic intern, stă pe tuşă în momentul în care vine vorba de a duce o politică externă bazată pe apărarea demnităţii naţionale. Lipsa de reacţie a preşedintelui României faţă de recenta insultă adusă poporului român de către întunecatul episcop reprezintă încă un act de dezertare a Statului Român în faţa atacurilor ticăloase la adresa integrităţii teritoriale a ţării. Într-un interviu recent acordat, Laszlo Tokes afirmă de la Bruxelles: “România ar trebui să recunoască faptul că pierderea Transilvaniei, anexarea Transilvaniei, reprezintă o pierdere pentru naţiunea maghiară. După părerea mea, acesta este un fapt de necontestat: noi am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru această pierdere, ar trebui sa ne fie acordate drepturi în schimbul acestei pierderi.” Atunci când vine vorba de soarta acestei bătălii de a obţine autonomia, Laszlo Tokes nu pare a fi descurajat de lunga cale istorică pe care ar putea să o parcurgă maghiarii, în lupta lor pentru Transilvania: “Noi suntem acum la începutul unei lupte îndelungate, cauzele nobile au necesitat întotdeauna timp şi, în această privinţă, putem lua exemplu chiar de la români, care au luptat pentru cauza lor naţională timp de decenii şi secole întregi”. Este revoltător faptul că România nu are un lobby la Bruxelles şi că europarlamentarii români nu reuşesc să strângă rândurile pentru a exprima un punct de vedere unitar în problema românească. Din păcate, europarlamentarii români au dus cu ei în afara ţării eterna dezbinare internă. Parafrazându-l pe Marin Preda, nu putem spera decât ca timpul să-şi piardă răbdarea în curând cu aleşii poporului, pentru că oamenii şi-au pierdut-o demult.

http://www.crisana.ro/stiri/eveniment-14/berbecii-horthysti-incaleca-miorita-56857.html

Păpuşarul şi păpuşa sa stricată

Recenta prestaţie politică a mezinei familiei prezidenţiale se situează dincolo de orice ridicol posibil coborând politica românească la nivelul unui teatru de păpuşi stricate. Într-adevăr, ca o păpuşă stricată a vorbit Elena Băsescu, atât atunci când ne-a explicat cum stă treaba cu eşecurile şi cu “succesurile”, cât şi în discursul ţinut studenţilor PD-L, în care a încercat să le vorbească acestora, dar nu prea i-a ieşit, despre Pactul Naţional pentru Educaţie.

Fiica cea mai mică a marinarului beat de putere mai avea puţin şi leşina în faţa tinerilor pedelişti, sub presiunea imposturii la care pare a fi supusă de un tată absurd. Toată prestaţia discursului său a relevat neputinţa şi incompatibilitatea sa cu rolul penibil pe care trebuia să-l joace. De fapt, Elena Băsescu calcă pe urmele activiştilor zeloşi ai partidului, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce înseamnă politica adevărată. Lacheul Boc şi servitoarea de pişcoturi prezidenţiale, Elena Udrea, arată care este nivelul de exprimare al unui partid, care reprezintă mai degrabă sufrageria de la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă tot e la el acasă, partidul, de ce nu ar muta-o din baie, din faţa oglinjoarei cu rujuri, pe odrasla răzgâiată cu figura ei de Cleopatră precoce, ca să o aducă în sufragerie alături de slugile sale credincioase, Boc, Udrea şi Videanu. Acesta este candidatul care critica în 2004 clientelismul, nepotismul şi corupţia PSD-istă, marele cruciat al Dreptăţii şi al Adevărului, cel care a prostit o mulţime de români să repete cu ştampila în mână, ca în faţa unui guru, magicile iniţiale: D.A. A făcut parte din cinci guverne în care a fost Ministrul Transporturilor şi nu a făcut absolut nimic cu excepţia afacerii “Flota”. A fost primar al Capitalei, unde iarăşi nu a făcut absolut nimic, decât să se certe cu consilierii şi cu primarii de sectoare. A ajuns Preşedinte al României, iar în cei patru ani de mandat de până acum a creat într-una scandaluri politice în lupta sa pentru o influenţă cât mai mare asupra executivului şi pentru a-şi proteja şi recompensa mafioţii din partid. Cu o mârlănie şi un tupeu grosier, rar întâlnite, a reuşit să-şi trădeze toţi binefăcători, de care s-a descotorosit imediat ce i-a stat în putinţă să parvină politic.

Cu toate acestea, marinarul jucător afirma la un moment dat că el reprezintă sinteza subconştientului colectiv al poporului român. Dar dacă în subconştientul nostru colectiv predomină tiparul acesta uman, atunci românii n-au decât să se simtă reprezentaţi în continuare de Traian Băsescu, care faţă de această ţară se comportă ca şi prietenul făţarnic pe care-l primeşti cu braţele deschise la tine-n casă şi care în final se dă la nevasta-ta.

În contextul acesta al pasivităţii votanţilor români, care nu dau nici o sancţiune politicienilor, ci doar îi schimbă pe unii cu alţii, Băsescu se va putea strecura ca şarpele în răzor din faţa judecăţii de apoi a poporului, care va rămâne ca de obicei cu ochii prostiţi în soare. În concluzie, Traian Băsescu şi fiica sa reprezintă două tipuri de “succesuri” datorate alegătorilor români, care vor rămâne mereu să culeagă eşecurile lor.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/papusarul-si-papusa-sa-stricata-56727.html

Poluţia uninominalului!

Dincolo de analiza strict tehnică a votului uninominal mai importante apar în lumina viitorului consecinţele adoptării unui asemenea sistem de vot. Acest vot uninominal va da curs unei tendinţe apărute în ultimii ani, care s-a exprimat cel mai bine prin ascensiunea lui Gigi Becali. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, tipul acesta manelist de prestaţie publică a fost inaugurat de Traian Băsescu, care este totuşi un pic mai spălăţel decât ciobanul cu vise de împărat, dar care a fost primul care a dat tonul la joc şi la bătut podeaua în politica românească.

Pe fondul falimentului politicienilor tehnocraţi încep să-şi facă tot mai mult loc pe scena publică personaje cu un comportament populisto-manelist, cu alte cuvinte, şmecherii din popor, că vorba aia, destul au condus şmecherii cu ştaif, acum a venit şi rândul ăstora mai de extracţie umilă, să se ajungă. Acest teren al manelismului politic, care va fi deschis de votul uninominal, îi va face pe Băsescu şi Becali să pară în lumina comparaţiei cu cei care vor veni, nişte simpatici. Este suficient să pomenim o mostră de antologie a umorului politic lăutăresc, venită din partea cântăreţului Ionuţ Dolănescu, proaspăt înscris în Partidul Verde şi posibil viitor beneficiar al votului uninominal, care vrând să sublinieze problemele de poluare cu care se confruntă România, s-a exprimat astfel: “România are grave probleme de poluţie, mai ales Bucureştiul. Cred că Bucureştiul are mari probleme de poluţie. Eu, individual, chiar îmi doresc să mă mut din Bucureşti! Din cauza traficului şi a poluţiei”.

Pentru început eu zic că sună destul de bine, mai încolo însă nu ştiu dacă va mai suna atât de comic. Faptul că o grămadă de oameni cu bani şi cu notorietate, din lumea divertismentului cretin, vor fi vânaţi de unele partide pentru a obţine scoruri mari prin care să poată fi trasă şi lista în sus, ne poate aduce în situaţia de a avea în Sfatul Ţării: fotbalişti, manelişti şi alte asemenea categorii umane producătoare de poluare socială, de data aceasta şi nu de poluţie. De fapt, într-un asemenea context, greu de imaginat totuşi, am avea parte într-una de poluţii diurne de genul lui Ionuţ Dolănescu. Tot acest scenariu de teatru absurd este bine conştientizat de partide, astfel încât este foarte posibil ca prin contestaţia făcută de PRM şi PC la Curtea Constituţională, acest vot uninominal să cadă. Sunt multe voci din culise care afirmă că acest fapt este dorit chiar de către cei care au votat legea uninominalului. În spatele acestui vot fiind mai degrabă ambiţia Parlamentului de a-i da cu tifla lui Traian Băsescu, care s-a folosit până acum de demagogia uninominalului pentru a înfiera partidele potrivnice lui prin faptul că nu doresc reformarea clasei politice şi vor menţinerea votului pe listă pentru a conserva listacii corupţi din partidele lor. Traian Băsescu s-a jucat de-a uninominalul cu scopul de a desfide clasa politică, ca mai apoi să o poată arăta cu degetul acuzator în cazul nevotării legii uninominalului, dar iată că partidele au dat o replică surprinzătoare. Rămâne de văzut până la capăt, care au fost iţele acestui joc la cacealma, a preşedintelui jucător de poker politic.

România şi fără acest vot uninominal produce şi scoate în faţă toţi viermii graşi, născuţi în cutele acestei societăţi de tranziţie, darmite dacă aceste nevertebrate vor mai fi şi ştampilate electoral. Dacă televiziunile au devenit closete publice, Parlamentul României, aşa cum te întâmpină el azi, ba cu câte o figură de şuetar de bodegă sau cu câte una de somn cu mustăţi lungi, nu este nici pe departe cocina care ar putea deveni în urma aplicării votului uninominal.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/polutia-uninominalului–56627.html

Supuşii lui Zeus

Partidul democrat, mai nou şi liberal şi, în funcţie de condiţiile meteo-politice, orice altă doctrină care va da bine pe moment, s-a remarcat dintotdeauna printr-o disciplină exemplară. PCR ar fi fost invidios la vremea respectivă să ştie de existenţa unui asemenea partid. Ierarhia partidului este foarte clară, astfel încât analiştii nu prea au mari bătăi de cap, când vine vorba despre PDL.

Stăpânul absolut este Traian Băsescu, supranumit şi Zeus, după care urmează ceata lui piţigoi, moare unul, învie doi, Boc şi Videanu. Dacă Videanu este supusul tipic în goana după funcţii, Emil Boc, prin prestaţia sa, depăşeşte graniţa oricărei slugărnicii. Vocaţia sa de lacheu pare a fi nativă, la aceasta contribuind şi dimensiunile sale, aflate la limita speciei umane, mai jos de el în lanţul trofic găsim bursucul şi ariciul. Cu toate acestea, micul Boc se aude că ar fi un profesor nemilos cu studenţii Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, unde, la sesiunea recent încheiată, se spune că ar fi picat două treimi dintre studenţi. Undeva trebuie să se transforme şi micul Boc în marele Zeus şi unde altundeva mai bine îşi poate defula frustările de arendaş cocoşat, decât în faţa inofensivilor studenţi boboci? Fauna Partidului Democrat Liberal este mult prea bogată pentru a ne cantona doar în jurul lui “Emil Boc, treci la loc!”, cum mai este alintat prin presă vajnicul lacheu. Pe partea feminină întâlnim exemplare la fel de interesante, dacă nu chiar mai bogate în penajul lor politic. Celebra, de acum, doamnă Udrea nu mai surprinde pe nimeni. A pornit de jos şi a ajuns repede sus, acesta fiind traiectul pe care-l urmăreşte orice politician român. Dacă la început a impresionat asistenţa masculină prin apariţii mai mult sau mai puţin decente în tot felul de tabloide, iat-o acum la taior şi gata de şefie politică în slujba marelui Zeus, care a avut mereu o slăbiciune pentru Afrodita lui Cocoş. Această transformare de imagine a Elenei Udrea vine şi pe partea ascensiunii sale universitare. Astfel, proaspăta doctorandă lucrează din greu la mapa ei profesională, aşa încât, dacă PDL va fi să ajungă la guvernare, academician doctor Elena Udrea să aibă toate atuurile pentru a putea fi numită într-o funcţie ministerială. Ultima, dar nu şi cea de pe urmă, apariţie feminină în partidul prezidenţial este nimeni alta decât fiica lui Zeus, tot o Elenă, Elena Băsescu. Votată cu o unanimitate zdrobitoare de tinerii pedei în funcţia de Preşedintă a Organizaţiei de Tineret, fata lu’ tata a dinamitat orice evoluţie firească a unei cariere politice. Fotomodel a ajuns tot pe barba lui tata Zeus şi iată că acum se pregăteşte şi de acţiune politică.

Trecem peste faptul ca duduia Băsescu de abia articulează cuvintele şi pare mai degrabă coafeza partidului, decât şefa tinerilor pedişti şi ne gândim cât se poate de serios la exemplul pe care îl dă preşedintele ţării, tinerilor, şcolii şi restului societăţii, unde încă este promovată ideea de meritocraţie.

Privind la spectacolul grotesc al faunei PD-iste şi, prin extrapolare, la întreaga clasă politică, ajungi să te gândeşti că faţă de această ţară nu ai decât singurul atu pe care îl are un bărbat în relaţia cu o femeie, şi anume acela de a o părăsi…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/supusii-lui-zeus-56218.html

În PSD revin dinozaurii

Alegerea lui Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional reprezintă startul luptei pentru putere în PSD. Contrar schimbului de amabilităţi între Mircea Geoană şi Adrian Năstase invocat prin recursul la spiritul de echipă, această revenire al lui Adrian Năstase, chiar dacă într-o funcţie mai mult simbolică, semnifică în mod clar intenţia sa de a redeveni liderul PSD.

Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla însă fără autoritatea supremă în partid, Ion Iliescu. Temerile lui Traian Băsescu faţă de puterea politică încă activă al lui Ion Iliescu par în lumina recentelor alegeri pe deplin justificate mai ales dacă ne gândim şi la dependenţa premierului Tăriceanu faţă de guru politicii româneşti. Dincolo de puterea lui Ion Iliescu de a provoca în continuare evenimente pe scena politică românească, rezultatul alegerii lui Adrian Năstase reprezintă de fapt semnul neputinţei lui Mircea Geoană de a se cristaliza ca un lider popular şi charismatic. Timp de trei ani de când se află la conducerea celui mai puternic partid de opoziţie, preşedintele PSD nu a reuşit nici să devină o autoritate în partidul său, nici să facă o opoziţie reală puterii. Există în acest sens şi suspiciunea unor aranjamente de culise cu Traian Băsescu, care în anumite conjuncturi au funcţionat. Toate au s-au dovedit a fi perdante ca imagine pentru cel care a demonstrat din plin că nu are stofă de lider politic. Dacă nu peste mult timp despre Mircea Geoană se va vorbi la timpul trecut, iată că reînvie Adrian Năstase care s-a dovedit de-a dreptul meticulos în încercarea sa de a urca din nou treptele puterii. A început de jos, făcându-şi un blog, unde din când în când mai lansa câte o pastilă la adresa celor care l-au trădat şi pe care i-a făcut oameni în partid. A urmat prezenţa din ce în ce mai masivă la principalele talk-show-uri din media românească, astfel încât ecoul dosarelor DNA a început să se piardă undeva mult în urmă. În contextul acesta, fostul prim ministru anunţă de pe acum că este dispus să-l înfrunte pe Traian Băsescu. În situaţia aceasta cel afectat deocamdată nu este Traian Băsescu, ci Mircea Geoană, care nici măcar nu este luat în calcul pentru o asemenea confruntare. De altfel este şi greu pentru actualul preşedinte al PSD să emită pretenţii de rivalitate cu Traian Băsescu, după ce acesta l-a ridiculizat în disputa pentru alegerile locale din 2004. Ne aducem aminte de prestaţia lamentabilă din campania de la localele din 2004, în care Geoană frizând ridicolul, aştepta ca un şcolar emotiv să se termine ora pentru a nu mai încasa încă un patru de la Băsescu.

Alegerile pentru Consiliul Naţional al PSD a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că jocul politic de la noi nu duce la lansarea unor figuri proaspete pe scena politică.

Faptul că un octogenar, aşa bun politician cum este el, trage încă sforile în politica de pe Dâmboviţa, iar un fost prim ministru bolnav de putere se luptă cu o tenacitate de termită politică ca să revină în prim plan, dovedeşte că această cramponare de putere cu iz ceauşist este puternic infuzată în hemoglobina unora.

Uşoara ascensiune al lui Adrian Năstase ar putea prevesti o posibilă reeditare anul viitor a finalei din 2004 cu Traian Băsescu. Dacă acest lucru se va petrece, iar de data aceasta votul negativ va fi dat pentru Năstase, înseamnă că românii nu vor schimba niciodată nimic prin exerciţiul votării, eventual doar pe celălalt cu duşmanul său. Şi uite aşa acest vot negativ, care este de fapt votul prostului, deoarece o opţiune bazată pe inteligenţă presupune argumente care susţin în sine alegerea făcută, nu face altceva decât să asigure perindarea ciclică la putere a celor pe care azi îi scuipăm şi mâine îi pupăm.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/in-psd-revin-dinozaurii–56045.html

Mioriţa croşetează…

Declararea independenţei Kosovo i-a făcut pe liderii extremişti maghiari, prin aceştia înţeleg atât UDMR, cât şi Consiliul Naţional Secuiesc, să repete şi mai apăsat obiectivul anunţat deja de câţiva ani de zile: autonomia. Nuanţările în cazul tipului de autonomie dorit, culturală sau de care o mai fi, nu reprezintă altceva decât praf în ochi.

Orice început de autonomie înseamnă un bulgăre de zăpadă aruncat la vale, care va produce avalanşa raptului teritorial. În loc ca lucrurile să fie privite în faţă, românii, care mai de care mai mari specialişti în drept internaţional, fac ce ştiu ei cel mai bine: dezbateri interminabile şi polemici. Un neam tare polemic pare să fie poporul acesta românesc, dar asta doar în sucul lui propriu. În plan extern ne pierdem orice dram de combativitate. Nu este şi cazul UDMR-ului, care, prin liderul său, Marko Bela, le-a făcut cunoscută ambasadorilor Uniunii Europene poziţia fermă de susţinere a independenţei provinciei Kosovo. Legat de viitorul UDMR la guvernarea ţării, nu au existat deocamdată decât proteste individuale ale unor lideri politici ai PNL, Ludovic Orban, Radu Câmpeanu şi Norica Nicolai. Cu toate acestea, în continuare sunt mulţi aceia care spun că UDMR-ul nu ar trebui scos de la guvernare pentru a nu-i provoca şi mai tare pe liderii maghiari. Prin această atitudine laşă, noi singuri recunoaştem că, la o adică, dacă i-am supăra mai tare pe liderii maghiari, nu am avea nici o şansă în faţa autonomiei lor. Pe lângă această debilitate politică mai apare şi calculul pragmatic al guvernului Tăriceanu, care se bizuie pe aliaţii săi unguri. Cum românii nu pot fi aliaţi între ei, pentru că mereu se bagă dracul la mijloc, suportăm consecinţele laşităţii şi ale compromisurilor date de dezbinarea noastră continuă. Nu ne rămâne decât să facem talk-show-uri, în care unii îşi continuă cursurile de drept internaţional în faţa poporului-student şi să criticăm reacţiile naţionaliste româneşti ale unora, îndemnând la calm şi temporizare.

Sunt de acord să nu ne inflamăm, dar pentru asta este nevoie ca realitatea însăşi să nu fie inflamată. Acesta este talentul nostru dintotdeauna, de a ne camufla laşitatea şi complexele de inferioritate faţă de străini, prin apologia unei şiretenii diplomatice închipuite, prin care nu ştiu cum i-am putea noi păcăli pe toţi. Atitudinea umilă faţă de extremismul maghiar a guvernului Tăriceanu s-a putut vedea încă din 2006, prin cedarea în faţa Ungariei, în problema fundaţiei Gojdu. A fost încălcat testamentul lui Gojdu, care specifica clar că bursele se dau doar românilor de credinţă ortodoxă, iar retrocedarea clădirilor din centrul Budapestei, aparţinând fundaţiei cu pricina, reprezintă un demers total abandonat de statul român. Acelaşi stat care nu răspunde de ani de zile în nici un fel provocărilor ordinare făcute de episcopul Lazslo Tokes, la adresa integrităţii teritoriale a României. În schimb, opinia publică, dimpreună cu societatea civilă, este permanent scandalizată de manifestările mai vocale ale puţinilor naţionalişti români din clasa politică. Dar aceeaşi societate civilă nu se scandalizează când vine vorba de autonomia Ţinutului Secuiesc, precum şi de mafia pădurilor din Harghita şi Covasna, care stau sub controlul mogulilor udmr-işti. Pe cine reprezintă oare cei care se pretind elita României, din moment ce atitudinea lor este una profund antiromânească?

Mulţi vor da din mână a pagubă, criticând cu un dispreţ zeflemitor inflamările naţionaliste. Aceştia sunt noii cetăţeni spălaţi pe creier de către o Europă Occidentală, care-şi dezvăluie acum falsele intenţii de unificare europeană. În această conjunctură dramatică, românii au toate şansele să asiste din nou la schilodirea lor istorică, atâta timp cât mioriţa croşetează în continuare lâna pe care o vor beli lupii secui.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/miorita-croseteaza–55982.html

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, “Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html

Dictatura supermarketurilor

Un fenomen care a luat o amploare din ce în ce mai mare în ultimii ani este cel al retailului multinaţional – comerţul cu amănuntul practicat de lanţurile de supermarketuri şi de hypermarketuri.

Această tendinţă a fost conştientizată şi la nivelul Uniunii Europene, mai exact în cadrul Parlamentului European, unde câţiva europarlamentari – din Marea Britanie, Polonia, Germania şi Franţa – au depus, în octombrie anul trecut, o declaraţie scrisă în care cereau investigarea şi stoparea abuzului de putere al marilor supermarketuri care operează în Uniunea Europeană. Acum există un proiect în acest sens, care are nevoie de semnăturile a cel puţin 393 de europarlamentari – jumătate plus unu din numărul total de euro-parlamentari, 785.

Criticile sesizate în acest raport aduc la cunoştinţă situaţia tot mai alarmantă a faptului că, în UE, retailul este monopolizat de un număr mic de lanţuri de supermarketuri, care au devenit un fel de jandarmi ai pieţei, asupra căreia îşi impun, în mod nemijlocit, dictatura preţurilor. Acest lucru se realizează prin controlul unic asupra furnizorilor şi a fermierilor. Consecinţele nu întârzie să apară, în special pentru consumatori, una dintre acestea fiind scăderea diversităţii produselor, pierderea specificului cultural şi local dat de produsele naturale şi, nu în ultimul rând, dispariţia magazinelor mici. Producătorii sunt şi ei, la rândul lor, afectaţi de această relaţie cu supermarketurile. Potrivit contractului semnat cu supermarketul, producătorului îi este interzis să vândă produsul în magazinele tradiţionale la preţuri mai mici decât este el vândut în supermarket. Adaosul comercial impus de aceste trusturi este unul foarte mare, însă nu este singura taxă impusă producătorilor. Mai sunt impuse taxe pentru intrarea în magazin, taxă de deschidere (pentru noile magazine inaugurate), taxă de raft, taxă de promoţie, taxă de catalog, toate acestea fiind obligatorii pentru ca produsele să aibă acces la vânzare în rafturile supermarketurilor.

Vizavi de acest întreg fenomen există şi unele state membre ale Uniunii Europene, care au legiferat la nivelul lor naţional o seamă de măsuri menite a limita un astfel de abuz. Cu toate acestea, supermarketurile se extind tot mai mult dincolo de graniţele naţionale, astfel încât devine din ce în ce mai greu posibilă exercitarea unui control în acest sens. Singura decizie capabilă de a reglementa lucrurile în acest sens, aparţine Uniunii Europene.

În concluzie putem sesiza următorul paradox: la baza economiei de piaţă stau ideile liberalismului economic, care încurajează iniţiativa micilor şi mijlociilor întreprinzători, însă, cu toate acestea, iată că în plină democraţie economică apare tendinţa spre monopol şi, totodată, de creare a unui stat în stat de către marile companii. Aceasta este încă o dovadă în plus că în spatele ideilor de capitalism şi democraţie stă bine camuflată nevoia de monopol şi dominaţie, pe care şi-o exercită peştele mare atunci când înghite peştele mai mic.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dictatura-supermarketurilor–54823.html

Presa, câinele turbat al democraţiei

Tărăşenia din jurul accidentului comis de ministrul Transporturilor, Ludovic Orban, dezvăluie mizeria presei româneşti şi, totodată, neprofesionalismul prin care unii băgători de seamă din presă ţin morţiş să parvină mediatic.

Campania pornită de trustul “Realitatea – Cotidianul” împotriva ministrului liberal se înscrie perfect în nota ultimilor ani, aceea de presă partizană, acţionând la comanda politică pe care o impune interesul mogulului proprietar. În cazul de faţă, avem de-a face cu încă o lovitură dată guvernului liberal, hăituit prezidenţial pe toate căile şi cu toate mijloacele. Sigur că în ceea ce priveşte incidentul respectiv, Ludovic Orban a încălcat legislaţia, nedeclarând în termen de 24 de ore accidentul, fapt pentru care va suporta rigorile legii. De aici şi până la a face din acest lucru un capăt de ţară, în emisiuni interminabile, susţinute de un demers jurnalistic penibil şi ticălos, e cale lungă. Emblematică în acest sens este scena reporterilor loviţi cu plasele de pâine de către rudele victimei, hărţuite de aceştia. Încă o dată, se vădeşte că o bună parte dintre ziariştii tineri nu mai are niciun scrupul profesional, ci doar dorinţa absolută de parvenire. Se scrie pentru bani mulţi, deoarece interesele economico-politice sunt mari, în schimb calitatea intelectuală a acestor hiene care se avântă în presă este minimală. A dispărut ziaristul-scriitor de altădată, gazetarul de conştiinţă, iar în locul lui a apărut acest specimen care, mai degrabă, se apropie ca tip uman de profilul politicianului şmecher sau al afaceristului ţepar. OTV-ismul impus de Dan Diaconescu, prin subiecte tip farsă şi prin scoaterea în faţă a unor personaje stupide, gata mereu de păruială şi ţigăneală, reprezintă un alt aspect murdar al mijloacelor de comunicare în masă româneşti. Dar dacă şopârla de la OTV s-a orientat spre zona chiloţilor murdari, lăsând-o mai moale cu politica, lacheii lui Vântu – care a avut inteligenţa şi dibăcia de a-i umili pe unii dintre cei care îl spurcau prin gazete, gen Academia Caţavencu, angajându-i la el pe post de căţei – fac o presă josnică, axată doar pe execuţii publice ale unor personaje politice ţintă ale preşedintelui Băsescu. Aceşti aşa-zişi deontologi pozează în procurorii societăţii româneşti, în frunte cu Robert Turcescu, care nu este altceva decât o copie palidă a unui original imperfect, e vorba de Cristian Tudor Popescu, a cărui atitudine teatrală, de vultur care scrutează văzduhurile reci, încearcă să o împrumute mai tânărul aspirant la funcţia acestuia, în fruntea Clubului Român de Presă. Peste ei toţi, tronează ca amfitrion un personaj fatalmente inevitabil în peisajul mediatic al României postdecembriste, Mihai Tatulici, un mare producător de rumeguş de presă.

La o privire mai atentă, ne putem da seama că în mijloacele de comunicare în masă româneşti este plin de aceşti oportunişti, care, probabil, negăsindu-şi locul în politică, nu fac altceva decât să urmeze acelaşi comportament al politicianului şmecher şi escroc, pe care obişnuiesc să-l critice cu un aer de nobleţe indignată. Dacă pe solul politic al ţării au putut răsări buruieni ca Gigi Becali, iată că nici terenul presei nu se lasă mai prejos, scoţând la iveală o câinoşenie primitivă, în stare de orice pentru bani.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/presa-cainele-turbat-al-democratiei-53533.html

România mică

Pastorul mereu revoluţionar, Laszlo Tokes, a fost primit, la Cotroceni, de preşedintele României. Episcopul maghiar a fost felicitat pentru performanţa sa electorală, obţinută în dauna „oficialilor nomenclaturişti maghiari”, cum i-a calificat Tokes pe liderii UDMR din zonă. Dincolo, însă, de alianţa anti – UDMR stau ascunse pericole majore pentru statul român.

Tokes şi-a meritat laudele, pentru că a obţinut, la alegerile europarlamentare, un scor de 3,45%, mai mult chiar decât unele partide româneşti. Dar, cu prilejul vizitei, el şi-a reiterat convingerile iredentiste, pomenind de autonomia administrativ – teritorială a Ţinutului Secuiesc. Prin această apropiere de Laszlo Tokes, Traian Băsescu încearcă să dea o lovitură UDMR – ului, aliat la guvernare cu PNL – ul, duşmanul său politic de moarte. Aducerea, însă, în discuţia cu pastorul reformat, a temei autonomiei are loc tocmai când subiectul începe să se amplifice din cauza iminentei declarări a independenţei provinciei Kosovo. Nu au lipsit semnalele transmise de către mari lideri europeni, precum Vladimir Putin, cu privire la această temă. Ţarul rus afirma, în urmă cu câteva luni, la summitul Rusia – UE, de la Lisabona, că un Kosovo independent ar putea însemna un precedent şi pentru alte ţări din zonă, dând exemplul Transilvaniei şi al Dobrogei, unde ar putea apărea posibile revendicări ale etnicilor maghiari şi bulgari. Colac peste pupăză, tot în această perioadă, are loc o puternică ascensiune a liderului spiritual şi politic al secuilor, care promite că, în calitatea sa de europarlamentar, va ridica problema autonomiei la Bruxelles. Toate aceste semnale privind autonomia maghiară vin să risipească orice naivitate cu privire la intenţiile radicalilor unguri. Din păcate, Traian Băsescu joacă zaruri politice pe harta României, ascensiunea lui Laszlo Tokes fiind un prilej pentru preşedinte de a specula politic situaţia, în contextul războiului său cu guvernul minoritar. Pe de altă parte, reacţia umilă şi oarecum linguşitoare a marinarului se înscrie în nota tipic românescă de atitudine defensivă faţă de orice agresiune venită din partea unui străin, fie el şi minoritar. Dacă, prin absurd, un candidat român independent ar fi obţinut un asemenea scor, cu siguranţă că nu numai că nu ar fi fost felicitat la Cotroceni, ci, dimpotrivă, ar fi fost atacat prin toate mediile posibile de către confraţii săi. România post-decembristă nu are o politică naţională demnă în ceea ce priveşte relaţia cu acele minorităţi naţionale şi guverne vecine obraznice, poziţia statului român fiind una concesivă. Cea mai recentă dovadă în acest sens o constituie litigiul privind moştenirea Fundaţiei „Gojdu”, unde autorităţile române au făcut pasul înapoi. Un alt exemplu elocvent de laşitate a autorităţilor române o reprezintă atitudinea şovăielnică faţă de încercările liderului bolşevic de la Chişinău, Vladimir Voronin, de a impune recunoaşterea juridică a limbii moldoveneşti, chestiune până la urmă respinsă de oficialii europeni. Din păcate, cei care s-au considerat responsabili cu apărarea ideii naţionale, n-au reuşit altceva, în aceşti ani, decât să compromită, prin circ gazetăresc şi retorică goală de fapte, pentru o bună perioadă de timp, posibilitatea reafirmării unei noi forţe politice naţionale, care să contrabalanseze impotenţa clasei politice româneşti în faţa agresiunii.

În istorie, noi, românii, ne-am făcut mai mereu frate cu dracul, ca să trecem puntea, uitând că, după aceea, am fost aruncaţi în apă. S-ar putea să o păţim din nou, de data aceasta naufragiind în balta fără peşte a marinarului de la Cotroceni.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/romania-mica–53399.html

Săracule, care eşti!

Aşa-i striga-n obraz, într-o emisiune TV, impresarul Ioan Becali ziaristului Grigore Cartianu, cel ce se recomandă Gregoire l’Ecrivan. Sudalma lui Giovanni a prins cel puţin în familie, trecând rapid în gura vărului mai mic ca ani, dar mai mare în cont, Gigi, care i-a blagoslovit şi el pe câţiva ziarişti – pe lângă binecunoscutele, de acum, alinturi, gen hahaleră şi zdreanţă – cu ocara cea mai grea: „Săracule, care eşti!”.

Spusă pe un ton de mare batjocură şi cu o mimică sugestivă, menită să-l bage în pământ de ruşine pe cel care are tupeul, sărac fiind, să se comporte ca un om normal, biped, demn, această vorbă pare a fi sudalma capitală. A fi sărac înseamnă, aici, nu doar simplul fapt de a nu avea prea multe, ci mai ales acela de a nu avea dreptul să faci sau să spui ceva, tocmai pentru că nu ai avere, care să te impună în ochii celorlalţi, ca un paşaport universal ce-ţi deschide orice graniţă a firii.

Cu alte cuvinte, pentru indivizi gen Becali, îmbogăţiţi într-o perioadă de vid legislativ şi moral, dacă nu ai vile şi limuzine de lux şi eşti un cetăţean mediu, dar un sărac pentru ei, trebuie să te porţi ca o slugă umilă, care nu are ce cârti în faţa puterii banului. Toţi aceşti miliardari care se exhibă în faţa naţiunii, ca Prigoană, Columbeanu sau Becali, sunt foştii şmecheri de cartier, care, atunci când dădeau o lovitură la barbut, trăgeau o ţeapă cuiva ori furau gagica altcuiva, se băteau cu cărămida-n piept prin tot cartierul. Acum, când au ajuns mari şi tari la nivel naţional, privesc peste ţară ca la un cartier al lor, mai mare.

“Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/ Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri…” Din păcate, ce descria Eminescu, acum un veac şi ceva, se potriveşte şi astăzi. De ieşit în faţă, ajung să iasă toţi ciungii, toţi neterminaţii genetic şi maleficii cu aere de Rasputin, chintesenţe „de mizerii de la creştet până-n talpă”, care sunt în stare să mântuiască ţara la zaruri.

Iar în faţa acestor inşi umiliţi de mama natură, ajunge omul normal, doar pentru că trăieşte din salariu şi nu din tunuri financiare, să fie silit să tacă mâlc şi să rabde jignirile venite din partea unor nevertebrate născute pe solul mlăştinos al tranziţiei.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/saracule-care-esti–52611.html

„Phoenix” – Nemuritorii rockului românesc

„Phoenix” este formaţia care a reuşit, pentru prima dată la noi, să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Născută şi afirmată în vremuri ostile spiritului liber ce vibra în cântecele sale, legendara trupă îşi duce mai departe, de 45 de ani încoace, destinul sintetizat în însăşi numele său, renăscând după fiecare nouă grea încercare.

Începuturile

Formaţia „Phoenix”, intitulată iniţial „Sfinţii”, s-a constituit ca formaţie de şcolari în 1962, în Timişoara, în vara aceea câştigând locul 2 la festivalul naţional al şcolilor din ţară. Comisia, alcătuită din cadre obtuze, nu a înghiţit alura modernă şi stilul de interpretare cu influenţe vestice. Trupei i se reproşează numele de „Sfinţii”, sub pretextul că propagă misticismul. După scurt timp, formaţia îşi schimbă numele în „Phoenix”, pentru a marca momentul considerat o renaştere din propria cenuşă.

În anii ‘60, apar primele compoziţii, au loc primele înregistrări în studiourile de radio naţional şi local, precum şi primele deplasări în ţară. Tot atunci, începe o colaborare fructuoasă cu textierul Victor Cârcu, concretizată prin primele succese ale trupei : „Vremuri”, „Şi totuşi ca voi sunt”, „Nebunul”, „Floarea stâncilor” şi „Canarul”, înregistrate pe două discuri Electrecord, ale căror tiraje iniţiale s-au epuizat în doar câteva zile. După emigrarea solistului vocal Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, trupa va trece prin schimbări de componenţă şi de stil.

“Anii de sus ai gloriei lor”

În 1971, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord, începe încercarea sa de revoluţie culturală, una dintre consecinţe fiind impunerea folclorului românesc ca sursă principală de inspiraţie în muzică. „Phoenix” a profitat de situaţie pentru a realiza o sinteză între muzica arhaică şi sonorităţile moderne, munca lor de sondare a folclorului pre-creştin concretizându-se în albumul “Cei ce ne-au dat nume”. LP-ul, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor păgâne, prezintă un ciclu al anotimpurilor, cu cântece şi jocuri prelucrate, dar şi cu unele compoziţii originale, inspirate din folclor. În acelaşi an, „Phoenix” obţine primele succese la festivaluri internaţionale de amploare.

Stilul se cristalizează, prelucrările de folclor sunt înlocuite cu piese originale, compuse în stilul acelei sinteze folclorice-rock ce caracterizează, de atunci, repertoriul formaţiei. Colaborarea cu textieri de mare talent îşi face şi ea simţit efectul, compoziţiile impunându-se prin ineditul lor. Următorul disc, produs în 1974, se intitulează „Mugur de fluier”, titlu cu o semnificaţie metaforică deosebită. În iarna aceluiaşi an, componenţii săi se retrag în munţi, unde rămân timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule”, inspirată din semnificaţia mitologică a animalelor din fabule şi legende. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1975, este cea mai complexă şi profundă lucrare a formaţiei „Phoenix”.

În 1976, are loc giganticul concert de la Sarmizegetusa Dacica, unde formaţia cântă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti”, concert filmat de Televiziunea Română, dar cenzurat apoi, apariţia trupei pe ecran fiind interzisă. Pe fondul ostilităţii autorităţilor faţă de modul liber de exprimare, în mintea fondatorului şi liderului Nicolae Covaci încolţeşte gândul evadării.

Go West

El pleacă, prin căsătorie, în 1976, în Olanda, renunţând la cetăţenia română. În 1977, se întoarce în ţară şi, în boxe „Marshall” cu difuzoarele scoase, îi ascunde pe membrii formaţiei şi, riscându-şi vieţile, ies din ţară şi ajung în Germania.

Formaţia nu reuşeşte, însă, să se impună pe piaţa muzicală occidentală, dominată de noile curente comerciale – disco, punk, new wave – în dauna folk – rock-ului, astfel că fiecare caută succesul personal. Krauser, Kappl şi Lipan au încercat să se afirme sub numele de „Madhouse”, dar proiectul lor a eşuat, iar ei s-au angajat în alte trupe, mai mult sau mai puţin de succes. Rămas singur în 1979, Covaci îşi alcătuieşte o altă formaţie, compusă din membri de diferite naţionalităţi, alături de care, în 1981, produce LP-ul „Transsylvania Phoenix”. Cu toate că la începutul anilor 1980, „Phoenix” câştigă un premiu important, albumul respectiv, care se dorea o adaptare a stilului propriu în contextul rock-ului occidental, nu se impune pe piaţă.

În aceste condiţii, Nicolae Covaci se dedică artelor plastice, a doua sa vocaţie artistică, iar din punct de vedere muzical lucrează împreună cu Erlend Krauser, în 1986, la înscenarea operetei lui Loyd Weber, „Evita”, la teatrul din Osnabrück. Expresie a succesului neaşteptat, teatrul îi solicită să conlucreze la înscenarea operetei „Jesus Christ Superstar”, şi această acţiune fiind încununată cu un succes imens. Ulterior, apar noi creaţii, după care formaţia se reuneşte în jurul lui Covaci şi concertează de câteva ori în Germania, iar în 1989 are loc concertul de la „Hyde Park” din Osnabrück, dedicat revoluţiei române.

Reîntoarcerea

În mai 1990, are loc prima întâlnire a lui Nicu Covaci cu publicul român, după o absenţă de 13 ani, în Bucureşti, unde cântă câteva piese vechi, cu Mircea Baniciu, care rămăsese în ţară. Surprinzător, publicul, alcătuit în mare parte din tineri ce nu prinseseră vremea de glorie a anilor ‘70, cântă alături de ei, demonstrând perpetuarea succesului, în ciuda absenţei şi a interdicţiilor. În 1992, „Phoenix” produce un disc de înaltă ţinută artistică, implicând vestitul cor „Song” şi „Orchestra simfonică a Radio Bucureşti”, disc intitulat „Symphoenix – Timişoara”. Sărbătorirea, în 1997, a 35 de ani de activitate, aduce cu sine albumul jubiliar „Aniversare 35″, care conţine o nouă înregistrare a vechilor succese.

Un an după aceea, are loc un gigantic turneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor”, cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, susţinute de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină. După alţi doi ani, apare primul disc cu cântece noi, intitulat „În umbra marelui URSS”, însoţit de o variantă în limba engleză „In the shadow of the big bear”, interpretată de fostul basist al formaţiei „Black Sabbath”, Malcolm J. Lewis, după care are loc un turneu de prezentare a noului disc în Germania. În toamna lui 2002, la Sala Polivalentă din Bucureşti, are loc concertul de aniversare a 40 de ani. Sunt invitaţi foşti membri ai trupei, muzicieni de diverse generaţii, iar spectacolul, care a durat cinci ore, a însemnat un remember muzical al celor patru decenii de activitate.

În 2005, este lansat albumul „Baba Novak”, care conţine melodii mai vechi, compuse în engleză, în anii ‘80, acestea fiind prelucrate şi adaptate pe texte româneşti. Este realizat, cu această ocazie, primul videoclip „Phoenix”, la piesa „Mila 2 de lângă 3”.

 

Aniversare 45

Anul acesta, „Phoenix” a împlinit 45 de ani, prilej cu care preşedintele Traian Băsescu i-a decorat pe actualii membri ai trupei: Nicu Covaci, Josef Kappl, Mani Neuman, Cristi Gram, Bogdan Bradu şi Ionuţ Contraş, cu Ordinul Cultural al României în grad de Cavaler, iar Ovidiu Lipan Ţăndărică a primit Ordinul în grad de Ofiţer, deoarece deţinea deja cealaltă medalie.

Din punct de vedere muzical, evenimentul a fost marcat, luni, printr-un concert unplugged, la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de invitaţi de marcă: Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Johnny Răducanu, Marius Mihalache, Stelu Enache şi Tavi Colen. Urmează, în decembrie, noi concerte în capitală şi în ţară. Marele absent, atât de la ceremonia de la Cotroceni, cât şi de la concertele aniversare, este Mircea Baniciu, cel care, datorită unei noi escaladări a eternului diferend cu Nicu Covaci, a decis să părăsească formaţia.

Dincolo de orgoliile acestor mari artişti, care fiecare în parte reprezintă o importantă personalitate artistică de sine stătătoare, rămâne, însă, contribuţia muzicii „Phoenix” la patrimoniul de cultură autentic românească.

„S-ar putea să fie ultima aniversare”, afirma, zilele trecute, liderul trupei, Nicu Covaci, privind, însă, cu celălalt ochi, plin de speranţă, la proiecte de viitor, dintre care se remarcă preconizata apariţie, în primăvara anului următor, a unui nou album, intitulat “Antemioriţa”. Legenda merge mai departe în acelaşi ritm haiducesc.

http://www.crisana.ro/stiri/reportaj-24/-phoenix-nemuritorii-rockului-romanesc-52410.html

Şoarecii de bibliotecă au ajuns şobolani

În instituţiile de cultură, un lucru e sigur: se doarme bine. În mai toate birourile în care descinzi reîntâlneşti acelaşi tip uman. Te întâmpină câte un domn în pragul pensionării, de regulă corpolent şi cu un glas sonor, după care începe taifasul.

Rişti să caşti de plictiseală timp de aproape un ceas, ascultând jelaniile individului cu aere de nobleţe jignită. Ideea lipsei banilor, justificată până la un punct, devine un alibi mereu introdus în discuţie atunci când vine vorba de vreo activitate. Până la urmă, ajungi să crezi că eşti pe la vreo cameră de comerţ. Te dezmeticeşti rapid şi începi să înţelegi că nu te afli decât în faţa unui funcţionar de colecţie ce, înainte vreme, se plimba cu secretarii de partid pe la tot felul de acţiuni bahico-folclorice, care ţineau sus steagul propagandei de partid. Cât priveşte nivelul său spiritual, după o poliloghie, spusă şi aia cu intermitenţe, omul răbufneşte sincer: “Mă, să fie bine aici”, mângâindu-şi pântecul dăbălat peste pantaloni. Şi, într-adevăr, nu poate fi chiar rău, de vreme ce o grămadă din prietenii de ieri, adică vechii activişti, sunt şi azi, bine mersi, la loc de frunte.

Până la urmă, este cât se poate de clar că omului îi convine sinecura petrecută în aburii de pălincă ce te lovesc de cum intri. Cu toate acestea, nu toţi sunt inofensivi: unii te iau tare chiar din prima clipă, ţinând să demonstreze că nu şi-au pierdut deprinderea de a trasa indicaţii preţioase. Dacă nu scrii pe placul lor, iritarea lor e mare, pentru că, vezi Doamne, ei sunt personalităţile mereu ultragiate ale urbei.

Ba unii te mai trimit şi la plimbare. Dar nu-i nimic, eşti tânăr şi poţi să laşi în urmă, cu plăcere, figura de somn cu mustăţi lungi sau de viezure isteric ce-ţi rânjeşte din vizuina îmbâcsită.

 http://www.crisana.ro/stiri/social-15/soarecii-de-biblioteca-au-ajuns-sobolani-51932.html

Mulţimea vidă

În România, există, din câte putem vedea cu ochiul liber, o inapetenţă istorică pentru justiţie. Practic, instinctul juridic nu este în sângele naţiei noastre.

Societatea modernă, întemeiată pe o concepţie juridică potrivit căreia statutul individului e reglementat prin drepturi şi obligaţii, a fost importată la noi odată cu prefacerile istoriei universale. Cu toate că noi, cei din răsărit, prin cultura noastră, nu avem o propensiune spre raţionalism, necesitate, lege şi ordine, fiind mai degrabă sub influenţa imboldurilor inimii, suntem nevoiţi totuşi să asimilăm valorile Occidentului, pentru a putea ţine pasul cu trenul istoriei. Încercarea noastră de a absorbi moduri de funcţionare socială străine nouă se loveşte, însă, de o barieră nativă a românului în faţa a tot ceea ce înseamnă stat de drept, democraţie, justiţie democratică etc.

Rezultatul eforturilor noastre de adaptare sfârşeşte, adesea, într-o pantomimă penibilă. Modul în care se face justiţia este un exemplu elocvent în acest sens. Pentru noi, vinovat e doar cel calomniat, batjocorit în faţa lumii, făcut de ruşine în faţa oamenilor. Acest tip de sancţiune este suficientă pentru a satisface pofta de justiţie. Actul de justiţie în sine şi sentinţa finală nu mai contează. Un proces serios, realizat într-un cadru instituţional, în care sunt respectate procedurile juridice, ar fi ceva mult prea impersonal, astfel încât o sentinţă pronunţată într-un asemenea caz ar lăsa rece pe mai toată lumea. Adevărata pedeapsă la români nu e aceasta, ci aceea de a-l terfeli public pe cel ales să fie victimă, de a-l umili în faţa celor mulţi, care se simt astfel răzbunaţi, văzând boierul, de pildă, târât prin noroi. Am putea spune că este o reminiscenţă a subconştientului colectiv ţărănesc, pentru care actul de dreptate nu putea fi făcut decât în felul acesta: conacul ars, boierul tras de barbă şi coniţa siluită într-o demonstraţie de virilism carpatin.

Astăzi, plebea nu îşi mai poate permite asemenea barbarii, dar are, în schimb, parte de eşafodul butaforic al circului din justiţie. Odată telenovela consumată, cu personajul principal filmat din toate unghiurile posibile, pentru a surprinde o fizionomie de victimă, procesul e ca şi încheiat, iar sentinţa dată. Oprobriul public îl va urmări pe acuzat mult timp după aceea şi, poate, chiar îl va trimite pe tuşă pentru o perioadă. Cazul e dat uitării, chiar dacă procesul este încă pe rol, însă scopul adversarilor politici fiind deja atins, nu mai contează actul de justiţie în sine, cât timp poporul jubilează la circul care i se serveşte. Bălăcăreala, umilinţa şi ţigăneala ţin locul unei justiţii drepte. Felul acesta de a pedepsi e mai pe placul românului, pe care nu prea-l trage inima la pedepse dure. Ameninţarea cu sancţiuni drastice stârneşte o oarecare milă şi o anumită înţelegere pentru biata natură umană, atât de vulnerabilă la încercările vieţii. “E şi el om!”, zice românul cu înţelegere, când o comite careva. La noi sintagma: „a fi om”, în loc să-l definească pe cel cinstit, corect şi de cuvânt, exprimă mai degrabă compasiunea pentru starea bicisnică a celui ticăloşit. A fi om, în loc să fie un sinonim al virtuţilor, ajunge în mod distorsionat să fie locul comun al viciilor.

De ani de zile, românii îşi tot critică politicienii, presa pune stigmatul pe clasa politică, toată lumea arată cu degetul acuzator spre cei care ne conduc şi nimeni nu se întreabă că vina ar putea fi şi în altă parte, şi anume în rândul celor mulţi şi dezbinaţi. Dezbinaţi de invidii, meschinării, ticăloşii, lăcomie, egoism şi alte defecte puse doar în cârca politicienilor. Nu reprezintă oare atacul la adresa clasei politice alibiul perfect menit să ne abată privirea de la oglinda propriei nimicnicii?

Iar politicienii noştri nu se simt ameninţaţi pentru că nici cei mulţi nu au calitatea morală şi şira spinării necesare pentru a fi demni în faţa lor, marea masă de români resemnându-se să rămână răbdătoare ca vita de pripas.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/multimea-vida-51877.html

Mascarada anticomunistă

După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe.

Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în ‘64, din puşcării. Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist – după cum îl etichetau – condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.

Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune – aceea legionară – este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.

Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.

Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mascarada-anticomunista–51710.html

Generaţia absentă

Problema tinerei generaţii de după 1990 a constituit, deseori, subiect de îngrijorare pentru politicienii ţării, dar niciodată preocuparea nu a depăşit stadiul unei alarmări trecătoare. Mereu au fost alte priorităţi: scandaluri politicianiste, dezbateri şi conflicte mediatice axate pe rechizitorii ale trecutului comunist sau pseudo-reforme sociale.

Tabloul anilor 90 reflectă un hibrid social perfect. Pe de o parte, existau reminiscenţele educaţiei rigide vechi, iar pe de altă parte, libertatea tot mai greu de controlat a unei societăţi deschise, care recupera fără niciun discernământ produsele culturale de consum din Occident. Între cele două tendinţe care se băteau cap în cap, se năştea generaţia pierdută pe drumul tranziţiei… Crescuţi în acele vremuri tulburi, tinerii de azi, odată ajunşi maturi în a-şi decide soarta, tind să opteze pentru varianta unei vieţi în afara ţării, chiar dacă acolo sunt nevoiţi să presteze tot felul de munci mai mult sau mai puţin calificate. Fenomenul e în plină derulare şi, probabil, că va continua în următorii ani. Explicaţia acestei stări de fapt rezidă în dezinteresul arătat ani de zile de statul român pentru educaţie, care a reprezentat, la rândul ei, ca atâtea alte domenii de activitate, o sursă de corupţie pentru mulţi. Cei care trebuiau să ofere cadrul unei dezvoltări sănătoase, din punct de vedere fizic şi mintal, pentru tânăra generaţie, au avut alte priorităţi, precum buzunarul propriu, iar efectele au şi început să se vadă. Cel mai bun semn că prezentul nu aparţine tinerei generaţii îl reprezintă preocuparea obsesivă a unora de a condamna tardiv comunismul, când mai degrabă ar fi momentul să condamne cei 17 ani de mafie economică şi politică, datorită căreia tinerii au un prezent şi un viitor atât de luminos la căpşuni, în Spania. Parafrazându-l pe Eminescu, am putea spune: “Ai noştri tineri în Spania învaţă… căpşuna întreagă să o culeagă”. Dincolo de hazul nostru de necaz rămâne realitatea concretă a vieţii tot mai grele şi a posibilităţilor de realizare din ce în ce mai mici ale atâtor absolvenţi de studii, care sunt nevoiţi să-şi sacrifice de multe ori vocaţia şi pasiunile profesionale, prestând munci de jos în vest, pentru a-şi asigura pe viitor un trai decent. Alţii ajung să spele vase în America, prin programe de muncă pentru studenţi, mulţi dintre ei preferând să rămână ilegal acolo, gândindu-se cu groază la o întoarcere în marele neant valah. Chiar dacă unii dintre aceşti tineri ajung să se realizeze material, preţul plătit e unul prea mare, iar sentimentul dublei neîmpliniri, ca om şi ca român, le va crea o infirmitate socială pe care o vor resimţi mereu. În condiţiile în care rămân să muncească în ţară, după ce au plătit din greu taxe de studii, tinerii se trezesc cu banii daţi, cu diplomele în mână şi cu perspectiva unor locuri de muncă sub nivelul pregătirii lor sau în alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit. În cazul cel mai rău, ajung să fie umiliţi pe bani de nimic în subordinea unor bişniţari, care au devenit mari patroni. Extrapolând tema destinului acestei generaţii atomizate social la istoria naţională, ne putem da seama că e plin de generaţii pierdute în istoria noastră, toate ca o consecinţă a incapacităţii noastre de a ne coagula ca o comunitate cu scop şi sens istoric. România nu mai are obiective istorice proprii, iar faptul că generaţiile tinere, care sunt simbolul vitalităţii unui neam, au parte, fie acasă, fie pe unde se duc, de o existenţă socială larvară, ne situează, ca ţară, în subistorie.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/generatia-absenta-51307.html

Codaşii fuduli ai Europei

Incapacitatea de a absorbi fondurile structurale face ca România să plătească la Uniunea Europeană mai mult decât primeşte. Paradoxal, codaşa Europei a ajuns în clubul select al contribuitorilor neţi, alături de Germania, Marea Britanie, Suedia sau Olanda, ţări care plătesc la bugetul Uniunii Europene mai mult decât primesc.

În calitate de membru al Uniunii Europene, România trebuie să achite, în acest an, o contribuţie de 1,15 miliarde euro, din care deja au fost virate peste 900 de milioane. Suma iniţială era de 864,4 milioane euro, dar, între timp, contribuţia ţării noastre s-a majorat cu 250 de milioane de euro, datorită mai ales creşterii economice înregistrate în 2007. În schimb, avem de încasat, până în 2013, circa 30 de miliarde de euro din fondurile structurale, bani care – atenţie! – sunt condiţionaţi de prezentarea unor proiecte şi programe viabile. Integrarea României în UE a fost văzută, ani la rând, mai mult ca un cadou făcut nouă, de care ne vom bucura stând la căldurică în Uniunea Europeană, unde, nu-i aşa, e cald şi bine şi nu ne mai supără nimeni. Dar lucrurile se pare că stau cu totul altfel, de vreme ce realizăm, treptat, că România reprezintă pentru Europa, în primul rând, o piaţă de desfacere menită să fie controlată, anual, prin baremuri şi parametri impuşi în favoarea sau defavoarea ţării noastre. Pentru a-şi asigura piaţa de consum pentru produsele sale, UE impune limitarea producţiei proprii în anumite sectoare. Înghiţind ceea ce ne vine din afară, devenind aşadar folositori Europei, începem să înţelegem care a fost motivul integrării noastre premature în sânul comunităţii europene. Propaganda integrării a funcţionat perfect. Ani la rând, s-au tot rostit fraze demagogice cu privire la valorile europene şi la nivelul de civilizaţie ce vor fi asimilate de noi, odată cu integrarea, creându-le, astfel, românilor iluzia că Europa nu va dormi liniştită până când nu ne va vedea şi pe noi spălaţi, parfumaţi şi cu unghiile tăiate. De fapt, europenii occidentali nu fac altceva decât ceea ce ştiu ei cel mai bine să facă în istorie, şi anume să creeze colonii, fapt care nici nouă, de altfel, nu ne creează probleme de adaptare, având atâta experienţă istorică în a fi slugi la noi acasă. Românul îşi continuă, şi în relaţia cu Europa, destinul său istoric, de a se pune preş oricui vine de afară, de a se freca de piciorul mai mare al stăpânului, pentru ca, mai apoi, să-şi răzbune umilinţa îndurată asupra celui pe care îl poate şi el umili, de obicei, tot un român. Iar dacă nu ne mai rămâne nimic de făcut, ne întoarcem la folclor – care nu numai că nu are probleme de conservare, ba e chiar actual, reprezentând viaţa cotidiană în anumite laturi ale ei – prin care ne trecem dorurile, bocetele şi veselia noastră cu care sperăm să-i impresionăm pe străini. Asta, în cazul în care nu ne apucăm să-i speriem cu deprinderile multora dintre ai noştri. Sigur, sunt şi români aflaţi în străinătate care muncesc pe rupte, dar care, dacă se vor întoarce cu agoniseala de câţiva ani şi cu gândul de a porni o afacere, vor veni şi cu handicapul absenţei din ţară, unde, dacă nu eşti pe lângă cei care trag sforile, eşti izolat complet. Mai grav e că, dincolo de toate realităţile României concrete şi profunde, vom auzi, în continuare, placa politicilor europene fără putinţă de concretizare şi, pe deasupra, ne vom alimenta zilnic cu porţia de scandaluri de moment ale clasei politice.

La toate acestea, noi nu reacţionăm altfel decât îndemnându-ne unii pe alţii să tragem semnalul de alarmă, pentru a opri trenul care nu merge în direcţia bună. Fără putinţă, însă, de a scăpa de pe linia ce duce spre nicăieri…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/codasii-fuduli-ai-europei–51000.html

Multinaţionala bate naţionala

În ultimii ani, în România, au început să apară tot mai multe investiţii străine, marile trusturi şi corporaţii multinaţionale din vest găsind, aici, o piaţă virgină şi o forţă de muncă pe cât de numeroasă, pe atât de ieftină. Faptul e pozitiv, fie şi numai pentru că încă recuperează angajaţii lăsaţi de izbelişte de o economie falimentară. Dar modul de adaptare a formelor capitaliste se loveşte de tipicul românesc, social şi mental.

Conceptul de trust multinaţional e discutabil, el însuşi, prin faptul că se ajunge, de fapt, la un stat în stat, care tinde să absoarbă iniţiativele private mici şi mijlocii, în care se oglindeşte mult mai bine esenţa liberalismului economic, dat fiind faptul că au la bază acţiunea economică individuală. Fenomenul e, probabil, mai complex în esenţa sa, ţinând mai degrabă de natura umană, a cărei tendinţă e aceea de supunere şi acaparare a elementului inferior. Revenind la momentul de întâlnire a multinaţionalelor occidentale cu piaţa românească, sesizăm următoarea situaţie. Investitorii străini vin, la noi în ţară, bine informaţi cu privire la stadiul de dezvoltare din zonă. Ce găsesc ei aici? Din start, se aşteaptă să găsească forţă de muncă ieftină, instituţii uşor de manevrat în interes propriu, prin corupere, o aplicare discreţionară şi discriminatorie a legii şi politicieni uşor de cumpărat. Toate acestea nu-l oripilează câtuşi de puţin pe omul de afaceri străin, aşa cum am fi tentaţi să credem. Dimpotrivă, lui îi convine ca prin coruperea uşoară a factorilor de decizie să-şi obţină avizele favorabile, care-i înlesnesc demararea proiectului. Obţinând terenuri în zone cu potenţial economic şi închegând relaţiile necesare, nu va mai fi deranjat de nimeni, asigurându-şi protecţia, chiar dacă, pe mai departe, vor avea loc abuzuri împotriva angajaţilor sau trişări ale fiscalităţii. Firma, odată pusă pe picioare, porneşte la treabă cu o conducere băştinaşă, care se obligă să aducă o cifră de profit stabilită de patron. Schema organizatorică e importată de afară, fiind implementate concepte de firmă care mai de care mai sofisticate. De exemplu, termeni ca workshop, trainner, layout, team building ajung şi până la urechea lui nea Costică, acela care, până mai ieri, trudea în uzina comunistă. La nivelul aparenţelor, totul e spoit cu un luciu de profesionalism elegant. Mai în adâncime, dai de profunda realitate românească de zi cu zi, care, de fapt, domină investiţia străină: oameni prost plătiţi, angajaţi puţini, volum mare de lucru, condiţii de lucru improprii, ore suplimentare neplătite, promisiuni salariale neonorate, totul precar şi cu investiţie minimă, care oricum se amortizează rapid, pentru ca în scurt timp să se ajungă la profituri mari. Cu alte cuvinte, nu se schimbă nimic pentru românul truditor la marea companie străină, atât de grijulie în politica de comunicare publică, dar atât de lipsită de respect faţă de drepturile angajaţilor şi atunci când vine vorbe de protejarea acestora de posibile abuzuri. Străinul e pragmatic, bagă banul şi-l scoate de „n” ori, iar românii – vătafi sau slugi – se umilesc între ei pentru profitul străin. Marea masă de angajaţi e împovărată de condiţia ce-i este rezervată, e dezinformată total şi nu face altceva decât să bombăne pe la colţuri şi să ciupească de ici -colo câte ceva, dacă i se iveşte ocazia, că doar românul e învăţat ca de unde munceşte, de acolo să şi trăiască. Nu mai contează atât venitul lunar oficial, cât ceea ce pică pe lângă, în completare. Pentru simplul motiv că aproape nimic nu se respectă din punct de vedere contractual, totul e o cacealma pe hârtie, care nu are nici o putere în faţa angajatorului la cheremul căruia te afli. În România, poţi lejer să-ţi pierzi locul de muncă printr-un abuz grosolan şi nimeni şi nimic să nu te apere. Nici legile, nici oamenii care ar trebui să le aplice corect şi nici măcar europeanul bonom şi politicos, al cărui profit parcă se rotunjeşte odată cu zâmbetul său indulgent cu care te întâmpină. Occidentalii ştiu să respecte drepturile elementare la ei acasă, pe când aici, nu numai că nu îi interesează vreun progres în acest sens, ci chiar le convine pasivitatea civică, aceea care nu le tulbură drumul spre profitul rapid, obţinut cu preţul exploatării dure a angajaţilor.

Iar românii, în marea lor pondere, sunt complet depăşiţi de ceea ce li se întâmplă, aşa că nu le rămâne decât să aleagă, în continuare, între sclavia pentru bani mai mulţi, lucrând în străinătate, sau sclavia pe bani mai puţini, lucrând în ţară.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/multinationala-bate-nationala–50698.html

Copiii şefilor noştri…

… vor fi şefii copiilor noştri, spune o vorbă înţeleaptă. Cu siguranţă că este aplicată peste tot cu succes, însă România pare a funcţiona exclusiv după această formulă.

Până nu demult, în ţărişoara noastră, care “duduia” a preţuri uriaşe la terenuri şi a afaceri cu construcţii ce produceau averi în câteva luni, interesul faţă de slujba politică a copiilor de bani şi de pile gata, era unul scăzut. Ce sens avea plicticoşenia politică, dacă exista culoarul gata pregătit pentru, trai nineacă, pe banii babachii! Acum România nu mai duduie a combinaţii şi pile aducătoare de mare profit. Acum duduie criza. Drept urmare, la vremuri noi, obiceiuri noi. O bună oportunitate de a câştiga şi bani, dar şi influenţă, o reprezintă intrarea în politică. Nepotismul politic îl substituie pe cel economic. Sigur că-n final cele două se unesc din nou, doar că acum intrarea se face pe uşa politicii.

Acest fenomen este bine ilustrat de febra candidaturilor pentru alegerile europarlamentare. Politica prin filiaţie al lui Traian Băsescu bate orice nepotism de gradul cinci. Este şi firesc, fetele lui Boc sunt mici (nu e sigur că vor creşte prea mari), iar pe de altă parte rangul impune. Ce-i al Cezarului, e al Cezarului. Cea care se vrea succesoarea succesurilor tatălui ei e dornică să ajungă la Parlamentul European, unde probabil va face furori mişcându-se în pas de raţă printre privirile bulbucate ale burjuilor bavarezi. Tot acolo îi va putea învăţa pe străini limba ei. Sărind şi peste protoromână si română, Elena a ajuns la postromână, graiul pe înţelesul ei şi pe neînţelesul nostru. Dar nu se va simţi singură acolo. Are mari şanse să-i fie colegă, Andreea Vass, actuala consilieră a premierului Boc, fostă asistentă a europarlamentarului Theodor Stolojan, pe care însă se pare că-l mai asistă şi acum, când urgenţa unor treburi bărbăteşti de stat (la orizontală) o cere. Trebuie sânge proaspăt în sistem, mai ales în cel european, care pare cam decrepit. Tot din această categorie a arienilor politici face parte şi fostul purtător de cuvânt al premierului, Rareş Nicolescu, capabil oricând să facă faţă unei dispute pugilistice, în cazul în care ar putea fi încolţit de un grup de europarlamentari italieni dornici de revanşă. Intelectualul prezidenţial, saşiul Cristian Preda, singurul om cu care Traian Băsescu se poate privi drept în ochi, ar putea avea şi el ocazia de a ajunge să “editeze” fraze pentru Elena, cea greu vorbitoare.

Concluzia nu poate fi decât una tristă, ne pleacă tineretul domnule, ne pleacă “valorile”, dar nu-i nimic, că toate trec, dar Elena Udrea rămâne. Distinsa miniştrasă, la câte trasee turistice face prin ţară, pare a fi singurul turist din România. Atunci vor avea parte şi românii de un turism de calitate, când vor ajunge miniştri ai Turismului.

Dar să nu ne plângem, important este că suntem bine reprezentaţi în interior şi se pare că vom trimite la export, mândria ţării. Un lucru este cert, politica prin succesiune filială, prin nepotism de gradul cinci şi amantlâc de toate gradele este izvorul la care se vor adăpa tot mai multe turme tinere, dornice să se oprească la ieslea furajeră a funcţiilor cu mandat.

Sângele albastru al securităţii

CAZUL BĂLĂCEANU-STOLNICI continuă să suscite interesul opiniei publice, prin noi elemente cu privire la legăturile profunde ale acestuia cu securitatea comunistă. Dacă până acum se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe activitate informativă în mediul diasporei româneşti, recent, noile dezvăluiri aduc la lumină o complicitate a boierului securist în tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între 1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia. CNSAS l-a deconspirat pe acad. Constantin Balaceanu-Stolnici cu numele de cod „Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că turnătorul cu sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS dezvăluie, că acesta vorbeşte într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile sale de turnătorie.

Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile sale aristocratice, Bălăceanu Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea închega în Occident.

Carierist fără scrupule, a râvnit mereu să ajungă director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în momentul în care securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj.

În urma acestor dezvăluiri, singura instituţie care a decis să întrerupă colaborarea cu Stolnici, a fost televiziunea română, unde acesta avea o emisiune, mai precis la canalul Tvr Cultural. În rest, Academia Română, Partidul Naţional Liberal au tăcut mâlc vizavi de membrul lor de onoare, iar ziarul Ziua, unde acesta împarte “judecata zilei”, a decis să-l susţină în continuare pe mentor.

Odiseea acestui caz nu este una singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după 1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura, ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri, deoarece lista e mult mai bogată.

Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale noului testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât idea de intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti activişti, care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă a partidului comunist.

Revenind la Bălăceanu Stolnici, acesta pe lângă faptul că nu schiţează nici cel mai mic gest de a-şi pune cenuşă în cap, îşi continuă cu o nesimţire de şarpe bătrân, activitatea de persoană publică, atât prin poliloghiile zilnice ce apar în ziarul al cărui mentor este, cât şi prin mediile academice, respectiv politice, unde i se menţin în continuare titulaturile de onoare.

N-ar mai fi nimic de adăugat după mine, decât că, aceasta este drama neamului românesc, faptul că reuşesc să ajungă, mentori, academicieni şi lideri de opinie, ticăloşi, care în oportunismul lor de iude bătrâne sunt în stare să sacrifice toate principiile şi ideile luminoase, de care se folosesc pentru a-şi crea imaginea de repere morale ale naţiei.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!